duminică, 12 mai 2019

De la puștoaica ce ura lectura...

...la fata ce nu se mai satură de cărți


Acum vreo 2 săptămâni, dacă îmi aduc bine aminte, am trecut printr-un anticariat (singurul din oraș, de altfel) și am găsit pe un raft o primă ediție a volumului întâi din seria ”Harry Potter”, la un preț de nimic. M-am gândit că îi pot oferi un cămin mai bun, l-am cumpărat și nu am putut rezista impulsului de a-l reciti, acum că se afla printre puținele cărți pe care le dețin în scurta mea ședere în Belgia.
Și stăteam și mă gândeam... lumea în general mă știe de fata cu cărți, care încearcă ocazional să scrie despre ceea ce citește sau experimentează. Dar o fi fost așa dintotdeauna?
Ei bine, nici pe departe. Povestea e una lungă, pe care voi încerca, pe cât posibil, să o împărtășesc cu voi într-o variantă redusă ca dimensiune, așa, cât să vă faceți o idee doar.

Țin minte că ai mei m-au învățat să scriu, să citesc, să fac adunări și scăderi dinainte să merg la școală- clasa I-a și a II-a au fost destul de plictisitoare pentru mine, temele ce mă mai țineau în priză din când în când. Spre deosebire de alți copii, nu m-a impresionat niciodată faptul că ai mei știau să citească, fie că era vorba de cărți, afișe, cataloage ori subtitrările filmelor. Oricum eram lipită de ei non-stop, desenele animate erau dublate în limba română și deveneam destul de creativă când venea vorba de a mă juca, indiferent dacă era de una singură sau alături de copiii din cartier. Nu era problemă nici când era vorba de învățat poezii pentru serbare, căci mi-o citea unul dintre ei (sau sora mea, spre ghinionul ei) câte o seară întreagă, până eram capabilă să o recit singură. Cam așa a funcționat cu mine. Nu aveam nici o bibliotecă foarte mare în casă, multe dintre volume făceau parte din vechea ediție ”Biblioteca pentru toți”, însă aveam opere importante ale autorilor români. Însă nu mă fascinau de nicio culoare, le vedeam, erau frumose, le stătea bine pe acele rafturi la care oricum nu ajungeam.

În clasa a IV-a, am dat piept pentru prima dată cu ceea ce înseamna un ”examen”. Pentru a putea intra la gimnaziu la Colegiul din oraș, eram nevoită să parcurg două probe: la matematică și la limba și literatura română. Dacă la prima reușeam câte ceva, căci mă ajuta capul uneori, la a doua eram spaima oricărui profesor ce preda acea materie. Nu știam să leg două idei între ele, mi-e rușine chiar și acum de limbajul de lemn cu care mă exprimam. Nu aveam noțiuni de vocabular, exercițiile de oferit sinonime/antonime erau cei mai mari dușmani ai mei, iar când venea vorba de o compunere pe o anumită temă... rezultatul era teribil! Până să ajung în acel moment, pedeapsa alor mei implica citit, la modul cel mai serios. Îmi amintesc că în toată școala primară am avut o antologie groasă, cu lecturi pentru fiecare clasă în parte, iar vara eram ”obligată” să citesc câte 2-3 pagini la zi, căci ”o să îmi prindă bine”. Are rost să menționez că în cazul în care se întâmpla ca fraza să fie undeva pe la mijloc atunci când ultima pagină pentru acea zi se termina, eu acolo mă opream? Normal că după eram un bocet că nu am înțeles nimic, că-s toate niște porcării, cum poate cineva să găsească ceva frumos în activitatea asta atât de plictisitoare, cum!? Nu că uram cărțile pe atunci, asta e prea finuț spus... nutream pentru ele o ură organică, atunci când era de aprins un foc, voiam să vin cu sugestia de a nu sta să căutăm lemne, ce, doar avem câteva rafturi acasă de volume ce, la bază, tot lemn au fost și doar ardeau și mai frumos... fu minunat, atât pot spune.

Iar în acea perioadă s-a întâmplat ceva ce tind să cred că m-a schimbat ca persoană la 180 de grade sau, altfel spus, nu aș fi fost nici pe departe ceea ce sunt acum. Pentru că eram o catastrofă, după cum am menționat, mama a considerat că mi-ar trebui un profesor cu care să discut una-alta, ca să ajung măcar pe linia de plutire. Nu era o propunere, era deja ceva decis de ai mei, deci trebuia să mă supun. Imaginați-vă un copil introvertit, speriat ca de bombe, care abia scotea două cuvinte pe gură ziua, apăi să mai și scrie ceva, ajunsă în casa unei profesoare care îi cerea să facă o simulare de test, să vadă de la ce nivel porneam. Frumos, nu? Încă mă simt penibil când mă gândesc la ce a ieșit din căpșorul meu în acea seară, dar rămân recunoscătoare pe viață acelei profesoare care poate a văzut, poate nu a văzut potențial în mine, dar m-a îndrumat și încurajat cât să văd mai departe de acele limite. Nu vă gândiți că schimbarea a venit peste noapte, nu, nu, nu.

Tot nu mă fascina subiectul, încă mi se părea îngrozitoare ideea de a contura descrieri plecând de la aproape nimic, de a sta în fund pe pat și a citi în loc să fi făcut ceva productiv sau distractiv (a se observa că aveam alte valori pe atunci)... Pas cu pas însă, am reușit să-mi construiesc un vocabular decent și destul de vast pentru acea vârstă (zic eu), începeam să fac niște compuneri acceptabile, urmând sfaturile ce mi se ofereau și eram perseverentă, asta însemnând că lucram zilnic câte puțin, cât să îmi intru în mână, iar rezultatele au început să se vadă ușor-ușor. Țin minte că domnul învățător, la final de clasa a 4-a, ne-a înnebunit cu o grămadă de teste, ca să vadă cu ce nivel plecăm noi din clasa lui, iar la un moment dat, una dintre lucrări implica o descriere. A doua zi, a venit în clasă și mi-a citit lucrarea în fața colegilor și a încheiat simplu: ”Sper ca într-o zi să găsim în bibliotecă o carte cu numele tău pe ea.”. Pentru un copil nu era cine știe ce, doar mulțumirea de moment că reușisem în timp record să fac ceva cu căpșorul meu. Acum, amintindu-mi aceasta, văd puțin altfel situația.

Ca să trecem peste, am luat o notă destul de mare la admitere și am avut bucuria să o am ca profesoară de română pe cea care m-a adus pe acest drum. Învățam la materia dumneaei din plăcere și respect pentru ceea ce a făcut din mine, însă tot nu puteam găsi o plăcere în a citi. Dimpotrivă, dintr-a 6 până în a 8-a nu îmi amintesc să fi pus mâna pe vreo carte, fără să fiu obligată. Știu că citeam la un moment dat ”La Medeleni”, primul volum, căci trebuia să mă prezint cu rezumatul la școală și mi se părea îngrozitoare acea operă, că autorul nu a avut ce face cu viața lui și l-a trăsnit într-o zi ideea de a scrie despre niște drăcușori de copii. Într-o seară, m-am dus și am trântit cartea între părinții mei, care se uitau liniștiți la televizor și am țipat că eu nu mai citesc tâmpenia aia, iar ei nu mă pot obliga să o fac. Nu a fost chiar așa, că nu prea decideam eu ce și cum atunci când ei știau că e spre binele meu. Cu toate acestea, mergeam pe la olimpiadele de română, citeam comentarii despre texte literare, găseam gramatica foarte interesantă, fascinantă aș putea spune, dar atât. Acolo se rupea firul.

În clasa a VIII-a, pe final, am trecut pe la bibliotecă să îmi iau niște cărți pe vară din lista de lecturi recomandate. Plecam de la ideea că liceul îl voi face la același Colegiu și cel mai probabil urma să mă întorc în toamnă cu toate acele volume necitite, dar merita o încercare măcar. Cum mă plimbam eu printre rafturi, am dat de primele 6 cărți din seria ”Harry Potter”. Ca idee, până la frumoasa vârstă de 14 ani nu știam cu ce se mănâncă, nu văzusem niciunul dintre filme, mi se părea o porcărie în momentul în care a apărut și se mediatiza peste tot. În aceeași perioadă, mă pregăteam pentru examen și am dat întâmplător peste un subiect propus ce avea ca text suport un reportaj despre ultimele filme ”Harry Potter”, criticate la sânge din cauza violenței pe care o promovau. Acum, nu vă gândiți că acesta este motivul care m-a ghidat pe mine să pun cele 6 volume în traistă și să plec acasă cu ele. Nu știu ce a fost, dar am simțit că vreau să le iau și bine am făcut!

Cu o săptămână înainte de evaluarea națională, nu reușeam să mă mai dezlipesc de ele, veneau ai mei prin rotație să îmi aducă aminte că eu am un examen și că am timp de cărți și după ce termin cu cele două probe, dar creierul meu funcționa pe alte lungimi de undă în acele momente. Mă fascinau și intrigau în același timp, simțeam că nu pot citi cu viteza cu care îmi doream, abia așteptam să dau următoarea pagină să văd ce se mai întâmpla, ce mai aducea acea lume nouă. Era incredibil, un fenomen căruia încă nu pot să îi găsesc explicație. 

Acum, după 6 ani și peste 300 de cărți la activ, mă declar o cititoare mulțumită de situația mea actuală. Dacă nu întâlneam oamenii care trebuiau la momentul potrivit, cel mai probabil nu știam nici acum să leg două idei, iar limbajul meu ar fi fost încă unul de toată jena.
Astfel, acesta este și modul meu de a mulțumi celor ce au văzut potențial în mine- datorită vouă, astăzi sunt aici. 😊

Mulțumesc!

  


duminică, 5 mai 2019

Printre străini (I)


La o privire atentă în calendar, mai am aproximativ o lună și 2 săptămâni de petrecut printre străini- mai mult sau mai puțin. Mă încântă și nu prea ideea, căci deși îmi lipsesc enorm de mult toate de acasă, îmi place experiența de peste hotare. Ca să nu o dau cotită, nu mă gândeam că o să încep frumoasa vârstă de 20 de ani locuind departe de părinții mei, învățând să-mi drămuiesc banii de la săptămână la săptămână cât să nu dau pe minus, mergând în călătorii singură pentru prima oară în viață, învățând (vorba vine) să gătesc ceva comestibil din când în când... mai mult, Paris, Amsterdam, Antwerpen, Brugge, Ghent, Dinant, Bruxelles, Ostende, Roeselare, toate aceste orașe nu erau în planul făcut pe 2019. Bine, nu exista un plan, mai întâi de toate, dar ați prins ideea. Pentru mine e fantastic tot ceea ce se întâmplă și mă bucur de fiecare clipă ce mi-a mai rămas.

Dar să revenim la subiect. Țin un fel de ”jurnal” (varianta modernă- document word) în care notez din când în când ce mi se pare diferit sau interesant la modul de a fi al oamenilor de aici, la modul cum funcționează comunitatea și instituțiile ( în speță cele din Kortrijk, căci aici locuiesc și mă pot raporta doar la acest orășel). Astăzi, împart cu voi o parte dintre ele- restul vor urma în viitorul apropiat.

Înainte să arunc o listă aici, ca observație generală, oamenii sunt extrem de liniștiți și de relaxați. Ah, și foarte zâmbitori! Îți dau o stare de bine de la prima oră a zilei și, cu mâna pe inimă o spun, asta lipsește în țara noastră! Aici, chiar și când vremea e îngrozitoare ( în mod normal, plouă aproape zilnic), lumea e veselă, ies la plimbări, la un ceai sau își dau întâlniri în biblioteca publică (fapt demonstrat, când plouă, nu ai unde să stai acolo, poți merge doar în vizită).

Acum, cele câteva mici observații, într-o ordine aleatorie:

1.  Nu există nici măcar noțiunea de ”câine maidanez”. N-ai să vezi vreun patruped în afara lesei.

2. Dacă zâmbești cuiva, îți zâmbește de două ori mai larg. E literă de lege.

3. ”Sorry” e cuvântul universal pentru ”nu-s de aici, nu înțeleg ce ai pălăvrăgit în fața mea în ultimele 5 minute”. Dar nu te privește nimeni urât, dimpotrivă, o iau de la capăt pentru tine.

4.  Belgienii sunt fascinați dacă te văd citind într-un spațiu public, la modul cel mai serios, chiar mi s-a spus asta. În cel mai bun caz, vin și te întreabă doar ce citești. În restul de 99% din cazuri, îți faci și un prieten de care nu scapi decât dacă are de ajuns undeva.

5. Trenurile arată exact ca cele de la CFR, dar merg mai pe silent, adică poți să tragi un somn până acasă fără să dai cu capul de geam și să te trezești cu un cucui până la destinație.

6.  Stai mult după un autobuz. ENORM de mult. Nu au controlori, dar în autobuz se intră doar prin față, unde arăți șoferului abonamentul sau îți iei un bilet. Apropo, o singură călătorie costă numai 3 euro, deci îți cam vine să mergi pe aici, în loc să arunci banii pe geam.

7. Oamenii ăștia nu cred că au auzit că s-a inventat claxonul la mașină. Efectiv nu îl folosesc. La noi e mai utilizat decât semnalizarea.

8. Restaurantele au program dubios, împărțit în 2 secțiuni: de dimineață până pe la amiază, după care pauză până pe la 6-7 seara, când redeschid.

9. În marile lor librării nu găsești cărți în engleză, dar în anticariate- tot ce vrei! Și la prețuri de nimic!

10. Oamenii sunt enervanți de drăguți oriunde mergi. Ai cumpărat, nu ai cumpărat, ei tot îți urează un ”la revedere” și ”o zi frumoasă”.

11.  Mergeam o data liniștită, în legea mea, admirând cerul și gândindu-mă la cine știe ce idee savantă și nu am sesizat că eram la capăt de stradă și trebuia să mă asigur înainte să pun piciorul după bordură. O belgiancă era să mă ia pe sus, dar a pus piciorul pe frână la momentul potrivit. Româncă fiind, obișnuită cu vorbe de duh, încercam să-mi pregătesc un repertoriu convingător. Partea proastă e că biata femeie a ieșit în fugă la mine să-și ceară iertare și să verifice dacă sunt în regulă sau dacă am nevoie să fiu dusă la spital. Ca fapt divers, mașina ei nu m-a atins.

12. Dacă mergi de vreo 4-5 ori să comanzi ceva din același restaurant- sunt studentă, deci vă dați seama că acesta e modul meu finuț de a spune ”fast food ieftin de la colțul străzii”- sunt șanse destul de mari să fii recunoscut și comanda ta să fie procesată dinainte să menționezi ce ți-ai dori. Doar e mereu aceeași, nu?

13. Când un belgian te întreabă de unde ești și îi răspunzi toată un zâmbet cu ” Romania”, este posibil să primești automat următoarele întrebări, fără vreun răgaz de a oferi un răspuns: ”Voi, românii, știți de Belgia? Sunteți în UE? Știți că Parlamentul European e la noi?”. Sarcasmul din mine urlă să le spun că nu, suntem inculți, nu știam nici că facem parte din Europa, daaaar mă abțin eroic.

14. Să nu te pună naiba să ceri ajutorul cuiva în vreun magazin! Nu de alta, dar nu mai scapi de persoana aia prea curând!

15. Cred că oamenii de pe aici au alt sistem de a simți temperaturile. Altfel spus, pot fi 5 grade afară, dar dacă e soare, e motiv de scos pantalonii scurți de la naftalină! De prin februarie umblau belgienii prin facultate îmbrăcați așa, în timp ce noi, românașii, încă eram înfofoliți în pulovere, geci de fâș, mănuși, fulare, cizme și tot tacâmul.

16. În timpul săptămânii, bate vântul pe la terase, nu prea vezi mișcare. Vineri seara însă… să te ferească Dumnezeu să vrei să ieși la o bere undeva! N-ai unde! Din punct de vedere logistic, s-ar putea să găsești un loc pe o bordură din centru, dar cam atât! Nu știu unde stau oamenii ăștia în rest, dar cum dă sfârșitul săptămânii, cum ies toți la bulevard!

Ei, ce spuneți, pare tărâmul de vis sau tiparul unei țări civilizate? Din punctul meu de vedere, puțin din ambele, depinde mult de valorile fiecăruia.
Dacă stați prin zona acestei țări și aveți și alte detalii de împărtășit, nu ezitați! Sunt convinsă că totul diferă enorm de la oraș la oraș și mi-ar plăcea să cunosc cât mai multe posibil despre țărișoara aceasta! 😊



#stămacasă & Recenzie ”Scrisori din Insula Guernsey”

În ianuarie 1946, într-o Londră care abia iese din umbra celui de-Al Doilea Război Mondial, Juliet Ashton caută un subiect pentru noua ei ...