#stămacasă & Recenzie ”Scrisori din Insula Guernsey”

În ianuarie 1946, într-o Londră care abia iese din umbra celui de-Al Doilea Război Mondial, Juliet Ashton caută un subiect pentru noua ei carte. Cine s-ar fi gândit că îl va găsi în scrisoarea unui bărbat necunoscut, pe insula Guernsey?

Cei doi încep un fascinant schimb de scrisori despre lumea excentrică în care trăiește bărbatul misterios.

Pentru a scăpa de tragedia ocupației germane, bărbatul și prietenii lui inventează un club de lectură cu cei mai neobișnuiți membri, de la crescători de porci și fermieri la frenologi, toți mare iubitori de literatură. Și toți îi trimit lui Juliet poveștile lor de zi cu zi.

Plin de mult umor și căldură, romanul reprezintă o odă adusă cuvântului scris și felului în care el apropie oamenii.

Pe 2 ianuarie, când scriam cu patos o listă interminabilă de rezoluții pentru acest an – care acum sunt, în mare parte, irealizabile – una dintre ele suna în felul următor: voi scrie câte o mică recenzie pentru fiecare carte citită. Acum, să îmi pun mâinile în cap de rușine: am citit 15 cărți până în acest moment și, în afară de ce urmează să vă povestesc aici astăzi, am mai scris doar alte 2 recenzii... restul de 12 s-au pierdut undeva în tranziție. Văd eu ce iese din toată treaba asta. 😊

Scrisori din insula Guernsey de Mary Ann Shaffer & Annie Barrows, apărută la editura Nemira, se numără printre cele 6 cărți terminate de când cu toată nebunia asta și statul în carantină și atât vă spun: am sentimente foarte amestecate pentru ea. Vă zic imediat și de ce... sau vă las pe voi să trageți concluzia. 😊

Cartea, scrisă în două părți, este un roman istoric într-un format inedit: narațiunea se conturează de la sine, pe baza scrisorilor, telegramelor și bilețelelor dintre Juliet Ashton, locuitorii insulei Guernsey, editorul scriitoarei și sora acestuia. Într-o societate ce răzbate să revină la normalitate după ocupația germană, tânăra autoare aflată într-un tur de promovare a cărții scrise în timpul războiului primește o scrisoare de la un necunoscut, semnată cu o adresă din insulele Canalului. Dawsey Adams își face astfel intrarea în scenă: intrând în posesia unui volum care i-a aparținut lui Juliet și profitând de faptul că acesta era semnat cu veche ei adresă, fermierul din insula Guernsey s-a hotărât să-i scrie pentru a-i cere un serviciu: numele și adresa unei librării din Londra, pentru a putea comanda scrierile autorului său preferat, Charles Lamb. Tot prin intermediul său, Juliet află și de un club de lectură înființat de locuitorii insulei pentru a-și face viața mai ușoară în timpul ocupației germane, despre care decide să scrie în următoarea ei carte. De aici, ceilalți membri ai clubului, dornici să ajute la documentarea celei mai năstrușnice idei a lor, îi scriu scrisori regulat, povestindu-și viețile din timpul războiului.

Nu este prima mea carte legată de cel de-Al Doilea Război Mondial; teme și motive precum moartea, suferința, frica, durerea, toate îmi sunt deja foarte cunoscute. Ce mi s-a părut foarte interesant însă la această carte este faptul că nu de puține ori i-a pus într-o lumină pozitivă pe unii dintre nemții ce făceau parte din garnizoana ce ocupa insulița. Acei câțiva care luau parte, pe ascuns, la viața comunității rurale s-au făcut ușor plăcuți printre fermieri tocmai pentru faptul că erau sinceri și le săreau în ajutor la nevoie. La urma urmelor, sunt destui care au ajuns în prima linie fără să-și dorească acel lucru.

Încă un lucru interesant, din punctul meu de vedere, este faptul că, de la un punct încolo, toată povestea gravitează în jurul unei persoane care, din cauză că a fost deportată, nu mai făcea de mult parte din comunitate. Cu toate acestea, este omniprezentă în absența ei (culmea!) și pare că orice element din viața insulei este indispensabil legat de existența ei de odinioară în spațiul comunității rurale. Nu pot să explic în cuvinte sentimentul, dar ajungi la un moment dat să îți dorești cu atâta ardoare ca acea persoană să se întoarcă în poveste, pentru că e frustrantă prezența ei atât de vie din spusele celorlalți, și totuși atât de... ireală, în același timp. Big like for this!

În ceea ce privește părțile negative, desigur că este o chestiune de gusturi! Prima parte a mers întins la citit, mi s-a părut absolut încântătoare, am devorat, efectiv, cartea în acele momente, pe când partea a doua... cred că am tras o săptămână doar de acea jumătate de carte. Și nu pentru că ar fi fost radical diferită, dar mi s-au părut foarte multe evenimente de umplutură și situații dubioase care mi-au tăiat toată încrederea în veridicitatea cărții - acum, menționez că știu că este un volum de ficțiune, dar am motivele mele să mă aștept să ilustreze niște fapte aproape de realitate. În cele din urmă însă, cartea a transmis ce a avut de transmis, dar asta nu înseamnă că nu mi-a lăsat un mic gust amar pentru acele câteva detalii care mi s-au părut mult prea mult... asta dacă vreau să fiu rea până la capăt. 😊

Cred că v-ați dat seama de ce spun că am sentimente amestecate pentru ea. Per ansamblu, vă spun sincer că mi-a plăcut mult: cartea este mărturia vie că lectura scoate oamenii din cele mai negre momente ale vieții, că unește comunitățile în moduri în care nici ele nu credeau că este posibil și-ți oferă ocazia să evadezi din haosul cotidian ori de câte ori ai nevoie. Puterea cărții e mare și nu trebuie subestimată niciodată. Astfel că citiți, că avem nevoie să ieșim cu bine din perioada acesta.

Până data viitoare, nu uitați: #stămacasă, avem grijă de noi și de cei dragi și profităm cum se poate mai bine pentru noi de tot acest timp!  

Arta de a sta acasă

La noi în familie se știe de străbunicul Ioan: în '42 a plecat în război să-și apere țara și nu s-a mai întors. Sfârșitul și l-a găsit în bătălia de la Cotul Donului: cercetaș fiind, a fost trimis să identifice poziția trupelor inamice și să le transmită mai departe superiorilor săi, ce urmau să stabilească o strategie de luptă în cel mai scurt timp. Din păcate, norocul nu i-a surâs: a fost împușcat, nimeni nu l-a recunoscut ulterior din mulțimea de victime și cel mai probabil rămășițele lui zac printr-o groapă comună... pentru că atât au considerat alții că a meritat la acel moment sau, pur și simplu, așa a fost să fie.

Ideea e următoarea: străbunicii noștri au fost chemați la război și s-au dus fără să clipească. Nouă ni se cere să stăm în confortul propriei case și ce facem? Blocăm granițele, supermarketurile, distrugem economia și... ne plângem, nu respectăm minimul de reguli de prevenție și după criticăm în continuare sistemul, că asta știm să facem.

Miercurea trecută, când am auzit primele zvonuri de suspecți prin Iași, mi-am făcut bagajele și am tăiat-o acasă, în autoizolare, în speranța că nu am colectat nimic de prin tramvaie și autobuze. Joi, la orele amiezii, s-a dat și anunțul oficial de suspendare a cursurilor.

Sincer s-o spun, nu virusul în sine mă sperie – nu zic că nu-i grav, dar statisticile par promițătoare și cum e dat să fie, așa va fi, nu prea am cum să controlez asta, ci doar să încerc să previn. Ce mă doare tare e atitudinea românului de ”Las-o, bă, că merge-așa!”, ”Ce viruși? Viruși are calculatoarele, auzi, viruși la oameni... nu vine virușii la noi!”, ”Ce spălat pe mâini? Mie nu are cum să mi se întâmple, ce tot atâta...”, ”Pfai, e conspirație, ne păcălesc, nu e niciun pericol!”,  la care îi adăugăm pe cei ce se bat cu pumnul în piept că sunt în autoizolare, dar mai cheamă vreo 3-4 prieteni și 2 verișori la un joc, un mic, una-alta, că doar suntem ființe sociale și murim 2 săptămâni fără contact uman, cum s-ar zice. Nu mai menționăm valul din diaspora, pe care nu îi înțeleg de ce ar risca să aducă boala în casa oamenilor pe care îi iubesc cel mai mult. Am auzit și eu că trebuie să împărțim cu aproapele când el nu are, dar nu cred că se aplică și în cazul de față.

Propun să trecem peste faptul că am bradul de Crăciun în spate.

Ce vreau să spun cu toate acestea: STAȚI ÎN CASĂ.

Citiți. Scrieți. Vizionați toate acele seriale și filme pe care vă propuneți să le vedeți așa, de prin 2016. Luați toată situația asta ca pe un dar. Un dar al timpului, căci, din păcate, nu prea știm ce înseamnă să ai timp în secolul 21. Dar ne pricepem de minune să ne plângem de lipsa lui... iar, mai nou, că avem prea mult. Dumnezeu să ne înțeleagă!

Serios acum, luați în calcul că de astăzi am intrat în stare de urgență pentru 30 de zile, așa că profitați de timpul ăsta! Luați la rând toate cărțile pe care le aveți prin casă, cine știe, poate până trece nebunia, scăpați fără probleme și cu un nou hobby! Dacă nu vă surâde ideea, începeți să lucrați la niște proiecte personale – o să vă mulțumiți vouă pentru aceste decizii. Folosiți platformele de e-learning sau masive open online courses și poate găsiți ceva care vă pasionează. Iar dacă găsiți acel ceva, lucrați zi și noapte în acel domeniu. Vă promit eu că merită.

Pentru ăștia mai boemi, romantici, artiști, suflete neînțelese, etc... cum stăm cu scrisul? Dansul? Pictura? Poeziile alea nu-și transcriu singure versurile. Chitara aia nu o să cânte de una singură – nici nu prea are cum. Învățați noi tehnici - youtube-ul e plin de tutoriale, mai mult sau mai puțin utile, dar hei, tot e ceva. Descoperiți noi artiști contemporani și susțineți-le munca. Arătați lumii de ce sunteți în stare. Promovați-vă: aveți cum, aveți când, aveți unde.

Studenții- nu uităm să ne facem și partea de treabă pentru facultate, da? Că nu suntem în vacanță, ci stăm la dos ca măsură de siguranță și mintea trebuie pusă la treabă în continuare.

Ne-am înțeles: stăm în casă, da? Nu doar ca să nu ne îmbolnăvim, ci să nu dăm mai departe, dacă suntem purtători. E responsabilitatea noastră civică și, zic eu, o acțiunea de bun simț din partea fiecăruia. Nu o să moară nimeni de foame, așa că nu vă mai panicați și umpleți cu vârf coșurile. Nu o să rămână nimeni fără hârtie igienică (pe asta încă nu reușesc să înțeleg, dar omul funcționează ciudat în condiții de stres). Nu vă mai uitați toată ziua la știri, pentru că vă cresc anxietatea și vă induc o stare de rău. Informați-vă doar din surse sigure, o dată la zi cred că este suficient, stați la dos cât de mult puteți. Sistemul nostru medical va face față sau nu, asta vom vedea, dar haideți să nu-i dăm mai multă treabă, da? #stămacasă și nu creăm mai multe probleme decât deja sunt! Și, cel mai important, ne spălăm pe mâini cât mai des și cât de insistent putem! Iar dacă situația chiar o cere și trebuie părăsit domiciliul, nu uităm să evităm aglomerația, să stăm departe de cei ce prezintă afecțiuni respiratorii, să nu ne atingem fața cu mâinile murdare și să strănutăm în cot sau într-un șervețel de unică folosință!

P.S.: Bine ați venit în viața celor introvertiți. Sunt în ziua #5 de autoizolare și am deja la activ vreo două cărți, câteva seriale și niște Ted Talks foarte mișto. Deci se poate 😉

 

 

Recenzie ”Toate acele locuri minunate” de Jennifer Niven

Nu știu dacă sunteți la curent, dar nu cu mult timp în urmă a apărut pe Netflix adaptarea cărții ”Toate acele locuri minunate” și chiar dacă am citit cartea în urmă cu vreo doi ani, filmul tot a reușit să mă dezamăgească, într-o oarecare măsură. Astfel că, astăzi revin cu o recenzie a cărții, cu ce mi-a plăcut și ce nu la acea vreme și vă explic după și de ce mi-a ”dat cu virgulă” filmul. :) 

La fiecare 40 de secunde, cineva se sinucide. La fiecare 40 de secunde, cineva rămâne în urmă, încercând să facă față pierderii.

Ea e Violet Markey. Trăiește pentru viitor și numără zilele rămase până la absolvire.

El e Theodore Finch. E fascinat de moarte și se gândește mereu la tot felul de modalități pentru a-și pune capăt zilelor.

Violet și-a pierdut sora și, totodată, cea mai bună prietenă, într-un accident de mașină din care ea a scăpat cu viață.

Theodore a crescut cu un tată cu tendințe bipolare și în mâinile căruia era să sfârșeacă de câteva ori.

Când cei doi se întâlnesc în clopotnița școlii, nu este foarte limpede cine pe cine salvează. Iar când devin parteneri pentru un proiect la geografie ce le propune să descopere minunile statului lor, Violet învață să iasă din globul de sticlă în care se complăcea și să vadă și dincolo de zidurile pe care și le-a ridicat în jurul ei. Însă, în vreme ce lumea ei crește, a lui Finch începe să scadă.

Ce mi-a plăcut:

-  Ideea de a lăsa ceva oriunde mergi, pe principiul ”contează ceea ce lași pe unde ai fost, nu ceea ce iei cu tine de acolo” (spre exemplu, pe vârful Hoosier Hill au lăsat o piatră falsă în care au pus câteva obiecte mici, la copacul cu papuci, au lăsat câte o pereche de teniși etc);

- Finch era un băiat cu o cultură generală vastă și care știa ce să facă pentru a te binedispune (și avea analogiile cele mai ciudate din această lume);

- Situarea unor acțiuni în locuri banale a atras foarte mult atenția asupra faptului că un loc poate însemna enorm pentru o persoană și nimic pentru cealaltă - depinde mult de situațiile cu care ne-am întâlnit acolo;

-  Dacă voi ajunde vreodată în Indiana, voi ști unde să merg și ce pot vedea, mai mult ca sigur - a fost destul de interesant să descopăr niște locuri prin ochii unor adolescenți;

- Cartea atrage foarte mult atenția asupra aparențelor din lumea reală - mulți oameni suferă de anumite boli mentale și refuză să iasă din faza de negare, nu acceptă ideea că ceva ar putea fi în neregulă cu ei, iar toată această suferință îi macină, până se ajunge la un sfârșit tragic. 

Ce nu mi-a plăcut:

- Sinucidere. Peste tot sinucidere. Tot felul de statistici macabre despre câți oameni mor într-un minut și prin ce metode. Cartea aceasta, pentru un om cu tendințe bipolare, nu cred că ar fi ceva benefic;

- Am anticipat oarecum că se va sfârși așa cum s-a sfârșit. Cred că povestea ar fi avut un mai mare impact dacă, să spunem, s-ar fi încheiat cu un accident, când Finch începuse să dea de gustul vieții datorită lui Violet. Până la urmă, ”nimeni nu vine cu flori la înmormântarea unui sinucigaș”.

- Cartea mi-a adus foarte mult aminte de ”Paper Towns”, ceea ce m-a dezamăgit enorm - îmi place ca în fiecare carte citită să găsesc idei noi, iar dacă sunt la fel ca în altele, măcar să fie spuse într-un mod spectaculos- aici nu a fost așa. La fel ca misterioasa Margo, care a plecat în Orașele de Hârtie pentru că era prea plictisită de rutina micului cătun în care stătea, Finch pleacă din sânul familiei fără ca aceștia să se îngrijoreze măcar și lasă peste tot pe unde a fost câte un lucru care să ateste faptul că el a trecut pe acolo.Nu dă semne de viață decât pentru scurt timp, apoi dispare total din peisaj- ca Margo.

Per ansamblu, cartea mi-a plăcut destul de mult în 2018 - nu știu cum ar fi dacă aș citi-o acum pentru prima oară. Cu toate acestea, v-am promis că mă leg și de film: ei bine, nu respectă unele dintre scenele cruciale, din punctul meu de vedere. Totodată, Finch pare doar un băiat cu niște apucături stranii, nu îi scoate foarte tare în evidență cealaltă latură... întunecată, să-i spunem. Nu mi-a creat aceeași atmosferă cum a reușit să creeze cartea... ce-i drept, e destul de complicat să concentrezi o poveste de 300 de pagini într-un film de 2 ore. 

Atât despre ”Toate acele locuri minunate”! Ne vedem curând cu alte povești! :) 

Recenzie ”Cimitirul Animalelor” de Stephen King

Ar putea Stephen King să scrie o poveste care să-l sperie chiar și pe el însuși? Să-l sperie într-un asemenea hal încât să-i fie frică să o scrie până la sfârșit? Cimitirul animalelor pare să fie chiar această poveste. Tu, cititorule, ești atât de inspăimântat, încât nu ai dori să continui lectura, dar cartea nu poate fi lăsată din mână. Și nu poți să renunți pentru că este vorba despre tine, despre secretele tale bine ascunse!

„Dorința de a înșela moartea este ciudată și extrem de serioasă în același timp. Mulți cred că viața începe de abia după intrarea în Împărăția Domnului. Și probabil că pentru ei așa și este. Atunci, de ce să-ți pui problema să aduci pe cineva înapoi? Alții se întreabă la fel de serios ce este dincolo. Și dacă există un «după moarte». Oricum, atunci când ești confruntat cu moartea unei ființe dragi, vrei, la rândul tău, să înfrunți moartea, să o păcălești. Ai fi însă în stare să faci tot ceea ce face Louis Creed? Sunt sigur că da, iar acest lucru mă înspăimântă…“
Stephen King

Înainte să înceapă vacanța de iarnă (acum aproape o lună, dar să trecem peste), am tras o fugă până la bibliotecă să-mi fac stocul pentru cele (aproape) 2 săptămâni de liniște ce urmau să-mi bucure sufletul. Printre altele, mi s-a prins de mână și cartea Cimitirul animalelor de Stephen King, ori din pură curiozitate, ori din faptul că amân de câțiva ani buni să-l citesc pe cel pe care mulți mi l-au prezentat drept un maestru al genului horror.

Cred că este pentru prima data când scriu o recenzie pentru că simt o nevoia de a o face… și nu pentru că volumul m-a impresionat până peste cap, nu-nu.

Când familia Creed, formată din Louis, Rachel, cei doi copii - Ellie și Gage -  și pisica Church, se mută într-o mică localitate din Maine, viața pare doar o serie de evenimente care mai de care mai plăcute și, cel mai important, merge înainte… până la un punct. Sau nu.

Ca orice orășel aparent liniștit, Ludlow are un trecut istoric fascinant, aproape mistic, care ascunde în pădurile din preajmă niște forțe ce depășesc capacitatea umană de înțelegere. Cimitirele par să vină cu o putere uluitoare de a așeza lucrurile așa cum vor: fac mici ”accidente” să se întâmple și reușesc să potrivească în ordine cronologică evenimentele astfel încât finalul să fie cât mai dezastruos cu putință. Mai mult, acestea dovedesc capacitatea de a lupta cu moartea într-un mod greu de acceptat. 

Cu toate acestea, cine ar rezista tentației de a înșela moartea, mai ales atunci când e vorba de o persoană iubită?

Cartea, per ansamblu, m-a dezamăgit cumplit și vă voi spune imediat de ce.

Mai întâi de toate, nu știu cine a stabilit că aceasta este cea mai de groază carte a lui King, dar a fost o strategie de marketing care a funcționat foarte bine- eu, cel puțin, am mușcat momeala. Am așteptat exact 413 pagini (cât are cartea, în total) ca ceva wow să se întâmple… ori nu am o imaginația foarte bine dezvoltată, ori nu e cartea foarte bine tradusă, ori nu știu ce s-a întâmplat. Cred că epilogul mi-a făcut puțin pielea de găină, dar în rest, nimic-nimic.

Apoi, intriga e ciudățică tare. Sunt zeci de pagini de umplutură, cărora nu le văd sensul, nici măcar în construirea personajelor, cât să le putem înțelege cât mai bine acțiunile și motivațiile din spate. Primele 200-300 de pagini povestesc doar viața familiei după stabilirea în noua localitate, cum se adaptează aceștia la noul stil de viață, câteva evenimente neplăcute, crize de nervi, accese de furie și un conflict între generații. Următoarele 100 și ceva ilustrează drama prin care trece familia după un accident al unui membru și conturează un portret cu totul nou pentru Louis Creed, care ajunge aproape de limita nebuniei, căci asta se întâmplă când te întorci împotriva naturii cu niște ”arme” pe care nu le înțelegi și nu le stăpânești pe deplin.

Iar titlul… eu chiar așteptam să fie ceva legat de acel cimitir. Spoiler alert: lucrurile ”interesante” se întâmplă în alt cimitir.

După cum am menționat, pentru mine a fost o mare dezamăgire, mai ales că am plecat la drum cu niște așteptări uriașe, justificate totuși de campaniile făcute pentru această carte. Nu mi se pare nimic horror în a încerca să păcălești moartea când vine vorba de ființe iubite- din disperare, ajungi să faci orice, indiferent de cost. Nu mi se pare horror ideea de a reveni după moarte- pentru că nu e realist, e ceva de domeniul ficțiunii. Nu mi se pare îngrozitor nimic la ideea de cimitir cu puteri supranaturale, ce se joacă cu mințile celor ce au pășit acolo.

Horror mi se pare cu adevărat să supraestimezi calitatea unei povești, să ridici așteptările oamenilor și să nu oferi la același nivel. Știu sigur că subsemnata nu se mai atinge de cărțile lui King prea curând.

În altă ordine de idei, dacă vreți o poveste despre viața de familie marcată de evenimente ciudate și de eminența morții, cartea asta e tot ce trebuie. La noi, o găsiți tradusă la editura Nemira. 

Recenzie ”Cronicile fetei lup” de Cristina Nemerovschi

După ce o vrajă a transformat-o într-o ființă nemuritoare, asemeni mătușii ei (vestita contesă Aneke), adolescenta Nori descoperă că mai are de înfruntat și un alt blestem: acela al vârcolacului. Încă suferind de pe urma morții mamei ei adoptive, Nori își schimbă numele și începe să colinde prin lume, încercând să găsească liniște, dar și răspunsuri.

Nu este singură, totuși: o ceață stranie îi urmărește fiecare pas și, după o vreme, ia forma unui băiat misterios pe nume Ilya, de care Nori devine din ce în ce mai atrasă, mai ales că acesta o ajută să descopere cum să fie o fată-lup. Aflată în vila seducătorului Luka, cel care plănuiește să o ceară de soție, Nori nu și-l poate scoate pe Ilya din minte.

Când însă descoperă de existența unui plan diabolic care îl pune într-o lumină diferită pe bărbatul îndrăgostit de ea, Nori se întoarce în Transilvania, pentru a-i cere sfatul contesei Aneke. Dar aici o așteaptă un secret care îi va da întreaga viață peste cap și o va face să reconsidere tot ce știuse până în acel moment despre oameni, familie, moarte, iubire, bine și rău.

 MENȚIUNE: Mica recenzie care urmează conține câteva spoilere din ”Ultima vrăjitoare din Transilvania”. 

Noua carte a Cristinei Nemerovschi s-a lansat puternic și promite multe, din punctul meu de vedere. Pe lângă faptul că vine ca o continuare a seriei ”Ultima vrăjitoare din Transilvania”, este plină de mister, momente lungi de introspecție și intrigi complexe, total neașteptate. Iar finalul… m-a dat peste cap complet! În general reușesc să dibuiesc natura unor personaje sau parcursul pe care îl vor avea acestea… însă nu și de data aceasta, iar ”nereușita” m-a făcut să adaug imediat cartea în topul celor 5 preferate pe anul acesta!

Povestită din perspectiva lui Nori, fetița adoptată de Mathias și Lorena, Croncile fetei lup pune în scenă încercarea acesteia de a se acomoda cu dubla condiție și noua viață cu care s-a procopsit în urma unui blestem. Aflată la vârsta la care naivitatea și nesiguranța sunt în floare (când e cel mai nepotrivit să devii nemuritor, după cum menționează și fata-lup), Nori răzbește prin toate provocările noii vieți de una singură, demonstrând că Lorena nu a renunțat la veșnicia ei în van. Astfel, romanul este presărat de pasaje întregi de introspecție, în care fata încearcă să se înțeleagă, să se învețe, să se accepte, să iubească tot ce îi oferă începutul vieții eterne, în speranța că va reuși să nu calce strâmb de prea multe ori. Cu toate acesta, puritatea sufletească și încrederea pe care o oferă oricărei ființe dispuse să o asculte împreună cu o încăpățânare și ignoranță cumplite nu vor face din acest volum decât un amalgam de suișuri și coborâșuri- când avem senzația că totul merge bine pentru persoanjul nostru principal, hop! O situație neprevăzută împotriva ei.

Și după îl avem și pe Ilya. Un băiat-lup care la început i se arată fetei ca un nor de ceață din care sclipesc doi ochi argintii; ulterior, își face simțită prezența în forma umană. Este chipeș, are darul ascultării, al înțelegerii, o învață de micuța Nori cum să se accepte ca lup, astfel încât să îmbrățișeze acest mod de viață și puterea cu care vine și să fie conștientă de toate mișcările pe care le face după transformări. Inevitabil, fata se îndrăgostește de el și realizează că-l iubește într-unul dintre cele mai nepotrivite momente: în brațele altui băiat.

Atât vă spun despre firul narativ, căci altfel dau prea mult din casă. Volumul mi-a plăcut la nebunie, mi-a lipsit atmosfera din V. și glumele (realiste de altfel) despre poporul nostru, inserate ici-colo (Ex:”Se apropiau alegeri, băgam de seamă, fiindcă toți copacii de pe marginea drumului erau pociți cu afișe electorale. La fel și stâlpii felinarelor. Din afișe, rânjeau multe mutre satisfăcute. Sub mutre, adversarii scriseseră înjurături cu markerul. Ce risipă, m-am gândit. Oamenii din V. oricum nu votau. Adică votau uneori, dar numai ăia morți.”) sub forma unor mici observații despre viața satului românesc.

Ce mi s-a mai părut destul de interesant este faptul că toată cartea în sine mi-a părut ca un basm, adaptat frumos secolului XXI. Aici, personajele nu mai întruchipează doar o trăsătură de caracter specifică unei singure tabăre ( binele VS răul), ci sunt cât de poate de realiste, un ansamblu de aspecte atât pozitive, cât și negative, la fel cum fiecare dintre noi are părțile sale bune și părțile… mai puțin bune. Suntem toți nuanțe de gri. Niciodată alb pur, niciodată negru intens. Și este perfect în regulă așa.

Ce să vă mai spun? Am rămas cu o groază de întrebări după acest final deschis și de câteva zile încoace fac scenarii peste scenarii, încercând să îmi dau seama ce și cum și unde și de ce și aaaaah, sper din suflet ca următorul volum să apară în timp record, căci altfel există riscul să-mi scriu propria continuare, numai să nu mă mai bântuie toate acele întrebări! Glumesc (cred), dar chiar m-a bucurat lectura acestei cărți (care, de altfel, se citește atât de ușor și natural, se vede că e mână de scriitor român la mijloc) și încerc să îmi calmez nerăbdarea. 😊

Eu vă recomand volumul cu mare drag, cu mențiunea că, dacă vreți să vă bucurați la maximum de poveste, bine ar fi să începeți cu seria ”Ultima vrăjitoare din Transilvania”. Îmi veți mulțumi după 😊 Bucurați-vă de scriitorii români contemporani, care scriu în limbajul nostru uzual și cu care aveți ocazia să vă întâlniți la diferite festivaluri! Acea vorbă care circulă conform căreia în România nu avem scriitori buni e total eronată. Avem, dar noi nu acordăm destul timp căutării și lecturării cărților scrise de către aceștia. Dar credeți-mă că sunt. Și încă destui de mulți. 😊

Dacă nu mă credeți, dați o fugă pe site-ul editurii Herg Benet.

P.S. Acolo găsiți și ”Cronicile fetei lup”. Zic și eu. ^.^

INFORMAȚII ADIȚIONALE:

Data apariției: noiembrie 2019

Număr de pagini: 204

Tip copertă: broșată

Colecție: Cărțile Arven 

Recenzie ”Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac

Dacă acum două dăți veneam pe blog vorbindu-vă cu drag despre frumoasa poveste de dragoste dintre Tatiana și Alexander, cu o acțiune ce se petrecea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de data aceasta revin cu același nume feminin, acum fiind însă vorba despre o scriitoare basarabeancă, Tatiana Țîbuleac, și de romanul său de debut, ”Vara în care mama a avut ochii verzi”.

Cartea este o confesiune scrisă la ani distanță de la petrecerea evenimentelor narate. Aleksy, mânat cândva de o instabilitate comportamentală, povestește de-a lungul câtorva pagini ultima vara petrecută alături de mama sa, într-un sătuc uitat de lume din Franța.

Volumul începe într-o tonalitate sumbră, căci băiatul simte nevoia să se descarce de ura pe care o nutrea pentru mama sa: îi conturează un portret fizic grotesc, monstruos, fără pic de afecțiune pentru ființa care i-a dat viață, iar din punct de vedere moral, mama nu era altceva pentru el decât o nebună, prea proastă ca să înțeleagă viața și cum se trăiește. Aleksy povestește haotic, ca și cum ar scrie într-un jurnal, despre evenimentele din trecut care, consideră el, au adus la acest tablou nu tocmai plăcut: sora lui, Mika, a murit (moment în care, cel mai probabil, s-a declanșat nebunia mamei, care a refuzat să iasă din camera sa timp de mai bine de jumătate de an de la deces), iar tatăl său nu a făcut altceva în acele clipe tragice decât să-și găsească alinarea în brațele unei tinere frumoase și pline de viață.

Aleksy, mânat în continuare de frustrări și violență, acceptă să o însoțească pe mama sa în Franța, în ciuda planurilor de vacanță pe care deja le avea, pentru simpla promisiune a unei mașini la întoarcere. Cam la atât se rezuma ”iubirea” față de mamă în acel moment: la un autovehicul. Sau, mai bine spus, la promisiunea lui. Drumul lung, brăzdat de nenumeroasele stări de rău ale femeii anticipează din primele pagini un traseu anevoios al poveștii ce are în centrul acțiunii un personaj ce moare cu fiecare pagină... nu, cu fiecare cuvânt, mai bine spus!

Băiatul se adaptează destul de greu la noul mediu, chiar are accese de furie și cu greu reușește să se stăpânească- nici măcar sfaturile psihologului din Londra nu îi mai erau de folos. Mama, în schimb, îi este alături și așteaptă momentul oportun pentru a-i dezvălui motivul scurtei lor călătorii.

De-a lungul cărții, asistăm la un fenomen interesant: atitudinea băiatului față de mamă se îmblânzește treptat, de la revoltă și ură la compătimire și chiar un soi de iubire. Aparent, boala scoate la iveală o femeie total necunoscută lui Aleksy: în ciuda faptului că slăbea de la zi la zi vizibil, încât ajunsese doar un ”sac de oase”, mama nu îi mai părea hidoasă, nu o mai considera proastă, dimpotrivă, chiar ajunge să îl uimească abundența cunoștințelor pe care aceasta le deținea în diferite domenii. Mama, la rândul său, conștientă că în trecut s-a gândit prea mult la fiica moartă și a uitat complet de fiul care încă trăia, încearcă, în modul său caracteristic, să creeze o legătură cu al ei copil (după cum spune naratorul: pentru că m-a ignorat toată viața, a decis că mă poate șantaja pe ultima sută de metri și stoarce din mine niște dragoste de fiu). Îl învață despre viața, despre iubire, despre cum ar trebui să profite de fiecare clipă rămasă pe acest pământ:

La moarte te gândești doar când mori, Aleksy, abia când mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucru care i se întâmplă unui om în locul tuturor visurilor. De fapt, singurul care i se va întâmpla cu siguranță. De aceea, Aleksy, să nu faci niciodată lucrurile aiurea, cu gândul că mai ai timp să le îndrepți, pentru că nu vei avea. Timpul care va veni îl vei cheltui doar pentru a face și mai multe lucruri aiurea și pentru a muri și mai repede.

Personal, această carte m-a încântat mai mult decât aș fi crezut. Are 122 de pagini în capăt, se citește în câteva ore cu ușurință, chiar dacă nu e scrisă într-un limbaj comod, aș putea spune. Oricum, îmi păstrez opinia: oricât de bine ar fi tradusă o carte de mama traducătorilor, se vede diferența când e scrisă direct în grai românesc. Altfel pui în scenă niște trăiri și sentimente de mare intensitate, altfel reușesc și cititorii să empatizeze cu personajele. Asta așa, ca o mică paranteză. 😊

V-o recomand cu drag și vouă! Paradoxal, nu e o carte în care boala și tristețea dată de iminența morții domnesc triumfător peste toate. Nu, nu. Eu am văzut acolo și iubire. Iertare. Compătimire. Știți și voi, sentimente frumoase, per ansamblu. Am văzut și speranță, câte puțină printre rânduri.

Până data viitoare, nu uitați un lucru: iubiți-i pe cei din jurul vostru! Atât cât mai sunt. Atât cât mai sunteți.

Recenzie ”V” de Laura Nureldin

Autumn came back, so did my passion for books involving vampires.

Nu știu de voi, dar la mine parcă nu-i toamnă dacă nu am cărți cu vampiri în lista de așteptare și ”La răscruce de vânturi” luată pentru a nu știu câta oară la recitit! Un fel de vestitorii toamnei, aș putea spune! 😊

Căutând nici eu nu mai știu ce prin librăria din oraș, mi s-a prins de mână cartea Laurei Nureldin, V, apărută la editura Herg Benet. Să vă zic drept, coperta mi-a sărit în ochi și nici măcar nu am luat în considerare să trag o privire peste vreo două recenzii, dar nici nu pot spune că regret!

Pentru început, un lucru pe care nu l-am știut, dar pe care l-am aflat pe parcurs, este faptul că V este volumul al doilea din seria de povești cu ne-morți Revertis. Nu vă pot spune dacă are vreo legătură cu prima carte sau nu, în mod evident, dar din moment ce am reușit să prind povestea fără să știu ce s-a întâmplat înainte, nu cred că e mare pagubă că am ratat un volum. Asta așa, ca idee. 😊

Legat de V, povestea mi-a plăcut (are vampiri, normaaal), chit că am plecat la drum cu așteptări pe care volumul nu prea le-a îndeplinit. Într-un fel sau altul, speram ca vampirii Laurei să dea mai mult spre creaturile din mitologia românească, știți și voi, care dorm la dos în mormintele în care au fost îngropați, care au spaimă de apă sfințită, crucifix și usturoi, pe care îi arde cea mai mică rază de soare... altfel spus, speram cu tot sufletul la o poveste cu strigoi (sau moroi) autentici, de-ai noștri. Nu a fost să fie. ^.^ În schimb, am dat de vampiri moderni (în stilul The Vampires Diaries și Twilight), aproape umani, care au pietre cu puteri magice cât să se poată plimba ziua în amiaza mare în centrul orașului și se hrănesc din pungi cu sânge luate din spital. Vremuri noi, soluții noi.

Firul narativ din V urmărește parcursul a trei personaje diferite: Drake- un producător de muzică de succes din New York, care, în prologul cărții, este prezentat în momentul tranformării sale în vampir; Vareka- o femeie frumoasă, inteligentă, elegantă, înțealeaptă, cu o vechime de aproape o mie de ani pe acest pământ și Mia, o tânără puțin inconștientă, plecată cu mâinile goale în căutarea monștrilor ce i-au ucis atât bună parte din familie, cât și iubitul. De-a lungul cărții, Drake trece prin evenimente care mai de care încercând să se acomodeze cu noua viață, Vareka își reîntâlnește vechea iubire, iar Mia... cu ea e mai complicat. Dar, așa cum spune și autoarea: ”ura e o povară prea grea s-o cari pe veșnicie.” 😊

Lumea îți este partitură, Domnule Drake. Cânt-o cum dorești.

Novice printre ființele nopții, Drake se adaptează destul de repede și foarte ușor la noul stil de viață și la beneficiile aduse de către acesta. Creatoarea lui, Vareka, îi este aproape la orice oră la care este chemată, ajutându-l pe tânăr să-și găsească, ironic, pacea și liniștea sufletească pe care nu le deținea cât era un simplu om. Degeaba avea bani cât să nu aibă ce face cu ei, dacă acasă îl așteptau doar liniște și solitudine.

Vareka vine la rândul ei cu un trecut tragic, plin de neîmpliniri, dezamăgiri, sacrificii și secrete dureroase, care i-au conturat profilul de femeie dreaptă atât la postură, cât și în gândire, înțeleaptă, pe care nu o poate da jos decât slăbiciunea față de ființa iubită. Veșnicia și-a obținut-o prin jertfă și era să o coste mai mult decât și-ar fi putut închipuit. La urma urmelor, totul este perisabil, creat să dispară în neant la vremea lui. Când o creatură indestructibilă ia naștere, echilibrul universului este cutremurat. Cine și ce va plăti, asta e cu totul altă poveste.

Mia, isteață și încăpățânată, firavă și totodată puternică prin hotărârile pe care le-a luat de-a lungul întregului volum, rămâne un personaj enigmatic, dar care, la fel ca vampirul Vareka, ar face orice pentru cel drag inimii sale. O viață are doar, nu? Și uneori, chiar și eternitatea pare un timp scurt când îl petreci cu cine trebuie.

Dacă îmi împărtășiți această plăcere nevinovată pentru cărți cu astfel de creaturi, vă încurajez să dați o fugă pe site-ul editurii și să comandați volumul. Cartea este scrisă într-un limbaj simplu, pe înțelesul tuturor, cu elemente din jargonul tinerilor, deci merge la perfecție în serile friguroase de toamnă. Nu se lasă cu imagini de groază, cu scene greu digerabile, cu moarte și spaimă și stat ca pe ace la fiecare cuvânt aflat după fiecare linie de dialog... chiar deloc. Dimpotrivă, e o poveste drăguță în care iubirea nu e limitată de trecerea timpului și ”totul e bine când se termină cu bine”.  Astfel că nu există motive împotriva ei.

De menționat este și faptul că Laura Nureldin este o scriitoare româncă și frumos este din partea noastră să susținem literatura românească, măcar cât se mai ține pe picioare. Cred că știți și voi clișeul cu ”nu avem nimic bun scris de români”. Ei, cum așa? Vă spun eu că există. Trebuie căutat și descoperit doar.

Recenzie ”Călărețul de Aramă” de Paullina Simons

Se spune că în dragoste și în război totul este permis, iar ”Călărețul de aramă”, un volum de numai 920 de pagini ce îmbină atât frumusețea iubirii cât și ororile celui de-al Doilea Război Mondial, reprezintă o poveste complexă, amplă, în care realismul evenimentelor se împletește magistral cu trăirile intense ale personajelor.

Cartea debutează cu descrierea micului apartament comun al familiei Metanova, în ziua în care Hitler a încălcat tratatul încheiat cu Stalin și a trimis trupele naziste să invadeze Rusia. Veștile cu totul neașteptate sperie populația din Leningrad: în scurt timp, galantarele sunt golite, băncile își închid porțile după ce prea mulți oameni au venit să își retragă economiile, băieții tineri sunt trimiși în tabere considerate sigure, pentru a nu fi înrolați forțat în armată. Numai Tatiana, aflată la frumoasa vărstă de 17 ani, se îmbracă elegant și pleacă după miezul zilei, în tihnă, să caute câte ceva de mâncare.

Era o zi perfectă. Timp de cinci minute, uită cu totul de război, bucurându-se de o zi splendidă de iunie în Leningrad.

Când își ridică ochii, Tatiana văzu un soldat care o privea insistent de pe cealaltă parte a străzii.  

Mai pe scurt, dragoste la prima vedere. Prima iubire a Taniei. Posibil ultima a lui Alexander. Soarta însă nu a fost de partea lor: ”rivala” pentru inima ofițerului era chiar sora ei mai mare, Dașa.

Din acest punct, povestea vizează un triunghi amoros, ce se ține mult timp pe picioare din cauza războiului ce se dă în sufletul Tatianei între iubirea și respectul față de Dașa și sentimentele puternice pe care le nutrește față de Alexander. Luptele nu se mai dau doar pe front, ci și între priviri aruncate pe furiș, între rațiune și simțire, între ce e bine și ce e interzis. Cei doi îndrăgostiți ajung la un pact: Alexander nu-i va răni inima Dașei, chiar dacă asta va însemna să mintă cu zâmbetul pe buze și să nege că ar simți ceva pentru Tania.

La scurt timp însă, obosiți de această mascaradă, cei doi evită să-și mai ferească privirile unul de celălalt, ajung să se atingă în treacăt, să vorbească de față cu familia Metanova, să se viziteze noaptea, pe ascuns. Au parte, în cele din urmă, de o iubire intensă, ce ignoră pe cât posibil vitregiile și pagubele aduse de război.

În altă ordine de idei, mi-am propus să citesc cărticica asta într-o săptămână, dar am reușit lejer să mă lungesc la două. Nu-mi pare rău, dar mi-am ieșit, cred, din ritmul obișnuit ori (foarte posibil) m-am bucurat atât de mult de poveste, încât mi-am dorit să fac să nu se mai termine (norocul meu că este tradus și volumul doi deja, haha). Ce mai, mi-a plăcut enorm și martori îmi sunt toți cei pe care i-am ”bombardat” cu poze și secvențe din carte în fiecare oră a zilei, până i-am dat de capăt. Desigur, ajungem mai târziu și la câteva mici neajunsuri, răbdare! 😊

Pe de o parte, povestea e tradusă foarte bine, nicio secvență nu pare trecută printr-un filtru de tipul ”Google translate”- good job there! De asemenea, narațiunea la persoana a treia oferă o perspectivă destul de amplă, adică: știm ce fac toate personajele în paralel, când nu sunt în același cadru, știm exact tot ce gândesc, nu există dubii față de sentimentele acestora; totodată, răsturnările de situație nu sunt pomenite de narator, ci lasă personajele să surprindă cititorul (și reușesc foarte bine); universul interior este surprins atât de frumos, încât ajungi să simți (într-o oarecare măsură) tot ceea ce simt protagoniștii. Chiar dacă pornim la drum cu o poveste de dragoste și, în teorie, totul e bine și frumos, scriitoarea surprinde veridic ce înseamnă cu adevărat un război: foame, frig, teamă, teroare, moarte, nesiguranță. Cele mai teribile scene sunt cu un puternic impact emoțional, astfel că dacă nu ați citit niciodată mărturii ale unor veterani sau ale unor oameni de rând ce au trecut printr-o asemenea experiență, aș recomanda să spuneți pas la acest volum, căci s-ar putea să vă lase un gust amar și imagini greu de digerat, aproape imposibil de șters. Mi-a plăcut mult firul narativ, chiar dacă părea ici-colo tras de coadă, cât să iasă un număr de pagini impresionant. Faptul că Alexander vine cu o poveste puternică în spate reprezintă un alt plus, iar iubirea celor doi, ambii incredibil de încăpățănați, dar nebuni unul după celălalt, parcă-parcă mai dă o speranță unui om ce nu mai crede în astfel de trăiri.

Pe de altă parte însă, ce m-a deranjat foarte mult încă de la început a fost titlu. Nu la nivel morfologic, sintactic, ce vreți voi, ci faptul că nu este original. De ziua ei, Tania primește de la Alexander un volum de Pușkin intitulat (exact!) Călărețul de Aramă. O parte din acțiune are în cadru acea carte, deci știm ce și cum, dar e deranjant să vezi că ceva din literatura contemporană poartă același nume cu o capodoperă a literaturii universale, cel puțin din punctul meu de vedere. Acum, voi decideți dacă vi se pare în regulă sau nu. 😊 De asemenea, Tatiana e un personaj destul de ciudățel, per ansamblu: am reușit să îi înțeleg la un moment dat altruismul dus la extrem, dar a fost peste puterile mele să pricep de ce stătea mereu la ordinele altora (ea ajungând majoră între timp și câștigându-și singură banii), de ce făcea pe sclava în casele în care ajungea să trăiască, de ce conta mai mult părerea altora decât ceea ce simțea ea ( la urma urmelor, e interzis să ai sentimente sau cum?!)... și mai ales de ce nu și-a asumat faptul că-l iubea pe bărbatul pe care și sora ei îl iubea, faptul că l-a cedat atât de ușor, fără să o înfrunte pe Dașa. Într-adevăr, copilă fiind, nu lua în calcul că e destul de rar să ai sentimente pentru cineva, iar acea persoană să simtă la fel. Dar nu e treaba mea să îi găsesc scuze, doar cred că, lăsând la o parte naivitatea și inocența tinereții, personajul putea fi puțin mai bine șlefuit. Oricum Tatiana rămâne, în final, o eroină. Vă las pe voi să descoperiți de ce. 😊  Dacă vreau să fiu ”rea”  până la capăt, voi adăuga și faptul că destule replici au fost efectiv de umplutură- în viața reală, nimeni nu le-ar folosi în momentele respective. Ah, iar sintagma ”iureș de sentimente”, cred că am văzut-o pe fiecare pagină și m-a zgâriat puțin pe creier, dar asta deja ține de gusturile și problemele fiecăruia. Iar unele scene mai explicite sunt repetitive, mereu în aceeași tonalitate. Gata, aici mă opresc! 😊

Mai are sens să spun că i-am dat 5/5 pe GoodReads? Finalul a fost neașteptat, ceea ce m-a încântat enorm! Cu ultimele cărți citite am avut parte doar de câteva dezamăgiri, căci am reușit, cumva, să anticipez deznodământul... dar nu și aici! Dacă nu vă descurajează grosimea cărții, vă sugerez cu drag să o cumpărați cât mai devreme! La noi a apărut tradusă la Editura Epica și o puteți comanda online accesând următoarele linkuri:  libris.ro,  

elefant.ro, emag.ro,  cărturești.ro. 

 P.S. Cum v-am zis, a apărut și volumul doi sub titlul ”Tatiana și Alexander”. Asta așa, dacă vreți să luați seria dintr-o singură lovitură. 😊