Recenzie ”Cronicile fetei lup” de Cristina Nemerovschi

După ce o vrajă a transformat-o într-o ființă nemuritoare, asemeni mătușii ei (vestita contesă Aneke), adolescenta Nori descoperă că mai are de înfruntat și un alt blestem: acela al vârcolacului. Încă suferind de pe urma morții mamei ei adoptive, Nori își schimbă numele și începe să colinde prin lume, încercând să găsească liniște, dar și răspunsuri.

Nu este singură, totuși: o ceață stranie îi urmărește fiecare pas și, după o vreme, ia forma unui băiat misterios pe nume Ilya, de care Nori devine din ce în ce mai atrasă, mai ales că acesta o ajută să descopere cum să fie o fată-lup. Aflată în vila seducătorului Luka, cel care plănuiește să o ceară de soție, Nori nu și-l poate scoate pe Ilya din minte.

Când însă descoperă de existența unui plan diabolic care îl pune într-o lumină diferită pe bărbatul îndrăgostit de ea, Nori se întoarce în Transilvania, pentru a-i cere sfatul contesei Aneke. Dar aici o așteaptă un secret care îi va da întreaga viață peste cap și o va face să reconsidere tot ce știuse până în acel moment despre oameni, familie, moarte, iubire, bine și rău.

 MENȚIUNE: Mica recenzie care urmează conține câteva spoilere din ”Ultima vrăjitoare din Transilvania”. 

Noua carte a Cristinei Nemerovschi s-a lansat puternic și promite multe, din punctul meu de vedere. Pe lângă faptul că vine ca o continuare a seriei ”Ultima vrăjitoare din Transilvania”, este plină de mister, momente lungi de introspecție și intrigi complexe, total neașteptate. Iar finalul… m-a dat peste cap complet! În general reușesc să dibuiesc natura unor personaje sau parcursul pe care îl vor avea acestea… însă nu și de data aceasta, iar ”nereușita” m-a făcut să adaug imediat cartea în topul celor 5 preferate pe anul acesta!

Povestită din perspectiva lui Nori, fetița adoptată de Mathias și Lorena, Croncile fetei lup pune în scenă încercarea acesteia de a se acomoda cu dubla condiție și noua viață cu care s-a procopsit în urma unui blestem. Aflată la vârsta la care naivitatea și nesiguranța sunt în floare (când e cel mai nepotrivit să devii nemuritor, după cum menționează și fata-lup), Nori răzbește prin toate provocările noii vieți de una singură, demonstrând că Lorena nu a renunțat la veșnicia ei în van. Astfel, romanul este presărat de pasaje întregi de introspecție, în care fata încearcă să se înțeleagă, să se învețe, să se accepte, să iubească tot ce îi oferă începutul vieții eterne, în speranța că va reuși să nu calce strâmb de prea multe ori. Cu toate acesta, puritatea sufletească și încrederea pe care o oferă oricărei ființe dispuse să o asculte împreună cu o încăpățânare și ignoranță cumplite nu vor face din acest volum decât un amalgam de suișuri și coborâșuri- când avem senzația că totul merge bine pentru persoanjul nostru principal, hop! O situație neprevăzută împotriva ei.

Și după îl avem și pe Ilya. Un băiat-lup care la început i se arată fetei ca un nor de ceață din care sclipesc doi ochi argintii; ulterior, își face simțită prezența în forma umană. Este chipeș, are darul ascultării, al înțelegerii, o învață de micuța Nori cum să se accepte ca lup, astfel încât să îmbrățișeze acest mod de viață și puterea cu care vine și să fie conștientă de toate mișcările pe care le face după transformări. Inevitabil, fata se îndrăgostește de el și realizează că-l iubește într-unul dintre cele mai nepotrivite momente: în brațele altui băiat.

Atât vă spun despre firul narativ, căci altfel dau prea mult din casă. Volumul mi-a plăcut la nebunie, mi-a lipsit atmosfera din V. și glumele (realiste de altfel) despre poporul nostru, inserate ici-colo (Ex:”Se apropiau alegeri, băgam de seamă, fiindcă toți copacii de pe marginea drumului erau pociți cu afișe electorale. La fel și stâlpii felinarelor. Din afișe, rânjeau multe mutre satisfăcute. Sub mutre, adversarii scriseseră înjurături cu markerul. Ce risipă, m-am gândit. Oamenii din V. oricum nu votau. Adică votau uneori, dar numai ăia morți.”) sub forma unor mici observații despre viața satului românesc.

Ce mi s-a mai părut destul de interesant este faptul că toată cartea în sine mi-a părut ca un basm, adaptat frumos secolului XXI. Aici, personajele nu mai întruchipează doar o trăsătură de caracter specifică unei singure tabăre ( binele VS răul), ci sunt cât de poate de realiste, un ansamblu de aspecte atât pozitive, cât și negative, la fel cum fiecare dintre noi are părțile sale bune și părțile… mai puțin bune. Suntem toți nuanțe de gri. Niciodată alb pur, niciodată negru intens. Și este perfect în regulă așa.

Ce să vă mai spun? Am rămas cu o groază de întrebări după acest final deschis și de câteva zile încoace fac scenarii peste scenarii, încercând să îmi dau seama ce și cum și unde și de ce și aaaaah, sper din suflet ca următorul volum să apară în timp record, căci altfel există riscul să-mi scriu propria continuare, numai să nu mă mai bântuie toate acele întrebări! Glumesc (cred), dar chiar m-a bucurat lectura acestei cărți (care, de altfel, se citește atât de ușor și natural, se vede că e mână de scriitor român la mijloc) și încerc să îmi calmez nerăbdarea. 😊

Eu vă recomand volumul cu mare drag, cu mențiunea că, dacă vreți să vă bucurați la maximum de poveste, bine ar fi să începeți cu seria ”Ultima vrăjitoare din Transilvania”. Îmi veți mulțumi după 😊 Bucurați-vă de scriitorii români contemporani, care scriu în limbajul nostru uzual și cu care aveți ocazia să vă întâlniți la diferite festivaluri! Acea vorbă care circulă conform căreia în România nu avem scriitori buni e total eronată. Avem, dar noi nu acordăm destul timp căutării și lecturării cărților scrise de către aceștia. Dar credeți-mă că sunt. Și încă destui de mulți. 😊

Dacă nu mă credeți, dați o fugă pe site-ul editurii Herg Benet.

P.S. Acolo găsiți și ”Cronicile fetei lup”. Zic și eu. ^.^

INFORMAȚII ADIȚIONALE:

Data apariției: noiembrie 2019

Număr de pagini: 204

Tip copertă: broșată

Colecție: Cărțile Arven 

Recenzie ”Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac

Dacă acum două dăți veneam pe blog vorbindu-vă cu drag despre frumoasa poveste de dragoste dintre Tatiana și Alexander, cu o acțiune ce se petrecea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de data aceasta revin cu același nume feminin, acum fiind însă vorba despre o scriitoare basarabeancă, Tatiana Țîbuleac, și de romanul său de debut, ”Vara în care mama a avut ochii verzi”.

Cartea este o confesiune scrisă la ani distanță de la petrecerea evenimentelor narate. Aleksy, mânat cândva de o instabilitate comportamentală, povestește de-a lungul câtorva pagini ultima vara petrecută alături de mama sa, într-un sătuc uitat de lume din Franța.

Volumul începe într-o tonalitate sumbră, căci băiatul simte nevoia să se descarce de ura pe care o nutrea pentru mama sa: îi conturează un portret fizic grotesc, monstruos, fără pic de afecțiune pentru ființa care i-a dat viață, iar din punct de vedere moral, mama nu era altceva pentru el decât o nebună, prea proastă ca să înțeleagă viața și cum se trăiește. Aleksy povestește haotic, ca și cum ar scrie într-un jurnal, despre evenimentele din trecut care, consideră el, au adus la acest tablou nu tocmai plăcut: sora lui, Mika, a murit (moment în care, cel mai probabil, s-a declanșat nebunia mamei, care a refuzat să iasă din camera sa timp de mai bine de jumătate de an de la deces), iar tatăl său nu a făcut altceva în acele clipe tragice decât să-și găsească alinarea în brațele unei tinere frumoase și pline de viață.

Aleksy, mânat în continuare de frustrări și violență, acceptă să o însoțească pe mama sa în Franța, în ciuda planurilor de vacanță pe care deja le avea, pentru simpla promisiune a unei mașini la întoarcere. Cam la atât se rezuma ”iubirea” față de mamă în acel moment: la un autovehicul. Sau, mai bine spus, la promisiunea lui. Drumul lung, brăzdat de nenumeroasele stări de rău ale femeii anticipează din primele pagini un traseu anevoios al poveștii ce are în centrul acțiunii un personaj ce moare cu fiecare pagină... nu, cu fiecare cuvânt, mai bine spus!

Băiatul se adaptează destul de greu la noul mediu, chiar are accese de furie și cu greu reușește să se stăpânească- nici măcar sfaturile psihologului din Londra nu îi mai erau de folos. Mama, în schimb, îi este alături și așteaptă momentul oportun pentru a-i dezvălui motivul scurtei lor călătorii.

De-a lungul cărții, asistăm la un fenomen interesant: atitudinea băiatului față de mamă se îmblânzește treptat, de la revoltă și ură la compătimire și chiar un soi de iubire. Aparent, boala scoate la iveală o femeie total necunoscută lui Aleksy: în ciuda faptului că slăbea de la zi la zi vizibil, încât ajunsese doar un ”sac de oase”, mama nu îi mai părea hidoasă, nu o mai considera proastă, dimpotrivă, chiar ajunge să îl uimească abundența cunoștințelor pe care aceasta le deținea în diferite domenii. Mama, la rândul său, conștientă că în trecut s-a gândit prea mult la fiica moartă și a uitat complet de fiul care încă trăia, încearcă, în modul său caracteristic, să creeze o legătură cu al ei copil (după cum spune naratorul: pentru că m-a ignorat toată viața, a decis că mă poate șantaja pe ultima sută de metri și stoarce din mine niște dragoste de fiu). Îl învață despre viața, despre iubire, despre cum ar trebui să profite de fiecare clipă rămasă pe acest pământ:

La moarte te gândești doar când mori, Aleksy, abia când mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucru care i se întâmplă unui om în locul tuturor visurilor. De fapt, singurul care i se va întâmpla cu siguranță. De aceea, Aleksy, să nu faci niciodată lucrurile aiurea, cu gândul că mai ai timp să le îndrepți, pentru că nu vei avea. Timpul care va veni îl vei cheltui doar pentru a face și mai multe lucruri aiurea și pentru a muri și mai repede.

Personal, această carte m-a încântat mai mult decât aș fi crezut. Are 122 de pagini în capăt, se citește în câteva ore cu ușurință, chiar dacă nu e scrisă într-un limbaj comod, aș putea spune. Oricum, îmi păstrez opinia: oricât de bine ar fi tradusă o carte de mama traducătorilor, se vede diferența când e scrisă direct în grai românesc. Altfel pui în scenă niște trăiri și sentimente de mare intensitate, altfel reușesc și cititorii să empatizeze cu personajele. Asta așa, ca o mică paranteză. 😊

V-o recomand cu drag și vouă! Paradoxal, nu e o carte în care boala și tristețea dată de iminența morții domnesc triumfător peste toate. Nu, nu. Eu am văzut acolo și iubire. Iertare. Compătimire. Știți și voi, sentimente frumoase, per ansamblu. Am văzut și speranță, câte puțină printre rânduri.

Până data viitoare, nu uitați un lucru: iubiți-i pe cei din jurul vostru! Atât cât mai sunt. Atât cât mai sunteți.

Recenzie ”V” de Laura Nureldin

Autumn came back, so did my passion for books involving vampires.

Nu știu de voi, dar la mine parcă nu-i toamnă dacă nu am cărți cu vampiri în lista de așteptare și ”La răscruce de vânturi” luată pentru a nu știu câta oară la recitit! Un fel de vestitorii toamnei, aș putea spune! 😊

Căutând nici eu nu mai știu ce prin librăria din oraș, mi s-a prins de mână cartea Laurei Nureldin, V, apărută la editura Herg Benet. Să vă zic drept, coperta mi-a sărit în ochi și nici măcar nu am luat în considerare să trag o privire peste vreo două recenzii, dar nici nu pot spune că regret!

Pentru început, un lucru pe care nu l-am știut, dar pe care l-am aflat pe parcurs, este faptul că V este volumul al doilea din seria de povești cu ne-morți Revertis. Nu vă pot spune dacă are vreo legătură cu prima carte sau nu, în mod evident, dar din moment ce am reușit să prind povestea fără să știu ce s-a întâmplat înainte, nu cred că e mare pagubă că am ratat un volum. Asta așa, ca idee. 😊

Legat de V, povestea mi-a plăcut (are vampiri, normaaal), chit că am plecat la drum cu așteptări pe care volumul nu prea le-a îndeplinit. Într-un fel sau altul, speram ca vampirii Laurei să dea mai mult spre creaturile din mitologia românească, știți și voi, care dorm la dos în mormintele în care au fost îngropați, care au spaimă de apă sfințită, crucifix și usturoi, pe care îi arde cea mai mică rază de soare... altfel spus, speram cu tot sufletul la o poveste cu strigoi (sau moroi) autentici, de-ai noștri. Nu a fost să fie. ^.^ În schimb, am dat de vampiri moderni (în stilul The Vampires Diaries și Twilight), aproape umani, care au pietre cu puteri magice cât să se poată plimba ziua în amiaza mare în centrul orașului și se hrănesc din pungi cu sânge luate din spital. Vremuri noi, soluții noi.

Firul narativ din V urmărește parcursul a trei personaje diferite: Drake- un producător de muzică de succes din New York, care, în prologul cărții, este prezentat în momentul tranformării sale în vampir; Vareka- o femeie frumoasă, inteligentă, elegantă, înțealeaptă, cu o vechime de aproape o mie de ani pe acest pământ și Mia, o tânără puțin inconștientă, plecată cu mâinile goale în căutarea monștrilor ce i-au ucis atât bună parte din familie, cât și iubitul. De-a lungul cărții, Drake trece prin evenimente care mai de care încercând să se acomodeze cu noua viață, Vareka își reîntâlnește vechea iubire, iar Mia... cu ea e mai complicat. Dar, așa cum spune și autoarea: ”ura e o povară prea grea s-o cari pe veșnicie.” 😊

Lumea îți este partitură, Domnule Drake. Cânt-o cum dorești.

Novice printre ființele nopții, Drake se adaptează destul de repede și foarte ușor la noul stil de viață și la beneficiile aduse de către acesta. Creatoarea lui, Vareka, îi este aproape la orice oră la care este chemată, ajutându-l pe tânăr să-și găsească, ironic, pacea și liniștea sufletească pe care nu le deținea cât era un simplu om. Degeaba avea bani cât să nu aibă ce face cu ei, dacă acasă îl așteptau doar liniște și solitudine.

Vareka vine la rândul ei cu un trecut tragic, plin de neîmpliniri, dezamăgiri, sacrificii și secrete dureroase, care i-au conturat profilul de femeie dreaptă atât la postură, cât și în gândire, înțeleaptă, pe care nu o poate da jos decât slăbiciunea față de ființa iubită. Veșnicia și-a obținut-o prin jertfă și era să o coste mai mult decât și-ar fi putut închipuit. La urma urmelor, totul este perisabil, creat să dispară în neant la vremea lui. Când o creatură indestructibilă ia naștere, echilibrul universului este cutremurat. Cine și ce va plăti, asta e cu totul altă poveste.

Mia, isteață și încăpățânată, firavă și totodată puternică prin hotărârile pe care le-a luat de-a lungul întregului volum, rămâne un personaj enigmatic, dar care, la fel ca vampirul Vareka, ar face orice pentru cel drag inimii sale. O viață are doar, nu? Și uneori, chiar și eternitatea pare un timp scurt când îl petreci cu cine trebuie.

Dacă îmi împărtășiți această plăcere nevinovată pentru cărți cu astfel de creaturi, vă încurajez să dați o fugă pe site-ul editurii și să comandați volumul. Cartea este scrisă într-un limbaj simplu, pe înțelesul tuturor, cu elemente din jargonul tinerilor, deci merge la perfecție în serile friguroase de toamnă. Nu se lasă cu imagini de groază, cu scene greu digerabile, cu moarte și spaimă și stat ca pe ace la fiecare cuvânt aflat după fiecare linie de dialog... chiar deloc. Dimpotrivă, e o poveste drăguță în care iubirea nu e limitată de trecerea timpului și ”totul e bine când se termină cu bine”.  Astfel că nu există motive împotriva ei.

De menționat este și faptul că Laura Nureldin este o scriitoare româncă și frumos este din partea noastră să susținem literatura românească, măcar cât se mai ține pe picioare. Cred că știți și voi clișeul cu ”nu avem nimic bun scris de români”. Ei, cum așa? Vă spun eu că există. Trebuie căutat și descoperit doar.

Recenzie ”Călărețul de Aramă” de Paullina Simons

Se spune că în dragoste și în război totul este permis, iar ”Călărețul de aramă”, un volum de numai 920 de pagini ce îmbină atât frumusețea iubirii cât și ororile celui de-al Doilea Război Mondial, reprezintă o poveste complexă, amplă, în care realismul evenimentelor se împletește magistral cu trăirile intense ale personajelor.

Cartea debutează cu descrierea micului apartament comun al familiei Metanova, în ziua în care Hitler a încălcat tratatul încheiat cu Stalin și a trimis trupele naziste să invadeze Rusia. Veștile cu totul neașteptate sperie populația din Leningrad: în scurt timp, galantarele sunt golite, băncile își închid porțile după ce prea mulți oameni au venit să își retragă economiile, băieții tineri sunt trimiși în tabere considerate sigure, pentru a nu fi înrolați forțat în armată. Numai Tatiana, aflată la frumoasa vărstă de 17 ani, se îmbracă elegant și pleacă după miezul zilei, în tihnă, să caute câte ceva de mâncare.

Era o zi perfectă. Timp de cinci minute, uită cu totul de război, bucurându-se de o zi splendidă de iunie în Leningrad.

Când își ridică ochii, Tatiana văzu un soldat care o privea insistent de pe cealaltă parte a străzii.  

Mai pe scurt, dragoste la prima vedere. Prima iubire a Taniei. Posibil ultima a lui Alexander. Soarta însă nu a fost de partea lor: ”rivala” pentru inima ofițerului era chiar sora ei mai mare, Dașa.

Din acest punct, povestea vizează un triunghi amoros, ce se ține mult timp pe picioare din cauza războiului ce se dă în sufletul Tatianei între iubirea și respectul față de Dașa și sentimentele puternice pe care le nutrește față de Alexander. Luptele nu se mai dau doar pe front, ci și între priviri aruncate pe furiș, între rațiune și simțire, între ce e bine și ce e interzis. Cei doi îndrăgostiți ajung la un pact: Alexander nu-i va răni inima Dașei, chiar dacă asta va însemna să mintă cu zâmbetul pe buze și să nege că ar simți ceva pentru Tania.

La scurt timp însă, obosiți de această mascaradă, cei doi evită să-și mai ferească privirile unul de celălalt, ajung să se atingă în treacăt, să vorbească de față cu familia Metanova, să se viziteze noaptea, pe ascuns. Au parte, în cele din urmă, de o iubire intensă, ce ignoră pe cât posibil vitregiile și pagubele aduse de război.

În altă ordine de idei, mi-am propus să citesc cărticica asta într-o săptămână, dar am reușit lejer să mă lungesc la două. Nu-mi pare rău, dar mi-am ieșit, cred, din ritmul obișnuit ori (foarte posibil) m-am bucurat atât de mult de poveste, încât mi-am dorit să fac să nu se mai termine (norocul meu că este tradus și volumul doi deja, haha). Ce mai, mi-a plăcut enorm și martori îmi sunt toți cei pe care i-am ”bombardat” cu poze și secvențe din carte în fiecare oră a zilei, până i-am dat de capăt. Desigur, ajungem mai târziu și la câteva mici neajunsuri, răbdare! 😊

Pe de o parte, povestea e tradusă foarte bine, nicio secvență nu pare trecută printr-un filtru de tipul ”Google translate”- good job there! De asemenea, narațiunea la persoana a treia oferă o perspectivă destul de amplă, adică: știm ce fac toate personajele în paralel, când nu sunt în același cadru, știm exact tot ce gândesc, nu există dubii față de sentimentele acestora; totodată, răsturnările de situație nu sunt pomenite de narator, ci lasă personajele să surprindă cititorul (și reușesc foarte bine); universul interior este surprins atât de frumos, încât ajungi să simți (într-o oarecare măsură) tot ceea ce simt protagoniștii. Chiar dacă pornim la drum cu o poveste de dragoste și, în teorie, totul e bine și frumos, scriitoarea surprinde veridic ce înseamnă cu adevărat un război: foame, frig, teamă, teroare, moarte, nesiguranță. Cele mai teribile scene sunt cu un puternic impact emoțional, astfel că dacă nu ați citit niciodată mărturii ale unor veterani sau ale unor oameni de rând ce au trecut printr-o asemenea experiență, aș recomanda să spuneți pas la acest volum, căci s-ar putea să vă lase un gust amar și imagini greu de digerat, aproape imposibil de șters. Mi-a plăcut mult firul narativ, chiar dacă părea ici-colo tras de coadă, cât să iasă un număr de pagini impresionant. Faptul că Alexander vine cu o poveste puternică în spate reprezintă un alt plus, iar iubirea celor doi, ambii incredibil de încăpățănați, dar nebuni unul după celălalt, parcă-parcă mai dă o speranță unui om ce nu mai crede în astfel de trăiri.

Pe de altă parte însă, ce m-a deranjat foarte mult încă de la început a fost titlu. Nu la nivel morfologic, sintactic, ce vreți voi, ci faptul că nu este original. De ziua ei, Tania primește de la Alexander un volum de Pușkin intitulat (exact!) Călărețul de Aramă. O parte din acțiune are în cadru acea carte, deci știm ce și cum, dar e deranjant să vezi că ceva din literatura contemporană poartă același nume cu o capodoperă a literaturii universale, cel puțin din punctul meu de vedere. Acum, voi decideți dacă vi se pare în regulă sau nu. 😊 De asemenea, Tatiana e un personaj destul de ciudățel, per ansamblu: am reușit să îi înțeleg la un moment dat altruismul dus la extrem, dar a fost peste puterile mele să pricep de ce stătea mereu la ordinele altora (ea ajungând majoră între timp și câștigându-și singură banii), de ce făcea pe sclava în casele în care ajungea să trăiască, de ce conta mai mult părerea altora decât ceea ce simțea ea ( la urma urmelor, e interzis să ai sentimente sau cum?!)... și mai ales de ce nu și-a asumat faptul că-l iubea pe bărbatul pe care și sora ei îl iubea, faptul că l-a cedat atât de ușor, fără să o înfrunte pe Dașa. Într-adevăr, copilă fiind, nu lua în calcul că e destul de rar să ai sentimente pentru cineva, iar acea persoană să simtă la fel. Dar nu e treaba mea să îi găsesc scuze, doar cred că, lăsând la o parte naivitatea și inocența tinereții, personajul putea fi puțin mai bine șlefuit. Oricum Tatiana rămâne, în final, o eroină. Vă las pe voi să descoperiți de ce. 😊  Dacă vreau să fiu ”rea”  până la capăt, voi adăuga și faptul că destule replici au fost efectiv de umplutură- în viața reală, nimeni nu le-ar folosi în momentele respective. Ah, iar sintagma ”iureș de sentimente”, cred că am văzut-o pe fiecare pagină și m-a zgâriat puțin pe creier, dar asta deja ține de gusturile și problemele fiecăruia. Iar unele scene mai explicite sunt repetitive, mereu în aceeași tonalitate. Gata, aici mă opresc! 😊

Mai are sens să spun că i-am dat 5/5 pe GoodReads? Finalul a fost neașteptat, ceea ce m-a încântat enorm! Cu ultimele cărți citite am avut parte doar de câteva dezamăgiri, căci am reușit, cumva, să anticipez deznodământul... dar nu și aici! Dacă nu vă descurajează grosimea cărții, vă sugerez cu drag să o cumpărați cât mai devreme! La noi a apărut tradusă la Editura Epica și o puteți comanda online accesând următoarele linkuri:  libris.ro,  

elefant.ro, emag.ro,  cărturești.ro. 

 P.S. Cum v-am zis, a apărut și volumul doi sub titlul ”Tatiana și Alexander”. Asta așa, dacă vreți să luați seria dintr-o singură lovitură. 😊

Recenzie ”La cinci pași de tine” de Rachael Lippincott

Oare poți iubi pe cineva pe care nu-l poți atinge niciodată?

În acest fel începe cartea scrisă de Rachael Lippincott în colborare cu Mikki Daughtry și Tobias Iaconis, ambii scenariști la momentul actual.

Stella Grant simte nevoia să-și planifice viața pas cu pas- poate pentru că plămânii ei bolnavi, pe care nu-i poate controla, i-o guvernează oricum, trimițând-o periodic în spital, încă din copilărie. Ce nu știe ea însă este că această ședere nu va semăna cu niciuna din trecut, din absolut niciun punct de vedere.

Will Newman este exact persoana de care Stella trebuie să se ferească. Lui Will nu-i pasă de reguli, de tratamente și abia așteaptă să împlinească 18 ani ca să-și decidă singur soarta. Dar lucrurile nu merg întotdeauna așa cum ne dorim noi, nu?

Pe scurt, povestea se învârte în jurul a doi tineri bolnavi de fibroză chistică, aflați în stadiu terminal, ea- pe lista de așteptare pentru un transplant de plămâni, el- așteptând ziua în care își va da ultima suflare, deoarece a contactat între timp bacteria B. Cepacia și pentru el nu mai este posibil un asemenea transplant. Ca idee această boală apare din cauza unei mutații genetice, iar manifestările pulmonare constau în principiu în insuficiență respiratorie. Capacitatea pulmonară scade în cele mai multe cazuri la valori alarmante, astfel că pacientul ajunge să se folosească de mici aparate pentru a-și putea oxigena bine organismul. Este o boală incurabilă, ce nu se vindecă prin transplant- acesta doar prelungește cu puțin viața bolnavului care, în cel mai fericit caz, se mai poate bucura de 5 ani printre cei dragi. Cei ce împărtășesc această problemă nu pot sta mai aproape de 6 pași unii de ceilalți, căci riscul de infecție este foarte ridicat. Și acum vine întrebarea: de ce în titlu sunt menționați 5 pași? Ei bine, nu pot spune decât că dacă citiți, veți afla cu siguranță! ^.^

Încă de la primele pagini, se observă situația clișeică: ea- fata cuminte, obsedată de control, care își respectă cu strictețe medicația și trage cât poate să prindă ziua în care va fi în capul listei pentru transplant; el- rebel în totalitate, care așteaptă să-și dea ultima suflare, nu se mai chinuie nici măcar să-și ia tratamentele, căci nu le mai vede sensul. Cum zicea vorba aia, ”opusurile se atrag”? Normal că nici în această poveste, autorii nu s-au abătut de la regulă. Nu e neapărat ceva rău, dar parcă e mai frumos când nu știi la ce să te aștepți. 😊

Am dat acestei cărți nota 3.5/5, dar cum GoodReads acceptă doar note numere întregi, m-am resemnat și am rotunjit la 4, deși tânjeam mai mult spre un 3, dar treacă de la mine. Am postat acest rating pe contul de Instagram și am primit destul de multe întrebări ce se pot rezuma la: ”de ce atât de puțin?”. Ei bine, să vă zic sincer, dacă citeam minunăția asta pe la 14-15 ani, când naivitatea era în floare, probabil că aș fi plâns mai ceva ca la ”Sub aceeași stea” a lui John Green. Nu zic că aceste două cărți au vreo problemă, dar vin cu niște povești cu finaluri ca din topor, la care te aștepți mai mult sau mai puțin, cu niște personaje nu foarte raționale, care idealizează noțiunea de ”iubire”, în loc să arate o realitate. Adică, să fim serioși, nimeni nu ar sta măcar să se gândească să renunțe la câțiva ani în plus de trai decent pentru cinci minute și o bacterie în sistem de dragul celui de lângă. Asta doar așa, ca fapt divers. Ce vreau să spun e că nu pune în evidență niște realități: că oamenii sunt egoiști, iubirea altuia nu te salvează, asta o faci tu singur, iar dragostea și imprudența merg mână în mână, mai ales când pui în scenă doi adolescenți neastâmpărți și care sunt la o primă experiență de acest tip.

Nu pot spune că, după ce trag linie, povestioara nu mi-a plăcut. E lejeră, se citește repede, am aflat lucruri despre o boală despre care nu știam absolut nimic până în acest moment, iar o carte ce vine cu informații de adăugat la cultura generală nu are cum să nu-mi fie dragă în cele din urmă. Chiar dacă am menționat mai sus că probabil aș fi perceput altfel cartea dacă o citeam acum câțiva ani, nu vreau să insinuez că nu e potrivită pentru anumite categorii de vârstă. E destul de inocentă și cred că merge de la 12-13 ani în sus. Mai jos de acest prag e posibil să fie prea puternic impactul emoțional. 😊  

În definitiv, e foarte greu să iubești și să-ți fie interzis acest fapt. Să știi că apropierea ta îi poate aduce moartea celui de lângă. E și mai greu să știi când închizi ochii, dar să nu ai habar dacă îi mai deschizi a doua zi. E îngrozitor să fii împăcat cu ideea propriei morți, dar să nu te pregătească nimeni pentru moartea neașteptată a unei persoane dragi.

Viața nu e mereu cinstită, iar ”La cinci pași de tine” poate fi un manifest pentru cei ce nu se pot bucura de lucrurile simple, care trag de fiecare moment, în speranța că vor mai primi câteva.

Cartea se găsește tradusă la noi la Editura Litera și poate fi comandată online accesând următoarele linkuri:elefant.ro, libris.ro, carturesti.ro.

Recenzie ”Gânduri de pe o planetă nervoasă” de Matt Haig

Lumea în care trăim se joacă cu mințile noastre.

Stresul și anxietatea sunt la ordinea zilei. O planetă nervoasă și grăbită creează vieți nervoase și grăbite. Suntem conectați unii la alții mai mult decât oricând, dar ne simțim extrem de singuri și ne facem griji pentru tot, de la politică până la greutatea corporală.

”Cum rămânem oameni într-o lume tehnologizată?” e întrebarea cu care începe cartea lui Matt Haig. S-ar putea ca numele lui să vă fie mai mult sau mai puțin cunoscut- prin decembrie am scris despre ”Câteva motive să iubești viața” (link aici pentru articol), predecesoarea volumului despre care vorbim astăzi. Structurate în capitole scurte, nu pierzi firul dacă le lași de o parte o vreme mai lungă și atacă deschis și transparent probleme care încă sunt considerate tabu de unele categorii ale societății.

Dacă prima carte mi-a ajuns în mâini într-un moment oportun, când mintea îmi era într-un haos de nedescris, cea de-a doua m-a prins liniștită, relaxată, gata să citesc, analizez, critic tot dezastrul despre care vorbește Haig. Oficial, volumul arată ca un pom de Crăciun, plin de sticky notes, însemnări și sublinieri la fiecare capitol- cam ATÂT DE MULT mi-a plăcut.

Ideea de bază e următoarea: lumea în care trăim nu e concepută astfel încât să ne facă fericiți și e un lucru de înțeles. Dacă ești împlinit, nu mai simți nevoia să arunci cu banii de colo-colo, deci nu participi direct la economia bazată pe consumerism. Altfel spus, societatea nu are nevoie de tine așa, se pot lipsi de existența ta și chiar destul de ușor. De asta ni se pune mereu la înaintare ideea că trebuie să ne gândim la viitor, niciodată la prezent: viitorul e incertitudine, incertitudinea sperie, frica vinde mai mult și mai multe decât omul de rând are idee. Și sfârșim prin a fi supraîncărcați cu lucruri de care nu avem nevoie, dar pentru care simțim un oarecare atașament, care ne dau un sentiment de anxietate și un soi de obsesie- având mult, vrem și mai mult. Ceva mai bun, mai nou, cât mai neîntâlnit, eventual. Asta definește secolul 21 ca fiind fericire. Bine ați venit la bord!

Ar fi îngrozitor de multe de spus despre această carte ce îți ține rotițele în mișcare multă vreme după momentul în care decizi să o lași la o parte și să digeri puțin informația primită. Cum ar fi, spre exemplu, faptul că trăim în timpul în care niște roboți ne fac toată treabă, dar cu toate acestea nu avem niciodată timp. Sau că emoțiile individuale sunt tot mai rare: fericirea și în mod direct, nefericirea au un caracter coletiv pronunțat datorită faptului că suntem mai conectați ca niciodată. Și mai singuri decât am fost vreodată. Ne dorim perfecțiunea, dar uităm că micile imperfecțiuni ne fac umani și ne deosebesc de tehnologie, roboți și tot tacâmul. Ne raportăm stima de sine la numărul de like-uri, reacții, cereri de prietenie/ urmărire, de parcă acestea dau sens vieții. Chiar dacă somnul este esențial pentru a supraviețui, este marele dușman al consumerismului- nu dormi, nu cheltui. Și așa mai departe.

Cele menționate sunt doar așa, cât să vă faceți o idee. Haig dezvoltă de-a lungul volumului discuții destul de dure pe teme de actualitate, raportându-se la propriile experiențe, încercând astfel să le dea un soi de veridicitate. Ce-i drept, îi iese! Nu doar dezbate, vine și cu soluții, arătând că poți rămâne întreg la cap în această lume, dacă îți cunoști limitele, știi să le trasezi și să nu lași nimic dăunător să treacă de ele. Nu infirmă o secundă importanța tehnologiei, nu dă cu ea de pământ- dimpotrivă, motivează chiar că l-a ajutat să se vindece faptul că a găsit oameni cu probleme ca ale lui pe diverse rețele de socializare. Chiar menționează de multe ori partea plină a paharului, dar pentru că nu există pădure fără uscăciune, atacă acid problemele cu care vin toate acestea la pachet: o stimă de sine scăzută, o lipsă acută de somn, obsesie, o veșnică nemulțumire.

Cartea sare de la o temă la alta, pune la înaintare lucrurile care merg prost și ce soluții propune autorul pentru acestea, iar uneori oferă chiar mici liste cu sfaturi utile ( ex: Cum să fii mai bun cu tine însuți, Cum să îți păstrezi sănătatea psihică pe internet, Cum să fii fericit, Zece feluri de a munci fără a te prăbuși etc).

V-am povestit o dată despre fenomenul ciudat ce presupune că atunci când îmi place o carte foarte mult, îmi găsesc cu greu cuvintele când trebuie să spun de ce și ce m-a impresionat la ea (fact: se aplică și aici). Nu știu, nu pot alege ceva. Îmi place stilul lui Matt Haig, sunt deja la a treia carte scrisă de acesta și plănuiesc să achiziționez ce mai are tradus la noi. Plus că nu pune problema într-un mod încât să te simți prost că nu ai realizat dinainte că ceva nu este în regulă sau că există o rezolvare, dimpotrivă, te bucură ideea că înțelegi cum stă treaba de fapt cu lumea asta și că, dacă ești destul de inteligent, nu o să îi cazi în capcane. Ajută mult și faptul că autorul în sine nu e perfecțiunea întruchipată: pentru cei ce nu îl cunosc, vorbim de un om diagnosticat de la 20 de ani cu anxietate și depresie, cu o tentativă de suicid, care acum, la frumoasa vârstă de 44 de ani, cu o soție și doi copii alături, își împărtășește din experiențe în speranța că va fi de ajutor altora și menționează faptul că uneori nu își poate urma nici propriile sfaturi. Am trecut toți prin asta și puțină înțelegere nu strică niciodată!

Spre deosebire de ”Câteva motive să iubești viața”, ”Gânduri de pe o planetă nervoasă” e un ghid de supraviețuire într-un secol neliniștit ce excelează la amplificarea stărilor anxioase, fricii și nesiguranței. Pentru mine, aceasta e cartea verii lui 2019!

Cartea o găsiți tradusă la noi la editura Nemira și o puteți comanda online accesând următoarele linkuri: nemira.ro, libris.ro, elefant.ro.

Recenzie ”Alegerea” de Kiera Cass

Lăsată nesupraveghetată în micul anticariat din Kortrijk, era logic faptul că în final mi se va prinde ceva de mână... iar primul volum din ”Alegerea” stătea stingher în mijlocul unui raft... nu m-a lăsat inima să trec nepăsătoare și numai bine, când m-am dus să plătesc, vânzătorul mi-a spus că are în spate și celelalte volume din serie, dacă le doresc... cum să răspund cu „NU!” la o astfel de propunere?!

Vă spun sincer, mi-a plăcut coperta la nebunie. Viu colorată, ochioasă, oferind o imagine subtilă a lumii pe care o învăluie, ce să mai, combinația căreia nu îi poți rezista!

În altă ordine de idei, ”Alegerea” este primul volum al seriei cu același nume și prezintă o lume distopică, de după cel de-al 4-lea Război Mondial, unde oamenii sunt împărțiți în opt caste, în funcție de situația financiară pe care au avut-o înaintașii lor. Altfel spus, un Eight (Opt) este un om al străzii, fără acces la educație și care se chinuie să o ducă de la zi la zi, iar un One (Unu) nu are grija zilei de mâine, nu știe noțiunea de ”lipsuri”, este de viță regală.

Illea, construită pe ruinele vechii Americi, este o monarhie ce oferă poveștii 3 actori principali: un rege, o regină și un prinț ajuns la vârsta la care trebuie să-și găsească o consoartă, fie că vrea, fie că nu. Regulile statului sunt stricte și impuse inclusiv clasei regale, fără excepție: prințul moștenitor Maxon este obligat să-și aleagă o fată din întreg regatul, alături de care să-și petreacă restul vieții. Astfel că are loc tradiționala Alegere: 35 cele mai frumoase tinere din Ileea sunt alese pentru a participa într-o cursă violentă, meschină, difuzată la televizoarele din întreg regatul, fiecare încercând să cucerească inima prințului pentru a ajunge să dețină Coroana.

America Singer, o tânără din casta cu numărul Cinci, intră și ea în această luptă, din cauza unei iubiri interzise cu un băiat dintr-o castă inferioară, dar și pentru că familia ei avea nevoie de bani pentru a putea duce în continuare un trai decent. Ambițioasă, impertinentă și neînfricată, fata încheie un pact cu prințul Maxon, propunându-i acestuia să fie prieteni pe durata Alegerii, în speranța că astfel va uita ce a lăsat în urmă, fără a fi nevoită să facă vreun pas pe care inima ei nu îl dorește.

Însă lucrurile nu merg întotdeauna așa cum ne dorim, nu? Firul narativ suferă multe situații limită, ce țin cititorul cu sufletul la gură- pe scurt, cartea își atinge scopul, te prinde între paginile ei și cu greu îți mai dă drumul.

PĂRERI

Chiar dacă am încercat să nu mai iau în calcul faptul că distopiile scrise în ultimii ani seamănă mult între ele, nu am putut să nu compar ”Alegerea” cu ”Jocurile Foamei”. Singura diferență este faptul că, în teorie, în prima serie nu trebuie să moară nimeni pentru ca unul să iasă învingător. Ah, și faptul că tinerele ajung la palat de bună voie, nu pentru că le-a forțat cineva! În rest, pornim la luptă cu un număr mare de participanți ce fac parte din toate clasele sociale, apar ”alianțe” și conflicte încă de la primele întâlniri dintre concurenți, nu ne putem explica plecarea subită a câtorva personaje din peisaj, iar competiția devine din ce în ce mai apăsătoare cu fiecare pagină. Dacă nu ați citit ”Jocurile Foamei”, atunci cred că vă puteți bucura mai mult de această serie decât o fac eu. 😊

Un alt aspect ușor deranjant este legat de caracterul personajului feminin, America: este îngrozitor de impertinentă, chiar enervantă, aș putea spune. Vă voi da ca exemplu un mic paragraf din momentul în care aceasta l-a întâlnit pentru prima oară pe Maxon (cu scuzele de rigoare, am cărțile în engleză și nu voi chinui o traducere, căci nu este o activitate la care să mă pricep):

“Excuse me, dear, are you going to keep crying?” he asked, sounding very put out by the thought.

“Don’t call me that! I am no more dear to you that the thirty-four other strangers you have here in you cage.” […]

“That is an unfair statement. You are all dear to me. It is simply a matter of discovering who shall be the dearest.”

“Did you really just use the word ‘shall’?”

He chuckled. “I’m afraid I did. Forgive me, it’s a product of my education.”

“Education,” I muttered, rolling my eyes. “Ridiculous.”

“I’m sorry?” he asked.

“It’s ridiculous!” I yelled, regaining some of my courage.

“What is?”

“This contest! The whole thing! Haven’t you ever loved anyone at all? Is this how you want to pick a wife? Are you really a shallow?”

Dați cu pietre dacă vreți, dar mie scena de sus nu îmi sună bine deloc. Cu toată ura pe care o putea avea în ea (chiar dacă nu a obligat-o nimeni să se înscrie în Alegere), mi se pare puțin cam imprudent să te apuci să țipi la cineva din casa regală... nu de alta, persoana respectivă poate face o mișcare din cap și tu să nu mai exiști în minutul următor... dar cine știe, poate în Illea treburile stau altfel.

Oricum, de-a lungul poveștii, mi se pare că America își cam pune bețe în roate din multe puncte de vedere și vorbește de propria persoană într-un mod foarte arogant, de parcă deja s-ar vedea cu acea coroană pe cap, chit că ea ține să menționeze în răstimpi că nu își dorește acest lucru. Cine știe ce vrea ea, de fapt?! Singurul detaliu concret pe care ea îl menționează este următorul: My plan is to enjoy the food until you kick me out. Sinceră până la capăt!

Per ansmblu, mi-a plăcut primul volum, am dat 4/5 pe GoodReads, în speranța că ceea ce urmează va fi mult mai bun! E o lectură ușoară, care merge destul de lejer și se potrivește de minune cu atmosfera de vacanță!

Pentru moment, am lăsat puțin seria la o parte, căci după 5 luni de citit doar cărți în engleză, am simțit nevoia să iau o pauză și să mă întorc la graiul românesc. Cel mai probabil voi continua ”Alegerea” în viitorul apropiat, planul este să o termin până la sfârșitul verii, dar vă voi ține la curent cu detaliile.

Seria o găsiți tradusă la noi la editura Corint (Leda Edge), iar primul volum poate fi comandat online de pe elefant.ro, cartepedia.ro, libris.ro, edituracorint.ro.