#stămacasă & Recenzie ”Scrisori din Insula Guernsey”

În ianuarie 1946, într-o Londră care abia iese din umbra celui de-Al Doilea Război Mondial, Juliet Ashton caută un subiect pentru noua ei carte. Cine s-ar fi gândit că îl va găsi în scrisoarea unui bărbat necunoscut, pe insula Guernsey?

Cei doi încep un fascinant schimb de scrisori despre lumea excentrică în care trăiește bărbatul misterios.

Pentru a scăpa de tragedia ocupației germane, bărbatul și prietenii lui inventează un club de lectură cu cei mai neobișnuiți membri, de la crescători de porci și fermieri la frenologi, toți mare iubitori de literatură. Și toți îi trimit lui Juliet poveștile lor de zi cu zi.

Plin de mult umor și căldură, romanul reprezintă o odă adusă cuvântului scris și felului în care el apropie oamenii.

Pe 2 ianuarie, când scriam cu patos o listă interminabilă de rezoluții pentru acest an – care acum sunt, în mare parte, irealizabile – una dintre ele suna în felul următor: voi scrie câte o mică recenzie pentru fiecare carte citită. Acum, să îmi pun mâinile în cap de rușine: am citit 15 cărți până în acest moment și, în afară de ce urmează să vă povestesc aici astăzi, am mai scris doar alte 2 recenzii... restul de 12 s-au pierdut undeva în tranziție. Văd eu ce iese din toată treaba asta. 😊

Scrisori din insula Guernsey de Mary Ann Shaffer & Annie Barrows, apărută la editura Nemira, se numără printre cele 6 cărți terminate de când cu toată nebunia asta și statul în carantină și atât vă spun: am sentimente foarte amestecate pentru ea. Vă zic imediat și de ce... sau vă las pe voi să trageți concluzia. 😊

Cartea, scrisă în două părți, este un roman istoric într-un format inedit: narațiunea se conturează de la sine, pe baza scrisorilor, telegramelor și bilețelelor dintre Juliet Ashton, locuitorii insulei Guernsey, editorul scriitoarei și sora acestuia. Într-o societate ce răzbate să revină la normalitate după ocupația germană, tânăra autoare aflată într-un tur de promovare a cărții scrise în timpul războiului primește o scrisoare de la un necunoscut, semnată cu o adresă din insulele Canalului. Dawsey Adams își face astfel intrarea în scenă: intrând în posesia unui volum care i-a aparținut lui Juliet și profitând de faptul că acesta era semnat cu veche ei adresă, fermierul din insula Guernsey s-a hotărât să-i scrie pentru a-i cere un serviciu: numele și adresa unei librării din Londra, pentru a putea comanda scrierile autorului său preferat, Charles Lamb. Tot prin intermediul său, Juliet află și de un club de lectură înființat de locuitorii insulei pentru a-și face viața mai ușoară în timpul ocupației germane, despre care decide să scrie în următoarea ei carte. De aici, ceilalți membri ai clubului, dornici să ajute la documentarea celei mai năstrușnice idei a lor, îi scriu scrisori regulat, povestindu-și viețile din timpul războiului.

Nu este prima mea carte legată de cel de-Al Doilea Război Mondial; teme și motive precum moartea, suferința, frica, durerea, toate îmi sunt deja foarte cunoscute. Ce mi s-a părut foarte interesant însă la această carte este faptul că nu de puține ori i-a pus într-o lumină pozitivă pe unii dintre nemții ce făceau parte din garnizoana ce ocupa insulița. Acei câțiva care luau parte, pe ascuns, la viața comunității rurale s-au făcut ușor plăcuți printre fermieri tocmai pentru faptul că erau sinceri și le săreau în ajutor la nevoie. La urma urmelor, sunt destui care au ajuns în prima linie fără să-și dorească acel lucru.

Încă un lucru interesant, din punctul meu de vedere, este faptul că, de la un punct încolo, toată povestea gravitează în jurul unei persoane care, din cauză că a fost deportată, nu mai făcea de mult parte din comunitate. Cu toate acestea, este omniprezentă în absența ei (culmea!) și pare că orice element din viața insulei este indispensabil legat de existența ei de odinioară în spațiul comunității rurale. Nu pot să explic în cuvinte sentimentul, dar ajungi la un moment dat să îți dorești cu atâta ardoare ca acea persoană să se întoarcă în poveste, pentru că e frustrantă prezența ei atât de vie din spusele celorlalți, și totuși atât de... ireală, în același timp. Big like for this!

În ceea ce privește părțile negative, desigur că este o chestiune de gusturi! Prima parte a mers întins la citit, mi s-a părut absolut încântătoare, am devorat, efectiv, cartea în acele momente, pe când partea a doua... cred că am tras o săptămână doar de acea jumătate de carte. Și nu pentru că ar fi fost radical diferită, dar mi s-au părut foarte multe evenimente de umplutură și situații dubioase care mi-au tăiat toată încrederea în veridicitatea cărții - acum, menționez că știu că este un volum de ficțiune, dar am motivele mele să mă aștept să ilustreze niște fapte aproape de realitate. În cele din urmă însă, cartea a transmis ce a avut de transmis, dar asta nu înseamnă că nu mi-a lăsat un mic gust amar pentru acele câteva detalii care mi s-au părut mult prea mult... asta dacă vreau să fiu rea până la capăt. 😊

Cred că v-ați dat seama de ce spun că am sentimente amestecate pentru ea. Per ansamblu, vă spun sincer că mi-a plăcut mult: cartea este mărturia vie că lectura scoate oamenii din cele mai negre momente ale vieții, că unește comunitățile în moduri în care nici ele nu credeau că este posibil și-ți oferă ocazia să evadezi din haosul cotidian ori de câte ori ai nevoie. Puterea cărții e mare și nu trebuie subestimată niciodată. Astfel că citiți, că avem nevoie să ieșim cu bine din perioada acesta.

Până data viitoare, nu uitați: #stămacasă, avem grijă de noi și de cei dragi și profităm cum se poate mai bine pentru noi de tot acest timp!  

Arta de a sta acasă

La noi în familie se știe de străbunicul Ioan: în '42 a plecat în război să-și apere țara și nu s-a mai întors. Sfârșitul și l-a găsit în bătălia de la Cotul Donului: cercetaș fiind, a fost trimis să identifice poziția trupelor inamice și să le transmită mai departe superiorilor săi, ce urmau să stabilească o strategie de luptă în cel mai scurt timp. Din păcate, norocul nu i-a surâs: a fost împușcat, nimeni nu l-a recunoscut ulterior din mulțimea de victime și cel mai probabil rămășițele lui zac printr-o groapă comună... pentru că atât au considerat alții că a meritat la acel moment sau, pur și simplu, așa a fost să fie.

Ideea e următoarea: străbunicii noștri au fost chemați la război și s-au dus fără să clipească. Nouă ni se cere să stăm în confortul propriei case și ce facem? Blocăm granițele, supermarketurile, distrugem economia și... ne plângem, nu respectăm minimul de reguli de prevenție și după criticăm în continuare sistemul, că asta știm să facem.

Miercurea trecută, când am auzit primele zvonuri de suspecți prin Iași, mi-am făcut bagajele și am tăiat-o acasă, în autoizolare, în speranța că nu am colectat nimic de prin tramvaie și autobuze. Joi, la orele amiezii, s-a dat și anunțul oficial de suspendare a cursurilor.

Sincer s-o spun, nu virusul în sine mă sperie – nu zic că nu-i grav, dar statisticile par promițătoare și cum e dat să fie, așa va fi, nu prea am cum să controlez asta, ci doar să încerc să previn. Ce mă doare tare e atitudinea românului de ”Las-o, bă, că merge-așa!”, ”Ce viruși? Viruși are calculatoarele, auzi, viruși la oameni... nu vine virușii la noi!”, ”Ce spălat pe mâini? Mie nu are cum să mi se întâmple, ce tot atâta...”, ”Pfai, e conspirație, ne păcălesc, nu e niciun pericol!”,  la care îi adăugăm pe cei ce se bat cu pumnul în piept că sunt în autoizolare, dar mai cheamă vreo 3-4 prieteni și 2 verișori la un joc, un mic, una-alta, că doar suntem ființe sociale și murim 2 săptămâni fără contact uman, cum s-ar zice. Nu mai menționăm valul din diaspora, pe care nu îi înțeleg de ce ar risca să aducă boala în casa oamenilor pe care îi iubesc cel mai mult. Am auzit și eu că trebuie să împărțim cu aproapele când el nu are, dar nu cred că se aplică și în cazul de față.

Propun să trecem peste faptul că am bradul de Crăciun în spate.

Ce vreau să spun cu toate acestea: STAȚI ÎN CASĂ.

Citiți. Scrieți. Vizionați toate acele seriale și filme pe care vă propuneți să le vedeți așa, de prin 2016. Luați toată situația asta ca pe un dar. Un dar al timpului, căci, din păcate, nu prea știm ce înseamnă să ai timp în secolul 21. Dar ne pricepem de minune să ne plângem de lipsa lui... iar, mai nou, că avem prea mult. Dumnezeu să ne înțeleagă!

Serios acum, luați în calcul că de astăzi am intrat în stare de urgență pentru 30 de zile, așa că profitați de timpul ăsta! Luați la rând toate cărțile pe care le aveți prin casă, cine știe, poate până trece nebunia, scăpați fără probleme și cu un nou hobby! Dacă nu vă surâde ideea, începeți să lucrați la niște proiecte personale – o să vă mulțumiți vouă pentru aceste decizii. Folosiți platformele de e-learning sau masive open online courses și poate găsiți ceva care vă pasionează. Iar dacă găsiți acel ceva, lucrați zi și noapte în acel domeniu. Vă promit eu că merită.

Pentru ăștia mai boemi, romantici, artiști, suflete neînțelese, etc... cum stăm cu scrisul? Dansul? Pictura? Poeziile alea nu-și transcriu singure versurile. Chitara aia nu o să cânte de una singură – nici nu prea are cum. Învățați noi tehnici - youtube-ul e plin de tutoriale, mai mult sau mai puțin utile, dar hei, tot e ceva. Descoperiți noi artiști contemporani și susțineți-le munca. Arătați lumii de ce sunteți în stare. Promovați-vă: aveți cum, aveți când, aveți unde.

Studenții- nu uităm să ne facem și partea de treabă pentru facultate, da? Că nu suntem în vacanță, ci stăm la dos ca măsură de siguranță și mintea trebuie pusă la treabă în continuare.

Ne-am înțeles: stăm în casă, da? Nu doar ca să nu ne îmbolnăvim, ci să nu dăm mai departe, dacă suntem purtători. E responsabilitatea noastră civică și, zic eu, o acțiunea de bun simț din partea fiecăruia. Nu o să moară nimeni de foame, așa că nu vă mai panicați și umpleți cu vârf coșurile. Nu o să rămână nimeni fără hârtie igienică (pe asta încă nu reușesc să înțeleg, dar omul funcționează ciudat în condiții de stres). Nu vă mai uitați toată ziua la știri, pentru că vă cresc anxietatea și vă induc o stare de rău. Informați-vă doar din surse sigure, o dată la zi cred că este suficient, stați la dos cât de mult puteți. Sistemul nostru medical va face față sau nu, asta vom vedea, dar haideți să nu-i dăm mai multă treabă, da? #stămacasă și nu creăm mai multe probleme decât deja sunt! Și, cel mai important, ne spălăm pe mâini cât mai des și cât de insistent putem! Iar dacă situația chiar o cere și trebuie părăsit domiciliul, nu uităm să evităm aglomerația, să stăm departe de cei ce prezintă afecțiuni respiratorii, să nu ne atingem fața cu mâinile murdare și să strănutăm în cot sau într-un șervețel de unică folosință!

P.S.: Bine ați venit în viața celor introvertiți. Sunt în ziua #5 de autoizolare și am deja la activ vreo două cărți, câteva seriale și niște Ted Talks foarte mișto. Deci se poate 😉

 

 

Recenzie ”Toate acele locuri minunate” de Jennifer Niven

Nu știu dacă sunteți la curent, dar nu cu mult timp în urmă a apărut pe Netflix adaptarea cărții ”Toate acele locuri minunate” și chiar dacă am citit cartea în urmă cu vreo doi ani, filmul tot a reușit să mă dezamăgească, într-o oarecare măsură. Astfel că, astăzi revin cu o recenzie a cărții, cu ce mi-a plăcut și ce nu la acea vreme și vă explic după și de ce mi-a ”dat cu virgulă” filmul. :) 

La fiecare 40 de secunde, cineva se sinucide. La fiecare 40 de secunde, cineva rămâne în urmă, încercând să facă față pierderii.

Ea e Violet Markey. Trăiește pentru viitor și numără zilele rămase până la absolvire.

El e Theodore Finch. E fascinat de moarte și se gândește mereu la tot felul de modalități pentru a-și pune capăt zilelor.

Violet și-a pierdut sora și, totodată, cea mai bună prietenă, într-un accident de mașină din care ea a scăpat cu viață.

Theodore a crescut cu un tată cu tendințe bipolare și în mâinile căruia era să sfârșeacă de câteva ori.

Când cei doi se întâlnesc în clopotnița școlii, nu este foarte limpede cine pe cine salvează. Iar când devin parteneri pentru un proiect la geografie ce le propune să descopere minunile statului lor, Violet învață să iasă din globul de sticlă în care se complăcea și să vadă și dincolo de zidurile pe care și le-a ridicat în jurul ei. Însă, în vreme ce lumea ei crește, a lui Finch începe să scadă.

Ce mi-a plăcut:

-  Ideea de a lăsa ceva oriunde mergi, pe principiul ”contează ceea ce lași pe unde ai fost, nu ceea ce iei cu tine de acolo” (spre exemplu, pe vârful Hoosier Hill au lăsat o piatră falsă în care au pus câteva obiecte mici, la copacul cu papuci, au lăsat câte o pereche de teniși etc);

- Finch era un băiat cu o cultură generală vastă și care știa ce să facă pentru a te binedispune (și avea analogiile cele mai ciudate din această lume);

- Situarea unor acțiuni în locuri banale a atras foarte mult atenția asupra faptului că un loc poate însemna enorm pentru o persoană și nimic pentru cealaltă - depinde mult de situațiile cu care ne-am întâlnit acolo;

-  Dacă voi ajunde vreodată în Indiana, voi ști unde să merg și ce pot vedea, mai mult ca sigur - a fost destul de interesant să descopăr niște locuri prin ochii unor adolescenți;

- Cartea atrage foarte mult atenția asupra aparențelor din lumea reală - mulți oameni suferă de anumite boli mentale și refuză să iasă din faza de negare, nu acceptă ideea că ceva ar putea fi în neregulă cu ei, iar toată această suferință îi macină, până se ajunge la un sfârșit tragic. 

Ce nu mi-a plăcut:

- Sinucidere. Peste tot sinucidere. Tot felul de statistici macabre despre câți oameni mor într-un minut și prin ce metode. Cartea aceasta, pentru un om cu tendințe bipolare, nu cred că ar fi ceva benefic;

- Am anticipat oarecum că se va sfârși așa cum s-a sfârșit. Cred că povestea ar fi avut un mai mare impact dacă, să spunem, s-ar fi încheiat cu un accident, când Finch începuse să dea de gustul vieții datorită lui Violet. Până la urmă, ”nimeni nu vine cu flori la înmormântarea unui sinucigaș”.

- Cartea mi-a adus foarte mult aminte de ”Paper Towns”, ceea ce m-a dezamăgit enorm - îmi place ca în fiecare carte citită să găsesc idei noi, iar dacă sunt la fel ca în altele, măcar să fie spuse într-un mod spectaculos- aici nu a fost așa. La fel ca misterioasa Margo, care a plecat în Orașele de Hârtie pentru că era prea plictisită de rutina micului cătun în care stătea, Finch pleacă din sânul familiei fără ca aceștia să se îngrijoreze măcar și lasă peste tot pe unde a fost câte un lucru care să ateste faptul că el a trecut pe acolo.Nu dă semne de viață decât pentru scurt timp, apoi dispare total din peisaj- ca Margo.

Per ansamblu, cartea mi-a plăcut destul de mult în 2018 - nu știu cum ar fi dacă aș citi-o acum pentru prima oară. Cu toate acestea, v-am promis că mă leg și de film: ei bine, nu respectă unele dintre scenele cruciale, din punctul meu de vedere. Totodată, Finch pare doar un băiat cu niște apucături stranii, nu îi scoate foarte tare în evidență cealaltă latură... întunecată, să-i spunem. Nu mi-a creat aceeași atmosferă cum a reușit să creeze cartea... ce-i drept, e destul de complicat să concentrezi o poveste de 300 de pagini într-un film de 2 ore. 

Atât despre ”Toate acele locuri minunate”! Ne vedem curând cu alte povești! :) 

Recenzie ”Cimitirul Animalelor” de Stephen King

Ar putea Stephen King să scrie o poveste care să-l sperie chiar și pe el însuși? Să-l sperie într-un asemenea hal încât să-i fie frică să o scrie până la sfârșit? Cimitirul animalelor pare să fie chiar această poveste. Tu, cititorule, ești atât de inspăimântat, încât nu ai dori să continui lectura, dar cartea nu poate fi lăsată din mână. Și nu poți să renunți pentru că este vorba despre tine, despre secretele tale bine ascunse!

„Dorința de a înșela moartea este ciudată și extrem de serioasă în același timp. Mulți cred că viața începe de abia după intrarea în Împărăția Domnului. Și probabil că pentru ei așa și este. Atunci, de ce să-ți pui problema să aduci pe cineva înapoi? Alții se întreabă la fel de serios ce este dincolo. Și dacă există un «după moarte». Oricum, atunci când ești confruntat cu moartea unei ființe dragi, vrei, la rândul tău, să înfrunți moartea, să o păcălești. Ai fi însă în stare să faci tot ceea ce face Louis Creed? Sunt sigur că da, iar acest lucru mă înspăimântă…“
Stephen King

Înainte să înceapă vacanța de iarnă (acum aproape o lună, dar să trecem peste), am tras o fugă până la bibliotecă să-mi fac stocul pentru cele (aproape) 2 săptămâni de liniște ce urmau să-mi bucure sufletul. Printre altele, mi s-a prins de mână și cartea Cimitirul animalelor de Stephen King, ori din pură curiozitate, ori din faptul că amân de câțiva ani buni să-l citesc pe cel pe care mulți mi l-au prezentat drept un maestru al genului horror.

Cred că este pentru prima data când scriu o recenzie pentru că simt o nevoia de a o face… și nu pentru că volumul m-a impresionat până peste cap, nu-nu.

Când familia Creed, formată din Louis, Rachel, cei doi copii - Ellie și Gage -  și pisica Church, se mută într-o mică localitate din Maine, viața pare doar o serie de evenimente care mai de care mai plăcute și, cel mai important, merge înainte… până la un punct. Sau nu.

Ca orice orășel aparent liniștit, Ludlow are un trecut istoric fascinant, aproape mistic, care ascunde în pădurile din preajmă niște forțe ce depășesc capacitatea umană de înțelegere. Cimitirele par să vină cu o putere uluitoare de a așeza lucrurile așa cum vor: fac mici ”accidente” să se întâmple și reușesc să potrivească în ordine cronologică evenimentele astfel încât finalul să fie cât mai dezastruos cu putință. Mai mult, acestea dovedesc capacitatea de a lupta cu moartea într-un mod greu de acceptat. 

Cu toate acestea, cine ar rezista tentației de a înșela moartea, mai ales atunci când e vorba de o persoană iubită?

Cartea, per ansamblu, m-a dezamăgit cumplit și vă voi spune imediat de ce.

Mai întâi de toate, nu știu cine a stabilit că aceasta este cea mai de groază carte a lui King, dar a fost o strategie de marketing care a funcționat foarte bine- eu, cel puțin, am mușcat momeala. Am așteptat exact 413 pagini (cât are cartea, în total) ca ceva wow să se întâmple… ori nu am o imaginația foarte bine dezvoltată, ori nu e cartea foarte bine tradusă, ori nu știu ce s-a întâmplat. Cred că epilogul mi-a făcut puțin pielea de găină, dar în rest, nimic-nimic.

Apoi, intriga e ciudățică tare. Sunt zeci de pagini de umplutură, cărora nu le văd sensul, nici măcar în construirea personajelor, cât să le putem înțelege cât mai bine acțiunile și motivațiile din spate. Primele 200-300 de pagini povestesc doar viața familiei după stabilirea în noua localitate, cum se adaptează aceștia la noul stil de viață, câteva evenimente neplăcute, crize de nervi, accese de furie și un conflict între generații. Următoarele 100 și ceva ilustrează drama prin care trece familia după un accident al unui membru și conturează un portret cu totul nou pentru Louis Creed, care ajunge aproape de limita nebuniei, căci asta se întâmplă când te întorci împotriva naturii cu niște ”arme” pe care nu le înțelegi și nu le stăpânești pe deplin.

Iar titlul… eu chiar așteptam să fie ceva legat de acel cimitir. Spoiler alert: lucrurile ”interesante” se întâmplă în alt cimitir.

După cum am menționat, pentru mine a fost o mare dezamăgire, mai ales că am plecat la drum cu niște așteptări uriașe, justificate totuși de campaniile făcute pentru această carte. Nu mi se pare nimic horror în a încerca să păcălești moartea când vine vorba de ființe iubite- din disperare, ajungi să faci orice, indiferent de cost. Nu mi se pare horror ideea de a reveni după moarte- pentru că nu e realist, e ceva de domeniul ficțiunii. Nu mi se pare îngrozitor nimic la ideea de cimitir cu puteri supranaturale, ce se joacă cu mințile celor ce au pășit acolo.

Horror mi se pare cu adevărat să supraestimezi calitatea unei povești, să ridici așteptările oamenilor și să nu oferi la același nivel. Știu sigur că subsemnata nu se mai atinge de cărțile lui King prea curând.

În altă ordine de idei, dacă vreți o poveste despre viața de familie marcată de evenimente ciudate și de eminența morții, cartea asta e tot ce trebuie. La noi, o găsiți tradusă la editura Nemira.