Dificultatea vieții de bibliofil

Reading slump, colțuri îndoite, serii incomplete, spoilers...

...mă credeți sau nu, să fii cititor cu normă întreagă în timpul liber implică multe aspecte nu tocmai plăcute. Trecând de latura fizică ce include cearcăne adânci și o lipsă acută de somn, să vă povestesc de câte ori am ratat să cobor în stația de la cămin din cauză că eram prinsă prin tot felul de povești? De vreo 5 ori numai în acest semestru, dar am timp să mai ridic ștacheta puțin. Ideea este următoare: cu cât prinzi mai mult drag de cărți, cu atât cresc și frustrările pe care le aduni pe acest drum ca cititor activ. Dar ca să nu mai bat pasul pe loc, să trecem direct la subiect! 

E ”minunat” când ai un număr semnificativ de cărți necitite la îndemână și nu știi pe care să o alegi. Este și mai frumos când toate sunt de genuri diferite, am dreptate? Dar dacă totuși faci parte din cei ce termină de citit un volum și deja știu ce urmează la rând, împărtășește cu noi secretul/ algoritmul/ vraja, numește-l cum vrei! Ne-ai scuti de multe probleme și timp pierdut! Revenind la punctul de plecare: e practic imposibil să dai cu banul când ai mai mult de 2 cărți și cel mai probabil sfârșești prin a te uita la ele minute bune, în același timp ajungând să ceri opinia unor persoane apropiate, ca în final să te reîntorci la ceva ce deja ai citit! Pentru că logica noastră bate absolut orice, nu-i așa?

În viața fiecărui cititor, vine un moment când este imposibil din punct de vedere logistic să mai ai loc în casă atât pentru tine, cât și pentru toate cărțile adunate de-a lungul timpului. Ah, nu știu dacă ați trecut prin această situație, dar e de neprețuit momentul când auzi un raft cum pocnește sub greutatea apăsătoare și te trezești cu toate volumele răsfirate pe jos! Dacă nu ați pățit, nici să n-aveți parte de așa ceva! Oricum, cred că vă sună cunoscut bibliotecile cu câte 2-3 rânduri de cărți, eventual suprapuse pe același raft, ticsite bine, cât să nu poți să mai scoți ceva de acolo decât cu o rangă sau ceva asemănător. Țin minte că prin clasa a 12-a am realizat că mă scot cărțile afară din cameră când aveam grămezi înalte cât mine pe lângă biblioteca propriu-zisă, pentru că nu mai găseam loc pentru ele. Dar aceasta să fie ultima problemă!

Un alt lucru de reținut: dacă cineva ar descoperi o poziție pentru citit în care să nu te doară spatele, mâinile, gâtul, corpul per ansamblu după câteva ore de stat nemișcat, cred că am fi în stare să facem o chetă la nivel mondial și să-i organizăm propria ceremonie de decernare a premiului Nobel. Serios, voi cum faceți să nu vă amorțească nimic fără să vă mișcați la fiecare 10-15 minute? E una dintre dilemele pe care mi-ar plăcea să le elucidez. 😊

”Care e cartea ta favorită?”, te întreabă cineva cu speranța că va primi un răspuns. Adevărul e următorul: nu avem așa ceva. Să fim serioși, când ai zeci sau sute de cărți la purtător, e destul de complicat să spui că doar una ți-a rămas acolo sus, deasupra tuturor. Cel puțin în partea de literatură clasică, nici nu îmi pot imagina cum cineva ar putea fi capabil să compare două capodopere între ele... iese această idee din schemă, e de neconceput. Astfel că ce urmează să spun e ca o rugăminte colectivă a tuturor celor ce stau mai mult printre cărți, decât printre oameni: nu ne întrebați cartea preferată, întrebați-ne despre una care ne-a plăcut și atât! Nu o să vă dăm doar un titlu, ci o listă întreagă, deci e win-win!

În general nu suntem sadici, promit! Dar recomand cu căldură să nu deranjați cititotul în habitatul lui natural. Nici nu știți prin ce stări trece atunci și nu sunt sigură că vreți să aflați, de altfel, căci oricând proclamăm noi că cititul ne face fericiți și suntem toți un zâmbet, stați să ne vedeți numai cum reacționăm când ne moare personajul preferat! Nu vreți să fiți prin preajmă, garantez!

Când vine vorba de reading slump ( pentru cei ce nu sunt familiari cu acest concept, îl putem defini drept coșmarul unui cititor: delimitează acel moment când nu ești capabil, efectiv, să pui mâna pe o carte și să o citești, fără să ai un motiv anume; pur și simplu nu poți, oricât ți-ai dori), treaba e puțin mai sensibilă, pentru că nu există o ”rețetă magică” să ieși din acea stare destul de inconfortabilă, aș zice. Paradoxal, cărțile îți induc această condiție și tot ele se scot din ea, dacă reușești să depășești acea barieră. Însă e un mare ”dacă” la mijloc.

Dragi bibliofili, cât de frustrant e să-ți fie cineva drag și să afli că nu-ți împărtășește absolut deloc pasiunea aceasta?  Și tu stai acolo, ca tristul, îți dai sufletul vorbind despre ce iubești cel mai mult pe această lume și ce primești la schimb? Nicio reacție. Înțelegeți voi de unde reiese frustrarea.

Cred că nu este un lucru mai detestat la ora actuală decât spoiler-ele. Serios acum, cât de malefic să fii să găsești satisfacție în a ruina bucuria celui ce abia s-a apucat de o carte? ”Oh, citești <<The fault in our stars>>? Eh, vezi că X moare, mare păcat, cât am plâns!”.  Nu mai spune! Și pe Pinterest, dacă dai o căutare de fan arts pentru o carte, căci ți se pare ceva plăcut și vrei să vezi cum și-au imaginat alții personajele, e imposibil să nu afli cine a murit, de ce, cine cu cine a sfârșit. Sunt peste tot, ne urmăresc!

Există două tipuri de cititori: cei care ar fi în stare să folosească și ființe vii drept semn de carte și ”demoni” scăpați din vreun purgatoriu care îndoaie marginile paginilor pentru a-și aminti unde au rămas. Poate este o caracterizare cam dură, dar când tu, ca om de rând, strângi cureaua lună de lună să-ți cumperi niște volume de care ai grijă ca de ochii din cap și după le împrumuți cuiva și le primește înapoi cu 3 sferturi din pagini distruse... nu vă pot descrie sentimentul.

După un timp ca cititor de cursă lungă, ajungi inevitabil să pui ”etichete” pe capetele oamenilor după ceea ce au lecturat la viața lor. Nu e că ne-am dori noi să fim așa, dar ne vine mai ușor să îi identificăm pe cei cu care am avea ceva de împărțit și pe cei pe care îi putem evita într-o oarecare măsură. Un pic cam drastic, dar chiar se mai întâmplă.

Când vine vorba de serii, e minunat să vezi cum ți-ai dat banii pe primele volume, iar ultimul nu arată deloc ca cele dinainte- practic, ai două chestii diferite în bibliotecă și cel mai probabil arată inestetic puse alături. Sau cât de frumos e momentul când se anunța că au oprit traducerea seriei, când mai era un nenorocit de volum ca să fie completă!

Probleme mai sunt, multe și diversificate, dar pe astea am reușit să le trec în revistă astăzi. Dacă mai aveți și voi unele pe care vreți să le împărtășiți, ne vedem în secțiunea de comentarii! ^.^  

De la puștoaica ce ura lectura...

...la fata ce nu se mai satură de cărți

Acum vreo 2 săptămâni, dacă îmi aduc bine aminte, am trecut printr-un anticariat (singurul din oraș, de altfel) și am găsit pe un raft o primă ediție a volumului întâi din seria ”Harry Potter”, la un preț de nimic. M-am gândit că îi pot oferi un cămin mai bun, l-am cumpărat și nu am putut rezista impulsului de a-l reciti, acum că se afla printre puținele cărți pe care le dețin în scurta mea ședere în Belgia.

Și stăteam și mă gândeam... lumea în general mă știe de fata cu cărți, care încearcă ocazional să scrie despre ceea ce citește sau experimentează. Dar o fi fost așa dintotdeauna?

Ei bine, nici pe departe. Povestea e una lungă, pe care voi încerca, pe cât posibil, să o împărtășesc cu voi într-o variantă redusă ca dimensiune, așa, cât să vă faceți o idee doar.

Țin minte că ai mei m-au învățat să scriu, să citesc, să fac adunări și scăderi dinainte să merg la școală- clasa I-a și a II-a au fost destul de plictisitoare pentru mine, temele ce mă mai țineau în priză din când în când. Spre deosebire de alți copii, nu m-a impresionat niciodată faptul că ai mei știau să citească, fie că era vorba de cărți, afișe, cataloage ori subtitrările filmelor. Oricum eram lipită de ei non-stop, desenele animate erau dublate în limba română și deveneam destul de creativă când venea vorba de a mă juca, indiferent dacă era de una singură sau alături de copiii din cartier. Nu era problemă nici când era vorba de învățat poezii pentru serbare, căci mi-o citea unul dintre ei (sau sora mea, spre ghinionul ei) câte o seară întreagă, până eram capabilă să o recit singură. Cam așa a funcționat cu mine. Nu aveam nici o bibliotecă foarte mare în casă, multe dintre volume făceau parte din vechea ediție ”Biblioteca pentru toți”, însă aveam opere importante ale autorilor români. Însă nu mă fascinau de nicio culoare, le vedeam, erau frumose, le stătea bine pe acele rafturi la care oricum nu ajungeam.

În clasa a IV-a, am dat piept pentru prima dată cu ceea ce înseamna un ”examen”. Pentru a putea intra la gimnaziu la Colegiul din oraș, eram nevoită să parcurg două probe: la matematică și la limba și literatura română. Dacă la prima reușeam câte ceva, căci mă ajuta capul uneori, la a doua eram spaima oricărui profesor ce preda acea materie. Nu știam să leg două idei între ele, mi-e rușine chiar și acum de limbajul de lemn cu care mă exprimam. Nu aveam noțiuni de vocabular, exercițiile de oferit sinonime/antonime erau cei mai mari dușmani ai mei, iar când venea vorba de o compunere pe o anumită temă... rezultatul era teribil! Până să ajung în acel moment, pedeapsa alor mei implica citit, la modul cel mai serios. Îmi amintesc că în toată școala primară am avut o antologie groasă, cu lecturi pentru fiecare clasă în parte, iar vara eram ”obligată” să citesc câte 2-3 pagini la zi, căci ”o să îmi prindă bine”. Are rost să menționez că în cazul în care se întâmpla ca fraza să fie undeva pe la mijloc atunci când ultima pagină pentru acea zi se termina, eu acolo mă opream? Normal că după eram un bocet că nu am înțeles nimic, că-s toate niște porcării, cum poate cineva să găsească ceva frumos în activitatea asta atât de plictisitoare, cum!? Nu că uram cărțile pe atunci, asta e prea finuț spus... nutream pentru ele o ură organică, atunci când era de aprins un foc, voiam să vin cu sugestia de a nu sta să căutăm lemne, ce, doar avem câteva rafturi acasă de volume ce, la bază, tot lemn au fost și doar ardeau și mai frumos... fu minunat, atât pot spune.

Iar în acea perioadă s-a întâmplat ceva ce tind să cred că m-a schimbat ca persoană la 180 de grade sau, altfel spus, nu aș fi fost nici pe departe ceea ce sunt acum. Pentru că eram o catastrofă, după cum am menționat, mama a considerat că mi-ar trebui un profesor cu care să discut una-alta, ca să ajung măcar pe linia de plutire. Nu era o propunere, era deja ceva decis de ai mei, deci trebuia să mă supun. Imaginați-vă un copil introvertit, speriat ca de bombe, care abia scotea două cuvinte pe gură ziua, apăi să mai și scrie ceva, ajunsă în casa unei profesoare care îi cerea să facă o simulare de test, să vadă de la ce nivel porneam. Frumos, nu? Încă mă simt penibil când mă gândesc la ce a ieșit din căpșorul meu în acea seară, dar rămân recunoscătoare pe viață acelei profesoare care poate a văzut, poate nu a văzut potențial în mine, dar m-a îndrumat și încurajat cât să văd mai departe de acele limite. Nu vă gândiți că schimbarea a venit peste noapte, nu, nu, nu.

Tot nu mă fascina subiectul, încă mi se părea îngrozitoare ideea de a contura descrieri plecând de la aproape nimic, de a sta în fund pe pat și a citi în loc să fi făcut ceva productiv sau distractiv (a se observa că aveam alte valori pe atunci)... Pas cu pas însă, am reușit să-mi construiesc un vocabular decent și destul de vast pentru acea vârstă (zic eu), începeam să fac niște compuneri acceptabile, urmând sfaturile ce mi se ofereau și eram perseverentă, asta însemnând că lucram zilnic câte puțin, cât să îmi intru în mână, iar rezultatele au început să se vadă ușor-ușor. Țin minte că domnul învățător, la final de clasa a 4-a, ne-a înnebunit cu o grămadă de teste, ca să vadă cu ce nivel plecăm noi din clasa lui, iar la un moment dat, una dintre lucrări implica o descriere. A doua zi, a venit în clasă și mi-a citit lucrarea în fața colegilor și a încheiat simplu: ”Sper ca într-o zi să găsim în bibliotecă o carte cu numele tău pe ea.”. Pentru un copil nu era cine știe ce, doar mulțumirea de moment că reușisem în timp record să fac ceva cu căpșorul meu. Acum, amintindu-mi aceasta, văd puțin altfel situația.

Ca să trecem peste, am luat o notă destul de mare la admitere și am avut bucuria să o am ca profesoară de română pe cea care m-a adus pe acest drum. Învățam la materia dumneaei din plăcere și respect pentru ceea ce a făcut din mine, însă tot nu puteam găsi o plăcere în a citi. Dimpotrivă, dintr-a 6 până în a 8-a nu îmi amintesc să fi pus mâna pe vreo carte, fără să fiu obligată. Știu că citeam la un moment dat ”La Medeleni”, primul volum, căci trebuia să mă prezint cu rezumatul la școală și mi se părea îngrozitoare acea operă, că autorul nu a avut ce face cu viața lui și l-a trăsnit într-o zi ideea de a scrie despre niște drăcușori de copii. Într-o seară, m-am dus și am trântit cartea între părinții mei, care se uitau liniștiți la televizor și am țipat că eu nu mai citesc tâmpenia aia, iar ei nu mă pot obliga să o fac. Nu a fost chiar așa, că nu prea decideam eu ce și cum atunci când ei știau că e spre binele meu. Cu toate acestea, mergeam pe la olimpiadele de română, citeam comentarii despre texte literare, găseam gramatica foarte interesantă, fascinantă aș putea spune, dar atât. Acolo se rupea firul.

În clasa a VIII-a, pe final, am trecut pe la bibliotecă să îmi iau niște cărți pe vară din lista de lecturi recomandate. Plecam de la ideea că liceul îl voi face la același Colegiu și cel mai probabil urma să mă întorc în toamnă cu toate acele volume necitite, dar merita o încercare măcar. Cum mă plimbam eu printre rafturi, am dat de primele 6 cărți din seria ”Harry Potter”. Ca idee, până la frumoasa vârstă de 14 ani nu știam cu ce se mănâncă, nu văzusem niciunul dintre filme, mi se părea o porcărie în momentul în care a apărut și se mediatiza peste tot. În aceeași perioadă, mă pregăteam pentru examen și am dat întâmplător peste un subiect propus ce avea ca text suport un reportaj despre ultimele filme ”Harry Potter”, criticate la sânge din cauza violenței pe care o promovau. Acum, nu vă gândiți că acesta este motivul care m-a ghidat pe mine să pun cele 6 volume în traistă și să plec acasă cu ele. Nu știu ce a fost, dar am simțit că vreau să le iau și bine am făcut!

Cu o săptămână înainte de evaluarea națională, nu reușeam să mă mai dezlipesc de ele, veneau ai mei prin rotație să îmi aducă aminte că eu am un examen și că am timp de cărți și după ce termin cu cele două probe, dar creierul meu funcționa pe alte lungimi de undă în acele momente. Mă fascinau și intrigau în același timp, simțeam că nu pot citi cu viteza cu care îmi doream, abia așteptam să dau următoarea pagină să văd ce se mai întâmpla, ce mai aducea acea lume nouă. Era incredibil, un fenomen căruia încă nu pot să îi găsesc explicație. 

Acum, după 6 ani și peste 300 de cărți la activ, mă declar o cititoare mulțumită de situația mea actuală. Dacă nu întâlneam oamenii care trebuiau la momentul potrivit, cel mai probabil nu știam nici acum să leg două idei, iar limbajul meu ar fi fost încă unul de toată jena.

Astfel, acesta este și modul meu de a mulțumi celor ce au văzut potențial în mine- datorită vouă, astăzi sunt aici. 😊

Mulțumesc!

  

21 Martie, Ziua Internațională a Poeziei

Poate că știți sau v-a ajuns măcar pe la urechi faptul că astăzi, 21 martie, se sărbătorește la nivel internațional poezia! Ce poate fi mai frumos decât atât?

”Poezia este singura avuție pe care omul o are încă nejefuită. Până acum, tot ce a avut omul a fost jefuit. Poezia încă nu și-a inventat un Hitler al poeziei ca să fie jefuită de către el”,zicea cândva Stănescu și tind să îi dau dreptate, astfel că astăzi m-am gândit să vin aici cu câteva detalii interesante, aș putea spune, legate de poezie. Pregătiți?

1.  Cel mai lung text scris în versuri, care se consideră că are peste 4000 de ani, este Epopeea lui Ghilgameș, de origine din Mesopotamia Antică. Poezia spune povestea lui Ghilgameș, regele cetății Uruk. ( Pentru cei ce nu au avut-o în lecturile suplimentare din școala generală și nu au dat de ea până acum, o recomand!)
2.  Mahabharata este cel mai lung poem din lume. Este o poezie epică din India și are nu mai puțin de 1.8 milioane de cuvinte!
3.   Există frica de poezie – metrophobia.
4. La polul opus, avem și un termen care să descrie și impulsul de a scrie poezii neîncetat- metromania.
5. Cea mai populară formă de a scrie poeme scurte este haiku. La origine din Japonia, un haiku are numai 17 silabe și în mod frecvent sunt 3 versuri cu câte 5,7, respectiv 5 silabe.
6. Cel mai cunoscut poem de 2 cuvinte se numește ‘The Shortest and Sweetest of Songs’  și aparține scriitorului George MacDonald și sună în felul următor: Come home.

Mă opresc acum aici, vă mai las mai jos o poezie foarte dragă mie, scrisă de un mare maestru al cuvintelor, Grigore Vieru. 

Și nu uitați: ”poezia e însăși viața”! (Tudor Arghezi).

  

Poezie... și nu prea

Conform wikipedia.org,  poezia (din grecescul "ποίησις", poiesis, care are sensul de "facere" sau "creare") este o formă de artă în care limba este utilizată pentru calitățile sale estetice și evocative, pentru a completa sau a înlocui semnificația sa aparentă. Poezia poate fi scrisă independent, în forma unor poeme discrete, sau poate apărea în conjuncție cu alte arte, în opere dramatice în versuri, imnuri sau texte ale unor cântece.

Cred că am putea încadra fraza de mai sus la categoria adevăruri general valabile, dacă marii literați nu s-ar chinui încă să definească poezia într-un sens larg, care să cuprindă la un loc toate genurile, curentele literare și formele pe care le poate lua. Mai bine rămâne fiecare în banca lui, nu?

Dacă vi se pare că până acum am bătut câmpii, ei bine, nu-i chiar așa! Am încercat să creez un mic context înainte să deschid un subiect extrem de sensibil pentru generația mea: poezia. Ce-i aia, nu? Ei bine, o definiție aveți mai sus, dar nu știu cât vă încântă. Realizez că știți să le recunoașteți din vedere, ce sunt, cum arată, ce-i cu ele, că-s plictisitoare și nu le vedeți sensul… e în regulă, toți am fost acolo cândva, unii încă mai sunt!

Acum vreo 2 săptămâni am comandat de pe bookdepository (recomand site-ul cu drag, cărțile ajung în stare perfectă și în timpul estimat!) 2 volume de poezii ale Amandei Lovelace: the princess saves herself in this one și the witch doesn t burn in this one- pentru cei ce nu o au cu engleza: prințesa se salvează singură și vrăjitoarea nu arde în această poveste- mai mult sau mai puțin, nu-s traducător și nici n-am pretenții de acest gen. Mi s-au părut interesante și promițătoare ( una dintre ele a câștigat GoodReads Choice Awards 2016), nonconformiste poate, pentru că promiteau să se lege de teme precum abuz (al unui copil sau în cuplu), tulburări de alimentație, menstruație, rasism, traume de tot felul, moarte, suicid, cancer și multe altele. Pe mine m-a tentat, de vreme ce am mai intrat în contact cu o astfel de formă de scriere când am citit poemele lui Rupi Kaur, o indiancă feministă care nu a ezitat să-și facă vocea auzită vorbind despre cele mai incommode subiecte posibile, într-un mod, zic eu, destul de interesant.

Astfel, cărțile mi-au ajuns cu 2-3 zile înainte de 8 martie, mă așteptau cuminți în cutia poștală într-o zi ploioasă (vremea din Belgia, ce să-i faci!?) în care numai ele m-au determinat să mă ridic din pat și să fug afară să le ridic. Până aici, nimic neobișnuit, ce nu fac eu din dragoste pentru cărțile mele?

Partea interesantă acum urmează: pe prima am citit-o în mai puțin de o oră ( notă: are peste 200 de pagini) și m-a făcut să mă întreb… chiar e poezie ce-i acolo? În general, e normal ca o carte de versuri să se termine repede, nu neg asta, dar totuși… am stat să compar cât mi-a luat să citesc o carte de-a Anei Blandiana și, cum să zic, într-o oră abia am reușit să înțeleg vreo 5-6 poezii, adică nici măcar un sfert de carte. Bine, nu stăm să comparăm acum două autoare ce vin cu genuri și stiluri diferite, dar doar așa, ca idee… tot poezie e, nu?

Nelămurirea mea vine din faptul că , deși mi-au plăcut enorm ambele volume, cu fiecare poem în parte aveam senzația doar că citesc câte un enunț rupt de printr-un roman și trunchiat astfel încât un cuvânt să fie un vers și – ta-dah!- iată arta! Ambele cărți se prezintă ( pagină cu pagină) sub următoarea formă:

2-3 Cuvinte

Cuvânt

2-3 Cuvinte

2 Cuvinte

-ceva ce să te facă să înțelegi ce-i cu acele cuvinte de sus

Îmi pare rău, dar dacă așa se scrie poezia în zilele noastre, opriți timpul că vreau să cobor aici! Bine, glumesc (și nu prea), nu e chiar o temă pentru care merită să fiu dramatică, dar totuși… înțeleg, timpurile se schimbă, vorbim de această tendință de minimalism în absolut în orice domeniu, dar vă întreb: de când se aplică legile lumii mundane în literatură? Nu era ideea că arta fucționează după legile ei? Sau, stați să înțeleg, tocmai asta e noua lege?

Mi s-ar fi părut interesant dacă Amanda Lovelace ar fi făcut mai degrabă un text în proză pentru fiecare parte, inserând micile ei ”poezii” printre rânduri. Cred că ar fi fost la fel de apreciată, dacă nu- chiar și mai mult! Pe GoodReads, părerile sunt destul de împărțite despre modul ei de a scrie- care o susține acolo, trup și suflet, care o ironizează cât poate de bine. Înțeleg ambele părți, sinceră să fiu- îi admir curajul de a vorbi despre niște subiecte nu foarte abordate ( mai ales de femei) și modul ei de a folosi cuvinte și sintagme banale, dar totodată nu pot admira că ea numește poezie ceea ce face. Nu este.

Repet, mie cărțile mi-au plăcut, a naibii de mult, e destul de interesant de privit cum în cuvinte puține poți trasmite niște sentimente atât de intense, încât ai senzația că te ține ceva în spate când le citești! Dar… nu e poezie. Sunt fraze trunchiate puse pe câte o pagină și care ies frumos în poze de pus pe internet, ce se răspândesc repede pentru că da, lumea se regăsește în acele 5 cuvinte care spun atât adevăr și sună atât de bine împreună.

Și uite așa se transformă (sau desfigurează, voi alegeți) întreg conceptul de poezie, pe care alții l-au venerate și dus la perfecțiune înainte de acest timp în care zicala ”ești scump la vorbă” nu mai e doar un soi de aforism din bătrâni, e adevărul acestui secol.

Dar ne adaptăm, nu?

Cred că noi suntem acum martorii unui nou fenomen și nici nu suntem conștienți de el - nașterea unui nou curent literar în poezie! Vă dați seama că peste ani și ani, asta vor studia în școli ai noștri copii sau nepoți? O poezie care nu cunoaște rimă, ritm, măsură, care a ajuns populară peste noapte datorită unui titlu intrigant și o formă atrăgătoare, ușor de înțeles și de băgat la cap, care nu necesită niciun pic de efort intelectual, care te lasă noaptea să dormi liniștit și nu te urmărește până în cele mai adânci colțuri ale minții…

Chiar ne dorim asta?  

Cumpărăm sau împrumutăm?

Scurtă analiză a bibliotecilor și librăriilor

Când am decis să plec în străinătate cu o mobilitate de studiu, singurele gânduri negre ce nu mă lăsau să dorm noaptea sunau cam așa: ”ce o să citești în următoarele 5 luni?”, ”nu poți să îți cumperi cărți de acolo că-s scumpe și nici nu o să ai unde să le pui la întoarcere”, ”nu o să ai despre ce scrie pe blog dacă pleci, că nu o să ai timp de citit și de alte fantezii de-ale tale”etc, etc. 

Ei bine, între timp am reușit să găsesc o soluție destul de convenabilă ( mi-a luat cam o lună, mai exact, dar măcar i-am dat de cap) astfel încât nici să nu-mi crape mintea când îmi voi face bagajele la vară, dar nici cât să-mi moară treptat sufletul pentru că nu fac ceea ce îmi place.

Am dat de-o bibliotecă, v-am vorbit de ea acum vreo două săptămâni, cred. Nu este cine știe ce număr impresionant de cărți pe care eu, cu ale mele cunoștințe, să le pot aborda, însă este destul. Și m-a lovit așa gândul că eu de prin gimnaziu n-am pășit într-un asemenea loc ( cea din liceu nu se pune, mergeam mai mult acolo de dragul bibliotecarei, nu pentru că aș fi luat ceva) deoarece:

1.  În liceu m-am apucat să practic cititul ca sport de performanță.

Și

2.   Dacă aveam nevoie de ceva, îmi cumpăram, asta în cazul în care nu se găsea deja în biblioteca din casa mea.

Deoarece m-am îndrăgostit de această instituție, mi-am propus să fac o mică listă de PRO și CONTRA când vine vorba de împrumutat cărți de la bibliotecă și o să compar mereu fiecare dintre situații cu cele în care se presupune că ați cumpărat exemplarul dintr-o oarecare librărie. 

PROS

1. NU TE COSTĂ NIMIC! În principiu, nu trebuie să dai bani pentru un permis la bibliotecă, dar dacă intră în obligații, atunci sigur e o sumă infimă, pe care poate o dădeai pe un suc și un covrig care nu te ajutau cu nimic intelectual, dacă stai să privești situația. În cazul cărților achiziționate din librării, lucrurile stau puțin diferit- e îngrozitor de costisitor să-ți cumperi toate volumele dorite.

2. DACĂ O CARTE NU-ȚI PLACE, NU TE AFECTEAZĂ CU NIMIC! O iei frumos în brațe și o duci înapoi în sanctuarul ei, eventual încerci să uiți de existența ei în cel mai scurt timp. Dacă, în schimb, ai fi pus bănuț peste bănuț la pușculiță ca să o poți lua și să o vezi frumoasă pe rafturile tale... sincer, doare.

Doare să fi renunțat la multe alte lucruri și după să realizezi că nici măcar nu-ți place acțiunea, naratorul, nici măcar că e ediție broșată și tu puteai să juri că ai comandat ediția cartonată... mare dezastru, ce ar putea fi evitat dacă, în loc, mergeai să o împrumuți din bibliotecă. 

3.  NU ÎȚI OCUPĂ SPAȚIU! Dacă tot faci cărare bătătorită între locuința ta și bibliotecă, o să realizezi la un moment dat că tu citești, citești, citești, dar în același timp nu ai senzația că ceva te dă afară din cameră ( fact: n-am loc în propria-mi cameră din cauza cărților, în jur de 400 la număr). Destul de tare,nu? Mai ales dacă stai la apartament și efectiv logistic nu îți poți permite să aduci volume peste volume și să ai și pretenția să le păstrezi.

4.  NU ȘTII NICIODATĂ CE GĂSEȘTI ÎN ELE! În sensul bun, desigur! Sunt cititori simpatici care lasă tot felul de mesaje prin cărți și nu vă puteți întâlni cu o asemenea situație decât dacă – ați ghicit!- împrumutați cărți! Gesturi mici, dar care îți pot face ziua, credeți-mă! Saaau mai sunt unii care scriu pe margini idei sau ce au simțit când au citit un pasaj și nu, nu e deranjant, e chiar interesant să vezi cum o frază care ție ți se pare banală, pe altul l-a făcut să plângă. Dacă în schimbi alegi să cumperi cărțile... în cel mai fericit caz găsești un bookmark lipit de coperta a doua 😊

5. GĂSEȘTI CĂRȚI CARE NU MAI EXISTĂ PE PIAȚĂ! Fun fact: am petrecut 3 ani căutând Fantoma de la Operă tradusă în română, pentru că văzusem filmul deja de 12 ori și chiar voiam să văd care-i treaba cu acel roman. 3 ani, la naiba, și nicio editură nu o printa, am găsit-o prin 2016 cred la Editura Corint și am luat-o în secunda doi. Dacă mă ducea capul pe atunci, cred că era mai ușor să o caut într-o bibliotecă, pentru că sigur o găseam.

6. PRIMEȘTI ÎNDRUMARE. Ți-a plăcut o anumită carte? Sunt șanse destul de mari ca bibliotecarul să știe ce să-ți recomande pe mai departe, deoarece cu asta se ocupă. În general, acești oameni au cunoștințe vaste și cam știu cum stă treabă cu ce au pe rafturi. Nu pot să spun că este la fel și într-o librărie: în cel mai fericit caz, primești un substituent pentru ceea ce cauți, dar nu garantează nimeni că va fi măcar apropiat de ceea ce cauți tu.

CONS

1. UNEORI, S-AR PUTEA SĂ DAI PESTE EXEMPLARE... NU TOCMAI ÎN CEA MAI BUNĂ CONDIȚIE. Știți petele alea maro, despre care nimeni nu vrea să presupună nimic, nu-i așa? Sau că la ”Codul lui da Vinci” lipsesc paginile ce descriu marea conspirație. Cărțile din programa școalară o să arate mereu de parcă-s luate din mijlocul frontului, că ți-e și frică să le atingi- cum ai pus mâna pe ea, cum cade o copertă, o filă se face pulbere și mai și zboară o molie de pe undeva. Aceasta nu s-ar întâmpla dacă ar fi a ta, nu-i așa?

2. SE CHEAMĂ ”ÎMPRUMUTAT” CU UN SCOP: în principiu, nu contează dacă îți place sau nu, trebuie să o duci înapoi. Uneori mai apare situația în care efectiv nu ai timp să o citești în timpul oferit și atunci ce treabă ai făcut? Desigur, există posibilitatea de a prelungi termenul, dar e posibil să nu reușești nici a doua oară să o termini. Dacă era a ta, nu te-ar fi presat niciun due date, pe care, apropo, trebuie să ți-l amintești, pentru că altfel...

3. NU DUCI CARTEA LA TIMP, COTIZEZI la instituție în fucție de regulamentul intern pe baza căruia funcționează. În acest caz, nu prea e rentabil și parcă te doare să vezi că din neatenție trebuie să dai de la tine, dar se întâmplă. Știți cum e, nu e walk of shame când ieși cu ceva carte de erotică, dar sigur e când te trimite doamna bibliotecară la plimbare pentru că nu ți-ai plătit amenda și astfel nici nu îți va mai da nimic o perioadă!

4. NU SUNT LA ZI CU NOILE APARIȚII. Bibliotecile din marile orașe sunt, nimic de spus, dar dacă stai într-un oraș uitat de lume, atunci nu o să dai de Ana Mănescu, spre exemplu. E autoare contemporană și știm noi ce ”pasiune” foarte bine ascunsă are statul român când vine vorba de susținerea scriitorilor naționali. Nice.

5. POȚI LUA UN NUMĂR LIMITAT DE CĂRȚI LA O SINGURĂ VIZITĂ, iar acest număr diferă de la instituție la instituție. Spre exemplu, în orașul de unde vin (Pașcani), poți lua undeva la 4-5 cărți cu tine, astfel încât să nu strâmbe nimeni din nas. La biblioteca publică din Kortrijk am voie să iau 10 cărți, iar de la facultate pot veni acasă cu un număr de 12. Nu îl pot numi neapărat un inconvenient, dar dacă stau să compar cu faptul că dintr-o librărie poți achiziționa și 100 de exemplare fără să te întrebe nimeni nimic... atunci da, e posibil să fie și asta o mică problemă. 

Acestea fiind spuse, ce ziceți, dați o șansă bibliotecilor sau nu?

Eu le-am dat și merită experiența- pentru mine e wow toată treaba deoarece nu am avut niciodată un permis de bibliotecă și mă bucură mult ideea că pot merge oricând în intervalul menționat de ei să iau orice vreau, să plec cu ele acasă și să mă bucur de toate în decurs de o lună.

Am fost, am văzut, mi-a plăcut, mă mai duc. 😊

Studenta în Belgia & Biblioteca

Am fost la bibliotecă azi.

Doamne, cât de old school sună, nu? Cine mai împrumută cărți? Cine mai folosește cărți tipărite? Cine mai citește, la naiba?

Mulți. Ăsta e răspunsul. Suntem mulți. Drept dovadă, era aproape ora de închidere și toate mesele erau încă ocupate, de tineri și de bătrâni deopotrivă, o priveliște care te încălzește pe dinăuntru, nu alta!

Am plecat în fugă din cămin. Aveam o discuție lejeră cu o prietenă despre ceea ce am mai scris în ultima vreme- ea îmi povestea cât de mult îi place și ce emoționante sunt; eu- mă prefăceam că o cred. Prieteniile în general sunt un cerc vicios din care nu ieși decât dacă ofensezi sau rupi în două inima celui de lângă. Eu aleg să rămân, în schimb... cel puțin cât pot. Cu toate acestea, ceva din mine îi dădea dreptate- da, e ceva frumos în ele; da, nu-s perfecte, dar pot fi lucrate dacă mi-aș pune puțin capul la contribuție; da- pot să scriu. Acum mai banal, dar mai târziu, cine știe.

Și deodată m-a izbit gândul că eu stau de o lună în acest oraș total necunoscut și dintr-un capăt de lume... iar eu nu am fost la bibliotecă.

Și nu aveam nicio scuză- știam unde e. Ne-au spus unde e. Ne-au dat o hartă a orașului și au încercuit mare, roșu, vizibil, să o vedem unde e. Și eu doar am trecut de zeci de ori pe lângă ea.

Nu m-am pregătit niciodată așa repede să ies afară din culcușul meu. 2:37 mai exact, în minute. Plus-minus niște secunde. Dusă am fost și nu m-am uitat în urmă, deja eram în întârziere și nu îmi permiteam să mai pierd niciun minut. Nu m-am dus prin centru, ci am ales drumul pe lângă Lys, parcă mergea mai frumos o plimbare pe faleză la prag de seară.

Mi se părea că toți din jurul meu împărtășeau aceeași traiectorie cu mine. În fața mea, un tată cu mult păr alb și cearcăne adânci, cu doi kinderi ce-l urmăreau cu mers de pinguin și căra fiecare 2-3 cărți în mână mi-au fost parteneri de drum. Îmi plăceau puștii, păreau să fie genul care adorm repede dacă te prefaci că le citești ceva. Eh, cât citești și cât bagi de la tine, asta numai tu știi, ei oricum nu o să aibă niciodată habar.

Am ajuns o dată cu ei, ușile s-au dat deoparte și am pășit în acel tărâm al cărților în toate limbile posibile, numai a mea nu. Doamna de la recepție era simpatică, mi-a dat un permis de bibliotecă, mi-a arătat cărțile în engleză și franceză ( cred că fața mea spune că nu știu mai mult de atât), niște dicționare și s-a scuzat de zeci de ori că nu are nimic în biliotecă în limba română, dar poate găsesc la subsol niște muzică sau un film care să-mi taie dorul de casă. Nu m-am dus să aflu, dar m-am gândit așa, puțin, în perspectivă: în România dacă intri într-o bibliotecă, sunt șanse destul de mari ca bibliotecarul să știe orice altă limbă, dar nu Engleză. Asta doar așa, ca fapt divers.

Oferta de cărți e generoasă, nu pot nega asta- dacă vorbim de cele în flamandă, desigur. Undeva, într-un colț ascuns, erau vreo 5 rafturi de cărți în engleză- dacă mă întebați, e destul pentru cât de lungă e șederea mea aici. Am luat BirdBox, chiar dacă pe undeva am găsit volumul 5 din Outlander ( care erau șansele ca aceasta să fie singura carte de Diana Gabaldon și să fie chiar partea la care am rămas acasă?), ceva literatură clasică, destul de multe cărți contemporane ( ceea ce e destul de plăcut, dacă stai să te gândești că-s destul de scumpe și mulți nu și le permit, așa că pot apela cu încredere la bibliotecă), am găsit un Codul lui da Vinci îngrozitor de jerpelit, care cel mai probabil a văzut multe la viața lui. Ce mi s-a părut dubios, aș putea spune, e că am găsit vreo 3 cărți diferite cu personajul principal un Mr. Darcy Vampir. Da, acel Mr. Darcy, idolul tuturor femeilor care au citit Mândrie și Prejudecată. Cred că a creat atâta excitare a minții tipul ăsta prin replicile lui pompoase încât multe l-au vrut un tânăr domn nemuritor. Nu știu dacă să râd sau să plâng, poate încerc una până plec. Apropo, în toate am văzut-o și pe Elizabeth, deci nu are nimeni ciudă pe ea, ceea ce e bine. Cred.

Ei bine, dacă tot vin din România, știți cum e la noi în biblioteci- ai un nenorocit de card cu poza ta blurată tuflită într-un colț, cu numele scrijelit și o mâzgâlitură dată tot de tine într-un loc ales strategic. Dacă vrei să împrumuți ceva, vii în clădirea care stă să se dărâme a bibliotecii, faci o rugăciune să nu-ți cadă vreo bucată de tavan în cap, încerci să fugi până la raftul țintă, dar te oprește un ”Sshhhh”, care te avertizează că podeaua de lemn vechi scoate mai mult zgomot decât dacă ai țipa imnul țării cu toate forțele tale, astfel că trebuie să rărești puțin pasul, chit că stai ca pe ace. Ajungi unde voiai, iei ce căutai ( dacă ai acel noroc de a găsi ceea ce vrei- eu una nu-l am) și după te duci la doamna aia simpatică și dolofănică și cu față sclifosită și te trece pe un papirus când ai luat, ce ai luat, cât te lasă cu ea acasă. După aceea, pune pergamentul la loc și-ți trage o privire care spune indirect că poți părăsi acea incintă și că nu, nu e nevoie să faci conversație, oricum viața ei e mizeră, nu trebuie să o faci și tu să realizeze asta.

La belgieni în schimb, treaba e easy peasy lemon squeezy. Biblioteca e clădire nouă, nu ultima casă a ultimului boier de pe o rază de câțiva kilometri. Dacă vrei să prinzi viteză pe coridor, go for it, nu te oprește nimeni; oricum NU te aude nimeni. Cauți ceva, orice crezi tu că poți descifra din sutele sau miile de cărți care sunt la dispoziția ta. Mergi undeva la un ghișeu unde tu, singurel, îți scanezi permisul de biliotecă, așezi cartea într-o anumită poziție pe un loc indicat și deja îți arată tot ce vrei despre ea ( da, are un cip în coperta din spate), îi spui dacă vrei să-ți scrie mail cu data la care trebuie să o aduci și pleci acasă. Nu tu fețe scârbite, nu tu tavan care să-ți pună viața în pericol. Pretty cool, right?

Nici nu ieși bine pe ușă și deja ai primit mail-ul care îți zice că trebuie să revii peste o lună, altfel începi să cotizezi grav. Iar dacă refuzi să faci asta, ghici ce, te oprește la vamă și nu poți să ieși din țară. Deci o să te mai vezi cu biblioteca și a doua oară.

La subsol au jocuri video, DVD-uri și muzică la discreție. Ai o pauză? Perfect, merge de un GTA undercover, unde nimeni nu știe ce-i cu tine și cu viața ta. Ai un examen? Nu-i bai, la etajul 1 e sală de lectură. 

Fact: sala e mereu goală. Aglomerația e la parter, la calculatoare.

Pot să mă mut aici, vă rog?

Povestea Tatuatorului de la Auschwitz

Publicată în ianuarie 2018, cartea a făcut mare vâlvă în literatura contemporană, ajungând în scurt timp bestseller internațional, cu un tiraj de 400.000 de volume vândute numai în Marea Britanie.

Și totuși, ce este cu această carte? E ficțiune? E poveste reală? Document istoric? Probabil că nu vom ști niciodată. Autoarea însăși afirmă că undeva la 95% din evenimentele redactate sunt construite după cum i le-a povestit Lale Sokolov când avea 87 de ani, la puțin timp după moartea soției sale, Gita Furman. Restul, e istorie.

Cartea pune în lumină povestea de dragoste aparent imposibilă dintre un evreu din Slovacia, Lale, și o altă deținută din lagărul de concentrare Auschwitz. Oricât de rău îmi pare să spun asta, toată această mică istorisire nu face altceva decât să îți încălzească sufletul și, de ce nu, să îți recapeți într-o oarecare măsură încrederea în umanitate. Înainte să sară cineva cu pietre, lăsați-mă să explic.

Holocaustul nu mai e un subiect tabu acum, pentru că nu mai are cum să fie. Au ieșit prea multe la suprafață, s-au dezvăluit mai multe evenimente decât și-ar fi dorit naziștii să se afle, iar supraviețuitorii acelor terori sunt în număr din ce în ce mai mic printre noi, dar nu ezită să-și spună fiecare poveștile. M-a impresionat credința lui Lale de la prima până la ultima pagină. Pășind în lagăr alături de alți nefericiți, citind cu atenție semnul ”Munca te va elibera”, și-a făcut o promisiune de care s-a ținut cât de bine a putut: va supraviețui acestui ”iad al iadurilor”. Și asta a și făcut. Soldații râdeau pe seama lui că ar fi fost singurul evreu ce a intrat într-unul din cuptoarele crematoriului și ar fi ieșit viu și nevătămat de acolo. Ca printr-o minune, a ajuns să facă o muncă ”ușoară” și să fie ajutorul tatuatorului de la Aushwitz. Ulterior, a devenit el însuși tatuatorul. A ajuns ”prietenul” soldaților SS, dar nu a uitat de unde a plecat. Avea dreptul la mai multe rații de mâncare și profita de acest lucru zilnic – mai exact, lua cât putea și împărțea prietenilor săi din restul lagărului. Era destul de isteț cât să știe cum mișcă lucrurile, cât își permite și cât nu. 

A avut norocul să aibă ca supraveghetor un ofițer SS ( care, de altfel, la origini era român) cu care chiar a reușit să se împrietenească, dacă putem spune așa; cel puțin atât cât să nu-i pună pistolul la tâmplă. A scăpat ca prin magie de terorile la care îi supunea pe alții Doctorul Morții, Josef Mengele. Și-a văzut prietenii cărați către crematoriu. A înjunghiat mii de oameni în brațe pentru a le tatua sentința la moarte. Și multe alte orori, peste care a reușit să treacă datorită faptului că soarta a vrut să-i joace o festă până la capăt și i-a mai dat o problemă pe cap: s-a îndrăgostit. O rază de lumină în toată acea mlaștină rece.

Oh, nu știu câți dintre voi sunteți la curent cu unele detalii importante despre lagărele de concentrare, cum ar fi faptul că nu erau doar evrei în ele. Spre exemplu, Auschwitz a avut la început doar deținuți politici polonezi, care au fost și ghinioniștii de a dormi sub cerul liber până și-au ridicat niște barăci. După au apărut și prizonieri de război, mai exact soldați ruși. Într-un final, au apărut și evreii, care au avut soarta cea mai întunecată și mai inumană dintre toate. Cu toate acestea, în interiorul lagărului nu a contat o secundă pentru nimeni religia sau nația celui de lângă. În război și suferință există solidaritate între oameni și o apropiere între cei ce împărtășesc același destin, pe care nimeni nu o înțelege. Dar, în definitiv, e ceva normal. Mâncarea era la comun, medicamentele (dacă reușeau să facă rost de ele) erau la comun, împărțeau aceeași credință: că vor părăsi vii lagărul. Iar dacă vi se pare ciudat că găsesc acest lucru heartwhelming, îmi pare rău, dar nu îmi pot schimba părerea.

Bine, tot am vorbit de război, dar nimic de povestea de dragoste din mijlocul său... ei bine, nu am multe de spus, aș strica totul dacă v-aș zice ce, cum și când și de ce. E frumoasă, asta pot să vă zic sigur. Sinceră. Pură. Și bate toată răutatea din lume adunată la un loc. A bătut soarta însăși. Ce vreți mai mult de atât? A bătut nepăsarea unor soldați fără de milă. A bătut bătaia, dacă pot spune așa... și chiar pot. Dacă o veți citi, îmi veți da dreptate.

Merge cititul afară, dacă tot vine primăvara, nu?

Ce este drept, după ce am terminat cartea și m-am gândit puțin și la întrebările puse la sfârșit ( ca un fel de subiecte de discuții), am căutat mai multe informații despre aceasta și m-am mirat să văd destul de multe pagini care doar contestă autenticitatea poveștii. Știți, partea amuzantă e că nimeni nu contestă autenticitatea atunci când tot ce se relatează e tragic, pune în lumină doar caractere mizerabile de care planeta s-ar putea lipsi cu ușurință și evidențiază doar latura inumană a unor nații. Nu zic, poate a fost o poveste de dragoste, poate nu a fost, nimeni nu are de unde ști. Poate multe chestii sunt rodul imaginației și dacă este așa, foarte bine, cineva chiar știe să spună o poveste! Nu cred că e atât de importantă verosimilitatea acestei cărți, cât ideea atât de frumoasă, că iubirea și credința în ceva, orice, te pot scoate întreg din cele mai sângeroase lupte. Cred că pentru aceasta nu ar trebui nimeni să stea acum în arhivele de la Auscwitz să caute fișe, numere, locuri și să le pună cap la cap.

Poate v-am convins să puneți mâna pe această carte sau nu, dacă nu e genul vostru. Eu am citit-o în engleză, pentru că am luat-o din Bruges și nu am avut altă alternativă. Vă spun că se citește ușurel, dacă vreți repede, se poate și așa, dar v-aș sugera să vă luați timp să o analizați cum trebuie. Într-un mod ciudat, e plăcută, dar cutremurătoare și destul de intrigantă- eu una am rămas cu o grămadă de întrebări fără răspuns, astfel că dacă vrea cineva să vorbim despre ea, I m here!!