”Câteva motive să iubești viața” de Matt Haig

La vârsta de 24 de ani, cam orice tânăr e în plină ascensiune a carierei, are deja stabilit în mintea lui un curs al vieții, așa cum și-ar dori să se întâmple și se bucură de fiecare clipă.

Dar nu e cazul și lui Matt Haig, pentru care ultimul an de studenție și următorii 2-3 au fost un calvar. A studiat la o universitate de prestigiu, avea alături o prietenă devotată, ce avea să-i fie mereu alături, să-i devină soție și mama copiilor peste mulți ani, însă toate acestea nu l-au oprit din a dezvolta o depresie severă, la pachet cu anxietate de toate felurile. Pentru că boala asta nu se uită dacă ești bogat, sărac, realizat, fără un drum prestabilit, singur, înconjurat de prieteni... doar te prinde în mrejele ei și te ține acolo, strâns, nu te mai împarte cu nimeni și nimic, ești doar tu și ea.

Cartea povestește parcursul celor 3 ani de coșmar ai lui Matt, de când boala s-a declanșat și până când el a pus piciorul în prag și a hotărât să se pună pe picioare. Nu medicamentele l-au ajutat, nu faptul că a stat când la părinții lui, când la părinții prietenei lui l-au ajutat, ci faptul că a realizat singur că are o problemă. Și că nu e rușinos să vorbești despre ea. Și că dacă ai nevoie de ajutor, trebuie doar să îl ceri.

Din păcate, încă nu suntem atât de dezvoltați ca specie cât să fim capabili să înțelegem că depresia și anxietatea nu sunt niște chestii inventate de mintea celui ce proclamă că le are. Sunt niște probleme serioase, grave, care, netratate, au efecte dezastruase. Spre exemplu, potrivit datelor Organizației Mondiale a sănătății, suicidul determinat de o depresie netratată omoară mai mulți oameni decât cancerul de stomac, ciroza hepatică, cancerul de colon, cancerul la sân și Alzheimer. Altfel spus, e cam cea mai periculoasă boală de pe planetă existentă la momentul actual. Dacă o privim la rece, cancerul e o boală care totuși se vindecă într-o proporție destul de acceptabilă, însă când vine vorba de mintea omului, creierul este un organ mult prea complex, dificil de înțeles cât să poți propune un tratament adecvat. Și nu vorbesc aici de medicamente. Poate au rostul lor, dar dacă omenirea a rezistat mii de ani fără ele, se poate trăi în absența lor și acum (bineînțeles, asumându-ne anumite consecințe).

Undeva după mijlocul cărții, Matt povestește că societatea în sine nu e construită astfel încât noi să ne vedem fericiți. Nu e benefic pentru economie, nu de alta. Dar vă scriu exact cuvintele lui:

”Lumea e concepută într-o manieră care ajunge din ce în ce mai multă să ne deprime. Fericirea nu e benefică pentru economie. Dacă am fi fost fericiți cu ceea ce avem deja, de ce am fi avut nevoie de mai mult? Cum vinzi o cremă antiîmbătrânire? Faci pe cineva să se îngrijoreze cu privire la îmbătrânire. Cum îi determini pe oameni să voteze cu un anumit partid politic? Îi faci să se îngrijoreze cu privire la imigrare. Cum îi determini să-și facă asigurare? Îi faci să se îngrijoreze cu privire la orice. Cum îi determini să-și facă operații estetice? Le evidențiezi defectele fizice. Cum îi determini să se uite la o emisiune TV? Inducându-le ideea că ar rata ceva. Cum îi determini să-și cumpere un smartphone? Dându-le impresia că rămân în urmă.”

Și aici are dreptate. Dacă stăm să o privim obiectiv, oamenii mereu s-au comparat unii cu alții. Invidie a existat mereu. Un prost apreciat de o întreagă societate a fost mereu pe undeva. Astea sunt chestii ce dăinuie dintotdeauna în lumea noastră. Doar că acum le simțim mai tare. Ne afectează mai mult. Suntem mereu stresați, pe fugă, trăim sub așteptările familiei, prietenilor, profesorilor, societății și unii pur și simplu cedează. E normal. Mai normal este însă faptul că au nevoie de ajutor și nu de arătat cu degetul.

Dacă știți pe cineva ce suferă de asemenea boli, încercați să le fiți alături. Mergeți cu acea persoană la un doctor. Poate pastilele vor funcționa, poate nu. Poate va fi doar un efect Placebo, dar e bun și acela. Poate singurătatea și călătoritul îl pot ajuta. Sau, dimpotrivă, doar întâlnirile între voi doi. Cereți ajutorul unui specialist. Încercați chestii împreună. Viața e prea mică și noi prea insignificanți ca să o lăsăm să treacă pe lângă noi.

Și aveți grijă de cei de lângă voi. Nu luați personal tot ce vă spun. Dacă erau răciți și vă strănutau în față, nu aveați cum să o luați personal,nu? Ei bine, în cazul depresiei, gândiți-vă la ce războaie se dau în mintea acelei persoane. Iar dacă simțiți că nu mai puteți... trageți aer în piept și luați-o de la capăt.

P.S. La finalul cărții, Matt propune o listă cu 40 de sfaturi despre care el crede că sunt de mare ajutor, însă pe care -menționează el- nu le urmează întotdeauna. Vi-l scriu pe cel cu numărul 36, pentru că mi-a plăcut enorm :) 

”36. Citește Emily Dickinson. Citește Graham Green. Citește Italo Calvino. Citește Maya Angelou. Citește orice vrei. Doar citește. Cărțile sunt posibilități. Sunt căi de scăpare. Îți oferă opțiuni atunci când nu ai nicio opțiune. Fiecare dintre ele poate fi un cămin pentru o minte dezrădăcinată.”

Recenzie: ”Bad Romance” de Heather Demetrios

Grace vrea să iasă- din casa în care tatăl ei vitreg tună și fulgeră în mod constant, făcându-i sângele să înghețe în vene, iar mama ei distrusă psihic și paranoică o pune să curețe noroi și praf închipuit de pe podele; din orășelul ei din California, mult prea mic pentru a-i putea cuprinde visurile despre o metropolă la fel de agitată ca sufletul ei, mereu în căutare de mai mult; vrea să iasă inclusiv din pielea ei de fiică-slugă supusă și să fie măcar pentru o secundă un artist parizian, un regizor din New York sau- pur și simplu- să nu mai fie înfricoșată și singură.

Iar aici intră în scenă Gavin. Îl știți pe Gavin, nu? Tânăr, elev în ultimul an, fermecător, talentat și adorat, moartea fiecărei puștoaice din liceu. Un obsedat de control. Gelos. Dar, mai presus de toate- periculos. Care știe cum să întoarcă orice în favoarea sa. Care știe ce cuvinte să folosească încât să obțină tot ce vrea de la Grace. Inclusiv prin amenințări.

”Bad Romance” nu este altceva decât imaginea vie a unei fete cuminți, liniștite, inteligente și aparent sigură pe sine, care cade cu capul înainte într-o relație ce-i va deveni închisoare- pentru vise, speranțe, dar și o sursă de amăgiri constante, care par să nu se mai termine.

Dacă stai să o privești de la distanță, cartea este de la prima până la ultima pagină un clișeu- la urma urmelor, băiatul rău ia mereu fata bună, nu? Tipic.

Privit în detaliu însă, volumul trage multe semnale de alarmă. Enorm de multe. În cele ce urmează, vă voi vorbi despre câteva dintre ele, detaliat și nu prea, doar cât să vă faceți o idee.

În primul și în primul rând, este o MARE diferență între ”iubire” și ”obsesie”. Să urmărești un om din umbră, să-i interzici să interacționeze cu alte persoane, să-l controlezi constant prin telefoane și mesaje, posesivitatea exagerată și gelozia nefondată nu sunt nici pe departe dovezi de iubire. Nu au nicio legătură cu ea. În schimb, descriu perfect o relație abuzivă, iar dacă vă găsiți într-o asemenea situație, luați-vă jucăriile și dați-vă la o parte, oricât de dureros ar fi pe moment.

Totodată, la finalul cărții sunt prezentate câteva site-uri unde puteți găsi sprijin:

• ·             Love is Respect (loveisrespect.org): pe acest site găsiți diverse teste pe care le puteți face ca să vedeți dacă vă aflați cu adevărat într-o relație nesănătoasă, dar și sfaturi despre cum să fiți în siguranță;
• ·                 Day one (dayoneny.org);
• ·     Break the Cycle ( breakthecycle.org) : pe acest site găsiți destul de multe informații despre cum puteți combate violența;
• ·        No More (nomore.org): dacă ai printre cunoștințe o persoană implicată într-o relație abuzivă, pe acest site puteți găsi informații despre cum puteți să îi ajutați, să le fiți alături, acum când au atâta nevoie de voi.

În al doilea rând, se vede cu ochiul liber că Gavin are probleme seriose. Chiar așa au și ajuns să se cunoască mai de aproape, la urma urmelor- după ce el nu a reacționat foarte... moral/etic/ortodox la ultima lui despărțire. Chiar una dintre prietenele lui Grace îl descrie scurt și cuprinzător: ”atașament bolnav, cu tendințe narcisiste și depresie majoră”. Iar povestea bolnavă de iubire pe care o creează și pe care o face să pară ideală în ochii acelei copile susțin ideile anterior formulate. Adică să fim serioși, nicio puștoaică nu rezistă rockstarului liceului care prin gesturi extreme vrea să arate că e capabil de orice pentru o așa-zisă ”iubire”. Sooo romantic! * a se observa sarcasmul*. În secunda doi, dacă i se oferă ocazia, respectiva fată nu va ezita să devină o martiră și să-l salveze, să lupte cu demonii lui până la capăt. Vorba vine, gestul acesta este, în definitiv, egoism pur, dar cine să te învețe asta când ești ”tânăr și neliniștit”?

Mai mult, Gavin dovedește și niște calități mai mult sau mai puțin ascunse de manipulator, în sensul că o duce pe Grace pe un drum al pierderii stimei de sine, către o degradare morală, psihică și chiar fizică de neimaginat. E de înțeles oarecum situație ei, de vreme ce în propria familie își privește mama abuzată zilnic; altfel spus, consideră ca fiind normal ceea ce vede în casa ei, chiar dacă are multe momente de neliniște interioară în care își dă seama că nu e totul chiar atât de roz. Pe scurt, aveți încredere în instinctele voastre, s-ar putea să vă salveze.

Personal, am sentimente amestecate pentru această carte. M-a băgat în reading slump și tot ea m-a scos de acolo. Asta înseamnă să ai ambiție, cred. Până la un punct, povestea  m-a dezamăgit destul de tare, dar revenirea în forță a personajului feminim m-a făcut să îmi reconsider părerea. 

Ce pot să spun sigur însă este faptul că am retrăit prin ea o parte din anii mei de liceu- o parte mică, dar destul de bogată în învățături.

Cartea a apărut la Editura Herg Benet și o puteți comanda online chiar de pe site-ul editurii: https://www.hergbenet.ro.

Topul celor mai interesante informații ce se găsesc în ”Codul lui da Vinci”

Un secret străvechi și păzit de peste 2000 de ani este pe cale să fie dezvăluit și să zguduie Vaticanul din temelii!

Țesut în jurul unei intrigi polițiste, romanul debutează cu prezentarea a două asociații secrete: Prioria din Sion (înființată în 1099, iar printre membri se numără Sir Isaac Newton, Sandro Botticelli, Victor Hugo și Leonardo da Vinci) și Opus Dei (sectă catolică, recunoscută de către Vatican). După aceasta, este ilustrată scena crimei: Custodele Luvrului, Jacques Sauniere, este ucis de către un călugăr albinos care are ca misiune să afle unde se găsește cheia de boltă ce îl va conduce către Sfântul Graal.

Câteva ore mai târziu, Robert Langdon, profesor american de simbolistică și
istoria artei, aflat în Paris pentru o conferință, primește un telefon și este informat că bătrânul custode al Luvrului a fost asasinat în circumstanțe misterioase, lăsând în urmă un mesaj enigmatic, la fel ca zâmbetul Giocondei. Ceea ce nu știe Robert este că el este primul suspect în acest caz. Sophie, nepoata celui decedat, este cea care îl avertizează de pericolul care îl pândește și, mai mult, pornesc împreună în căutarea adevărului.

În definitiv, cartea este un roman polițist cu o intrigă fascinantă, un fir narativ palpitant și un final total neașteptat! Mi-a plăcut enorm îmbinarea dintre ficțiunea istorică și cea religioasă (destul de rară această combinație, plus că necesită mult curaj și o muncă de documentare fantastică), subiectul controversat (ca să știți cu ce plecați la drum, veți auzi MULTE păreri despre această carte și chiar destul de diversificate, de la faptul că o să îți pierzi credința pe care o ai până la faptul că e un mod de a profana cele sfinte... e ceva destul de complex la mijloc, iar sfatul meu- în cazul în care vreți să vă apucați să o citiți- este să luați povestea fix ca pe o ficțiune și atât) și faptul că finalul îți lasă așa... o întrebare fără de răspuns. Așa știi că ai citit ceva scris nu că bine, ci FOARTE bine.

Dar, acum revenind la ale noastre, toate de mai sus au fost o mică introducere în context. Chiar dacă în titlu am spus că e un ”TOP”, nu luați termenul ca atare, nu pot alege o ordine pentru toate acele lucruri. M-au fascinat toate în felul lor, ca idee nu sunt spoiler-e, deci fără griji și o să vi le prezint pe toate mai jos, dacă mai aveți răbdare să citiți. ^.^

Lucruri interesante descoperite în ”Codul lui da Vinci”

1.Piramida de la Luvru este construită din exact 666 panouri de sticlă și este estimat că este nevoie de 5 săptămâni pentru a putea admira cele 65300 de opere de artă găzduite de muzeu.

2.Numărul PHI=1,618 reprezintă proporția divină sau numărul de aur. Spre exemplu, în cadrul unei comunități de albine, numărul femelelor este mai mare decât al masculilor, dar dacă împățim numărul femelelor la cel al masculilor (din orice stup sau roi de albine din lume), se obține mereu același număr, anume PHI! Pentru o moluscă, dacă se împarte diametrul fiecărei spirale la cel al spiralei următoare se obține numărul PHI!

3.Numele de ”Mona Lisa” este o anagramă a comuniunii divine dintre masculin și feminin: Amon este zeul masculin, iar divinitatea feminină este denumită în Antichitate L’ISA.4.Despre personalitatea lui da Vinci și despre cum era el ca om se povesteste mult de-a lungul acestei cărți. De la faptul că dezgropa morți pentru a observa cât mai în detaliu anatomia umană, până la plăcerea sa de a crea noi invenții. Spre exemplu, criptexul era un dispozitiv care folosea știința criptografiei pentru a proteja informațiile scrise pe un suport interior. Criptexul are 5 discuri cu litere și dacă aliniezi corect cadrenele, acesta se va deschide. Și vine întrebarea: păi din orice ar fi făcut, nu poare fi spart sau tăiat? Ba da, dar da Vinci a fost mult mai deștept de atât, astfel că fiecare codex era întotdeauna cu o mică fiolă cu oțet- dacă fiola se spărgea, lichidul distrugea pergamentul scris.

5.Trandafirii simbolizează discreția, tăinuirea. Romanii atârnau întotdeauna un trandafir în sala de întrunire, pentru a arăta că discuțiile respective erau confidențiale.Tot ce se află ”sub rosa” trebuie să rămână secret.

6.Baphomet era o străveche divinitate păgână a fertilității, asociată cu forța creatoare a actului reproducerii. Baphomet era reprezentat sub forma unui cap de berbec sau de țap. Cavalerii Templieri îl venerau formând un cerc uman în jurul capului sculptat și înălțând rugăciuni.

7.”Steaua lui David”, cunoscută și sub numele de ”Pecetea lui Solomon” sau hexagrama a fost odinioară simbolul secret al preoților astronomi.

8.Pentagrama este, în esență,un sibol religios păgân. ”Paganus” înseamnă locuitor al unei zone rurale. ”Păgânii” erau, de fapt, țăranii needucați care practicau vechea religie întâlnită la țară: a venerării naturii. 

Sper că v-am adus un plus la cunoștințele voastre generale prin acest mic articol. Până data viitoare, nu uitați: citiți! Citiți mult! Tot ce prindeți! Cât puteți, cât mai sunteți!

Recenzie: "Cum să oprești timpul” de Matt Haig

Știți acea zicală : ”Aparențele înșală”? Ei bine, cartea lui Matt Haig se poate rezuma ușor și cuprinzător în aceste două cuvinte și veți vedea imediat de ce.

Dar, înainte de asta, vă mai întreb ceva. Cum vi se pare ideea de a putea trăi mai multe vieți, dar fără a fi nu știu ce ființă fantasmagorică? Sau ideea de a fi contemporan cu Shakespeare? Sau să vă întâlniți undeva printr-un bar cu Fitzgerald și Zelda lui, cu mințile luate de alcool, vorbind despre temeri și trecerea timpului? Sună tentant,nu?

Ei bine, asta a fost viața lui Tom .

Dar cine este el?

Tom Hazard. Actualmente, profesor de istorie. Arată de 41 de ani, iar în realitate are peste 400, astfel că e ușor de ghicit cât de mult îl avantajează această profesie, de vreme ce nu face altceva decât să povestească ceea ce a văzut în decursul câtorva secole. S-a născut în 1581 într-o familie de nobili din Franța, a văzut cu ochii lui femei nevinovate omorâte pentru că erau considerate vrăjitoare, a avut norocul să fie pe aceeași scenă cu Shakespeare și multe altele. Totuși, viața lui stătea mereu sub semnul incertitudinii. Tom ”suferă” de anageria, o boală care îl oprește efectiv din îmbătrânit, astfel că el înaintează vizibil în vârstă o dată la 15 ani. ”Un dar”, ar putea spune cei care văd în acestă condiție medicală un mod de a manipula timpul. ”Un blestem”, ar grăi cei care sunt conștienți de faptul că e un chin și o pedeapsă faptul că nu poți fi capabil să iubești, să te apropii de oameni, căci ei sunt simpli muritori.

Viața lui Tom se schimbă atunci când este găsit de Agnes și aceasta îl introduce în societatea Albatros. De aici încolo, acesta va avea de trăit la propriu multe vieți sub diferite identități, schimbându-și locația măcar o dată la 8 ani, pentru ca lumea să nu intre la bănuieli legate de veșnica lui tinerețe. Iar de aici încep și problemele lui.

Cartea aceasta îți epuizează toate resursele: fizice, psihice, îți testează nervii și răbdarea mai mult decât m-aș fi așteptat. E foarte catchy, mai ales pe partea de început, când suntem introduși ușor, ușor în universul protagonistului. Ce mi s-a părut interesant, dar, mai mult decât atât, extrem de obositor, este stilul firului narativ, care alternează când spre o perspectivă trecută, când spre cea actuală. Din cauza faptului că trecutul nu este prezentat într-o ordine cronologică, la un moment dat se face un talmeș-balmeș în cap din care nu mai știi cum să ieși, ai senzația că nu mai știi cum să legi acțiunile între ele și, ca să fie totul complet, mai urmează încă un capitol la prezent... ca să fie derutant până la capăt. Nu spun că acest stil de povestire este greșit sau neplăcut, dar niciodată nu m-a fascinat- prefer o acțiune cursivă, cel mult câteva pasaje referitoare la acțiuni trecute.

În altă ordine de idei, dacă trecem peste toate cele menționate mai sus, cartea e superbă, pe GoodReads i-am acordat 4 din 5 stele. E antrenantă într-o oarecare măsură, te prinde, te fascinează situația personajului și motivul pentru care el încă mai este în viață. Încă un mic dezavantaj, după umila mea părere, îl reprezintă finalul. În ultimele 20-30 de pagini mai era atâtea de clarificat și nu știu cum să zic, dar parcă autorul avea vreun deadline și în capul lui a fost :”Ei, dar scriu ce știu că așteaptă ei, dar de ce să creez un context înainte? Scriu direct”, iar asta nu a fost chiar okay. Parcă s-a terminat puțin cam prea ”din topor”. Merită o continuare sau măcar o explicație.

Dar, revenind totuși la părțile bune.Cartea are foarte multe pasaje frumoase, care mai de suflet, care să-ți dea ceva de gândit și vă voi da și câteva exemple, ca să vedeți la ce mă refer.

”Dar o viață obișnuită nu e o garanție a fericirii. Și, desigur, să fiu profesor era doar o prefăcătorie . Poate toată lumea se prefăcea că e ceva. Poate orice profesor și elev de la școala asta se prefăceau că sunt ceva. Poate Shakespreare avea dreptate. Poate că lumea-ntreagă nu era decât o scenă. Poate că, fără a juca un anumit rol, totul s-ar nărui. Cheia fericirii nu e să fii tu însuți, deoarece, în definitiv, ce vrea să însemne asta? [...] Cheia fericirii e să găsești minciuna care ți se potrivește cel mai bine.” Reflectați la acest paragraf și o să vedeți dacă vă mai vine să dormiți la noapte.

 

”Oamenii văd numai ce hotărăsc să vadă.” Întotdeauna.

”Uneori, aș vrea să opresc timpul. Uneori, într-un moment fericit, vreau ca un clopot de biserică să nu mai sune niciodată. Vreau să nu mă mai duc la piață niciodată. Vreau ca graurii să nu mai zboare pe cer...Dar suntem toți la mila timpului. Suntem toți niște coarde, nu?” Suntem.

”Oamenii pe care îi iubești nu mor niciodată.” Pentru că încă bat în inimile noastre.

”Are căștile pe urechi și citește o carte. Nu-i văd titlul, dar e o carte. Ori de câte ori văd pe cineva citind, mai ales pe cineva la care nu mă aștept, simt cum civilizația a devenit puțin mai sigură.” Fell you, bro.

Acum cred că reușiți să-mi înțelegeți punctul de vedere, am niște sentimente foarte amestecate pentru această carte. O ador și o urăsc în același timp. Dar în rest, e totul bine, v-o recomand cu drag. În cazul în care nu ați citit-o încă și vă tentează, să nu porniți cumva la drum cu ideea că acestă carte vă oferă o rețetă pentru nemurire sau pentru manipularea timpului. Nu are nicio treabă. Sunt multe alte idei la mijloc, cum ar fi singurătatea și izolarea de lume, mult mai bine puse în valoare- oricum, din câte am observat, Matt Haig acordă mult timp problemelor mentale pentru că suferă de astfel de probleme. Deci să nu vă descurajeze stilul lui ușor depresiv. Plus, o să aveți așa o satisfacție când veți realiza că în final înțelegeți coperta cărții... :D

Cartea a apărut la editura Nemira și o puteți comanda online de pe următoarele site-uri:  NEMIRA , Elefant, Libris, Cartepedia.

Până data viitoare, nu uitați: un pic de cultură nu strică niciodată!

"Printre tonuri cenușii”, lituanieni și un dictator sovietic

Îmi plac cărțile ce conțin puțină istorie și chiar mă pot lăuda cu faptul că, până la această oră, am citit cam tot ce este ficțiune și are contextul spațio-temporal între anii 1940-1945, mai ales în timpul genocidului evreilor (desigur, vorbim de cărțile traduse la noi până acum).

Când spui ”Al Doilea Război Mondial”, în minte îți vin instant câteva cuvinte cheie: evrei, lagăre, Holocaust, moarte, Hitler și 6 milioane- numărul victimelor care și-au dat ultima suflare într-un ghetou sau lagăr de muncă silnică.

În schimb, omitem un lucru sau, mai bine spus, o persoană: Iosif Stalin, dictatorul sovieticilor. Astfel, prin această carte, Ruta Sepetys reușește să rupă tăcerea istoriei, să surprindă într-un mod veridic viața lituanienilor după ocuparea sovietică și ne pune față în față cu un proces de pierdere a identității unor oameni de cultură, profesori universitari, artiști și alte personalități de valoare.

Iunie, 1941:”M-au săltat în cămașă de noapte”. Așa debutează acest roman tragic, cutremurător, care nici nu ne oferă timp să ne acomodăm cu situația inițială, ci începe direct cu intriga. În timp ce Lina îi scria verișoarei ei o scrisoare, sovieticii au tăbărât la ea în casă, atunci când ceasul indica miezul nopții și le-au oferit 20 de minute să își adune lucrurile și să îi urmeze. Erau pe lista oamenilor ce urmau să fie deportați în Siberia, dar ei încă nu știau asta. Știau doar că trebuie să urmeze ordinele, sau se alegeau cu un glonț în cap- cale de mijloc nu exista. Lina, fratele ei, Jonas, și mama lor, Elena, se conformează, distrugând totodată tot ce era de valoare în casă- dacă ei au muncit pentru acele lucruri și nu se puteau bucura de ele, atunci nici rușii să nu o facă.

Alături de alți ”norocoși”, sunt înghesuiți într-un vagon de vite, fără latrină, fără paturi, scaune, masă, absolut nimic. Doar ei și bagajele lor, adunate pe fugă. Aici, o cunoaștem pe Ona, o tânără care născuse cu doar câteva ore în urmă, ținându-și copilul strâns în brațe, pe ”domnul cu chelie”, care are un picior beteag după încercarea eșuată de a se sinucide, pe Andrius, alături de mama sa, pe ”fata  cu păpușa”, câteva persoanje care vor face parte din firul narativ al cărții și alte câteva ce ne vor părăsi destul de tragic pe traseu. În definitiv, viața își urmează cursul, diferit de la o persoană la alta.

Drumul până la primul lagăr de muncă a fost anevoios, îngrozitor de lung și a reușit să-i deznădăjduiască până și pe cei mai puternici. Singură, Elena, mama celor doi copii, rămâne de neclintit în credința și iubirea ei. Împarte orice bucată de mâncare cu cei din restul vagonului, negociază cu rușii cât poate de bine (ea fiind printre singurii lituanieni care știau rusa) și oferă la schimb pentru fiul ei un  ceas de buzunar- printre puținele valori pe care le mai deținea (”V-ați întrebat vreodată cât valorează o viață de om? În dimineața aceea, viața fratelui meu a valorat cât un ceas de buzunar.”), îi îngrijește fără frică pe cei bolnavi și merge pe principiul: ”Rămânem cât mai mult împreună.” Din toată cartea, ea este personajul meu preferat. În puține dăți am dat peste o femeie atât de bine clădită moral, o adevărată luptătoare, pe care nicio vitregie nu o poate amăgi. Era mult prea sufletistă ca să lase pe cineva în urmă, mereu altruistă, cu gândul la alții înaintea ei. Sfârșitul cărții o surprinde însă într-o cu totul altă ipostază, dar în care anume, vă las pe voi să descoperiți.

Tânăra artistă Lina urma să înceapă în toamnă studiile la prestigioasa Universitate din Vilnius. Acest război o ia pe nepregătite, îi dă peste cap aspirațiile, o oprește din visat, o aduce cu picioarele pe pământ. Cu toate acestea, chemarea organică pentru desen o macină în acel peisaj dezolant al groazei, încât nu și-o poate reprima și cedează din când în când, desenând ceea ce vede în jur: chipuri schimonosite, oameni subnutriți, deznădejde, moarte și boală pretutindeni și toate acestea în tonuri cenușii. Culoarea lipsea de pe hainele murdărite la munca pe câmp, din ochii triști, cu priviri abătute, din colibele dărăpănate în care se adăposteau, din stepa siberiană, lipsită de aproape orice fel de vegetație.

Ce m-a impresionat profund de-a lungul acestei cărți a fost cu câtă demnitate și speranță au luat toți acei oameni nevinovați situația ca atare. Se plângeau de foame, de frig, de sete, de boli, desigur, dar nu s-ar fi înjosit o secundă să le dea sovieticilor satisfacția de a-i vedea suferind. Nu, nu trebuiau să le arate că ei efectiv nu mai au puteri cu care să lupte. Și încă un lucru: necazul îi unește pe oameni. Care cum apuca să fure câte ceva, un cartof, o sfeclă, orice, nu păstra doar pentru el, ci dădea și mai departe măcar puțin, pentru că fiecare dintre ei înțelegea cât de îngrozitor e să te culci cu un stomac gol, mai ales după o zi istovitoare de muncă sub supravegherea strictă a soldaților ruși. Iarăși foarte frumos și emoționant a fost faptul că în mijlocul acelor zile negre, acei oameni simpli își aduceau aminte să se bucure de lucrurile simple- o zi de naștere, o sărbătoare de Crăciun. Poate nu aveau ce oferi drept cadou sau ce să mănânce pentru a sărbători cum se cuvine, dar erau împreună și în viață, iar acestea erau cele mai mari daruri pe care le puteau primi în acel moment.

Quick Fact

Ca să știți: s-a estimat că Iosif Stalin a omorât peste douăzeci de milioane de oameni în timpul regimului său de teroare. Mai mult, statele baltice Lituania, Letonia și Estonia au pierdut mai mult de o treime din populație în timpul genocidului sovietic. Până în ziua de azi, Rusia neagă faptul că ar fi deportat vreodată o persoană. Partea frumoasă vine abia acum: majoritatea celor din zona baltică nu le poartă ranchiură, nu au resentimente și nici nu așteaptă un moment potrivit să se răzbune. Ei prețuiesc prea mult libertatea pe care o au, sunt mult prea demni și plini de iubire ca să se coboare la nivelul unor tirani. Când vom fi și noi ca ei? 

Să nu uităm: ”dragostea ne dezvăluie cu adevărat natura miraculoasă a spiritului uman”.

           









Cartea a părut la editura Epica și o puteți comanda online de pe următoarele site-uri: Elefant , eMAG, Cărturești (click pe link-uri). 

O carte aruncată la gunoi- o cultură care moare. Încet,dar sigur.

Până în 2021, se dorește ca Iași să devină capitală culturală.

Și totuși, în centrul acestui oraș, printre blocurile de lângă bine cunoscuta alee Lăpușneanu, cea brăzdată cu mici anticariate, la o ghenă de gunoi, ce să vezi?! Un morman de cărți vechi, predominant literatură română, nițel răscolite, semn că cineva a căutat printre ele, cineva a vrut să le mai ofere o șansă.
Un pic mai sus, pe bulevardul Ștefan, care duce spre Palatul Culturii, un biet om al străzii, înghețat de frig, roagă oamenii care traversează aleea pietonală să cumpere măcar o carte de la el, să poată mânca măcar o bucată de pâine în acea zi. De unde le-a luat? Ușor de ghicit.

Mi-e silă, sincer. Suntem o țară cu școli fără cărți și biblioteci fără cititori. Să nu ne mire tot ce ne apasă din jur, ne merităm soarta.

În orașul Junimii, unde cândva băteau bulevardele Eminescu, Creangă, Pogor, Slavici și mulți alții, omul nu mai are respect pentru ceea ce are cu adevărat valoare. La ora actuală, unii trag din răsputeri de o cultură care e sortită pieirii, orice am face.

Și e trist.

Degeaba se chinuie tot felul de ONG-uri cu proiecte de tipul ”O bibliotecă pentru fiecare școală”, ”Cărți pentru bibliotecile din zonele rurale”, ”Tramvaiul cu cărți” și așa mai departe, noi, românii, încă nu avem mentalitatea că ceea ce e un gunoi pentru noi, poate fi comoară pentru un alt individ. Nu, la noi ”soluția finală”, exact ca în timpul naziștilor, este să ne descotorosim de tot ceea ce vedem fără folos. Și nu știu cât de bine este acest lucru.

"Țara cu un singur gras", un fel de ”1984” a lui Orwell

Cartea prezintă vizita din 2012 a reporterului Adelin Petrișor în poate cea mai izolată țară din lume, Republica Populară Democratică Coreeană, sau Coreea de Nord.

Ai putea spune că trăind în secolul 21, noi, ca oameni, avem libertate de exprimare, de mișcare, de gândire. Că o țară care se autointitulează ”democratică” are de oferit pe puțin la fel de multe ca niște țări aflate sub capitalism.

Da, ai putea spune. Până ajungi în Coreea de Nord și vezi o sărăcie lucie alături de o atmoferă dezolantă, gri (la propriu), cu oameni care funcționează pe bază de automatisme și care se tem să vorbească. De ce? Pentru că o vorbă greșită, una singură, îi poate trimite imediat într-un lagăr de muncă. Asta nu se întâmpla și pe vremea lui Hitler? Ba da. În schimb, de data aceasta, intră în scenă un alt dictator: Kim Jong Un, care a preluat conducea țării la o vârstă destul de fragedă (serviciile secrete nu au reușit să îi decopere vârsta cu exactitate, dar aproximează că avea în jur de 28-29 de ani).

Încă de la începutul cărții, totul legat de această țară este sub semnul întrebării. Au durat ani buni până când reporterul a reușit să obțină o viză, a fost nevoit să meargă în Beijing și de acolo să ia un avion (care cam stătea să se destrame) către capitala Phenian, de la aeroport i-a preluat un ghid care știa română și care nu i-a scăpat din ochi aproape nicio secundă și, precum evreii de acum aproape 80 de ani, toți reporterii străini trebuiau să poarte un însemn albastru pe mână, ca lumea să știe ce sunt ei cu adevărat.

După ce că în aeroport le-au fost confiscate telefoanele (până la plecare,desigur), ajungând să fie cazați la un hotel de ”lux”, cu o priveliște încântătoare către un șantier unde în fiecare dimineață muncitorii făceau exerciții de gimnastică pentru înviorare, pe fundal răsunând muzică patriotică dedicată liderului suprem, Adelin și Cătălin(cameramanul) încep să descopere treptat un regim totalitar care îți îngrădește orice fel de libertate..La recepție li se opresc pașapoartele, sunt anunțați că nu au voie să părăsească Phenianul, dar nici să iasă la plimbare pe străzi singuri, neînsoțiți de ghidul lor, Ri. Totodată, li se interzice să facă poze la zonele sărace, la oamenii sărmani, la magazinul cel mai dotat din oraș, destinat străinilor și care arăta mai rău decât cel mai prost magazin din timpul comunismului din România.Mai mult, cineva le intră în cameră cât sunt plecați, le verifică filmările și fotografiile și le șterge pe cele care sunt considerate ”promițătoare”, care nu arată ”adevărul” pe care vor ei să îl arate. Străzile Phenianului sunt pline de soldați și securiști, dar asta era deja de la sine înțeles. Trotuarele sunt pline, cu mașina circulă doar liderul (care, de altfel, e cam cel mai gras corean în viață la ora aceasta), câțiva angajați din minister și poate diplomații străini care locuiesc acolo.

În continuare, asistăm la desfășurarea unei diversități de  evenimente care, după părerea mea, în afară de consumatoare de bani și de energie, nu au fost nimic mai mult. În afară de lansarea eșuată a unei rachete, restul a mers conform programului, pe care oricum nimeni nu îl știa dinainte. Ceea ce remarcă reporterul și, într-adevăr, este un lucru fascinant, faptul că o arenă cu 700.000 de locuri avea nevoie de maxim un sfert de oră ca să se golească. Așa hărțuiți și obligați să îndeplinească anumite sarcini erau locuitorii capitalei, încât la final se călcau în picioare, numai să se întoarcă la viața lor obișnuită. Nu de puține ori, Cătălin a prins în cadru oameni care dormeau în picioare și care se trezeau ocazional în zgomotul aplauzelor. Sperăm însă că securiștii coreeni nu au văzut acele filmări și nu i-au executat pe respectivii pentru că da, acest lucru încă se practică la ei. Să nu mai vorbim de faptul că liderul însuși aproape adormea la evenimentele dedicate lui... într-adevăr, e destul de obositor să stai să manipulezi atâția oameni zi de zi.

Mă voi opri aici cu povestirea acestei cărți pe care v-o recomand cu drag să o citiți. Spun ”cu drag” pentru că deși trăim într-o eră în care informația este la un click distanță, suntem mai dezinformați și dezorientați ca niciodată, iar faptul că într-un timp în care oamenii luptă pentru drepturi există încă o țară închisă, cu lagăre de muncă, reguli stricte și locuitori care nu au acces la niciun fel de informație din afară, ci doar la cea pe care le-o aferă comuniștii de acolo, este un lucru îngrozitor. Să nu mai vorbim de faptul că această țară creează arme nucleare pe bandă, iar dacă acest lucru nu e îngrijorător, nu știu ce altceva ar putea fi.





Cartea o găsiți la editura Polirom și online: POLIROM , Cărturești , iar pe youtube găsiți și documentarul făcut de Adelin și colegul său, Cătălin, în Coreea de Nord. E un fel de rezumat al acestei cărți, durează în jur de 20 de minute și sintetizează în acest timp scurt tot ce trebuie reținut despre acea țară.



P.S. Dacă ați citit ”1984”, cred că ați înțeles până acum de ce am pomenit despre acea carte în titlu. Asemănările sunt multe, îngrijorător de multe chiar (”1984” este o distopie), iar dacă nu ați citit-o până acum, vă sugerez să îi acordați o șansă, măcar să le citiți dinainte să ajungem toți să trăim în ele, la propriu.

Despre FILIT, văzut prin ochii unui voluntar

   FILIT (Festivalul Internațional de literatură și traducere), desfășurat în perioada 3-7 octombrie 2018, a adus împreună și anul acesta scriitori, traducători și reporteri de peste tot din lume. Ce pot să vă zic... mie încă îmi pare rău de faptul că s-a încheiat atât de rapid, fără vreo avertizare, doar deodată s-au închis ușile Teatrului Național și... aia a fost!

   În calitate de voluntar în departamentul Evenimente, echipa Serile FILIT, tot se pot spune este că a fost o experiență unică pentru mine și nu, nu exagerez zicând un asemenea lucru. Unică, pentru că am întâlnit oameni minunați cu care am lucrat cot la cot ca totul să se desfășoare frumos, pentru că am avut ocazia să fiu pentru prima oară față în față cu oameni pe care îi știam de pe internet de atâta vreme, iar acum timpurile ne-au adus împreună, chiar și pentru câteva minute, pentru că... a fost minunat. Și mi-a plăcut enorm. Iar la anul, sper că ne vom vedea tot acolo: eu tot cu badge-ul verde la gât, în întâmpinarea voastră. :)

   Știți ce mi se pare cel mai mișto la festivalul acesta? Că toată lumea zâmbește. Fiecare se bucură să fie acolo, în acea clipă, respirând același aer cu alții cu care împărtășește aceeași pasiune pentru lucrul frumos și scris. Iar asta, sincer să spun, mi se pare cel mai frumos lucru- faptul că un asemnea eveniment reușește să unească oameni.

   Și, dacă tot am petrecut mare parte din ultimele zile când la Casa FILIT, când la Teatrul Național, trebuie să mă ”laud” cu vreo câteva ”reușite” :D

Vineri, 5 octombrie, la Casa FILIT s-a citit ”Micul Prinț” și chiar dacă aproape am fugit din sala de seminar, am ajuns la timp acolo :D Mi-a plăcut enorm să văd copiii cum se înghesuiau să vină să citească și ei câte o bucățică din acea cărticică... absolut heart melting! Îți mai dă o speranță :D

Victor Miron & me

Pe Victor îl știți? Dar de ”Cărțile pe față” ați auzit? Sau ”Lasă-mă să te las”? Ori de ”Cartea de citit în doi”? Sigur știți de acestea, iar el nu e nimeni altul decât cel care le-a scris. :D Un om cu un vibe foarte fain, pe care îl știu de câțiva ani buni de pe internet și iată că 2018 a fost anul în care am reușit să ne și vedem. :) 

În aceeași zi, mai pe seară, la muzeul ”Mihai Eminescu” din Copou, Florina Ilis și-a lansat oficial cartea ”Povestea lui Mihai Eminescu”, apărută în cadrul colecției ”Scriitori de poveste”. Nu cred că exista un loc mai bine ales pentru acest eveniment! Tablourile parcă prindeau viață și ascultau și ele discuția intimă dintre scriitoare și publicul relativ numeros, care-și făcea loc printre cărți și ilustrații vechi ce surprindeau viața de mult trecută, dar nu uitată a marelui poet. 

Me & Veronica Roth

Sâmbătă a fost seara de teroare. În sensul bun, desigur. FILIT a adus-o pe scena Teatrului Național pe scriitoarea Veronica Roth, cunoscută pentru seria ”Divergent”, o distopie pentru adolescenți. Aceasta nu a fost la prima ei vizită în România, ba chiar a locuit în Cluj pentru 5 luni, nu foarte de mult. Și îi place aici, iar acest lucru s-a văzut. A stat nemișcată pe un scaun aproape două ore pentru a da autografe câtorva zeci de fani care au venit să o vadă. Mi-a plăcut faptul că-și respectă cititorii enorm, știe că datorită lor, ea a ajuns să fie ce este acum. A răspuns la toate întrebările publicului, a vorbit despre cum scrisul este un mod de viață pentru ea, a semnat zeci de cărți cu drag și a întrebat pe fiecare om care a venit la ea cum se simte, cum i s-a părut seara, chiar dacă se vedea efectiv pe fața ei că diferența de fus orar și toată agitația au obosit-o. Big like for this amazing girl! Și, desigur că am vrut și eu un exemplar semnat de ea! ^.^ 

me & Adelin Petrișor

 Duminică seara, invitații au fost Viorel Ilișoi, Adelin Petrișor și Eugen Istodor, trei reporteri români cu simțul umorului, trecuți prin viață și prin experiențe care mai de care. Vă spun sincer, nu cred că am râs de mult așa bine ca în acea seară! Au vorbit despre reportaje ratate, momente limită, subiectivitatea sau obiectivitatea reportajelor într-o manieră lejeră, relaxată, exact ca între prieteni. Altfel spus, FILIT s-a încheiat într-un mod superb!

Pentru mine, FILIT a însemnat 5 cărți noi adăugate în bibliotecă, zeci de poze, bucuria (re)vederii cu oameni ai sufletului meu și câteva seri de toamnă petrecute în cel mai frumos mod posibil!

Să ne revedem cu bine în octombrie 2019!