Șoarecele de bibliotecă iese la plimbare

Da, inevitabilul se întâmplă- șoarecele de bibliotecă iese ocazional din bârlogul său slab iluminat și își face curaj să descopere lumea în toată splendoarea ei. Un pas mic pentru restul omenirii, un pas mare pentru subsemnata, care-și părăsește cu greu culcușul și zona de confort.

Acum că avem această mică introducere, să vă pun la curent cu ceea ce se întâmplă aici: 

1. Nu, nu ați greșit blogul, tot fata cu cărțile sunt și 

2. Dacă tot nu am despre ce să scriu... ei bine, am făcut cumva să am! 

Mi-am propus să vă vorbesc pe scurt, așa, fără să o lungesc prea tare , despre locurile prin care am trecut în ultimele zile- unele mai frumoase, altele absolut superbe! Puteți lua micul articol de față ca pe un posibil punct de plecare în cazul în care Belgia este pe lista țărilor prin care aveți în plan să treceți în această viață sau ca pe o simplă listă ce conține câteva nume de orașe, respectiv mici descrieri. Aici decizia vă aparține. 😊

5 zile, 5 locații diferite- asta așa, ca un mic preview. 

În Bruges am ajuns pentru a doua oară de când sunt în Belgia pentru că prima dată când am fost, cadrul se prezenta în felul următor: februarie, frig de crăpau pietrele, lapoviță, nici țipenie de om pe stradă, doar câteva grupuri de vreo 10-15 inși de prin toată Europa, ce mergeau, ascultători, după câte un ghid. Nu am vrut să rămân cu o astfel de imagine a acestui oraș, astfel că- ghiciți ce- m-am întors cu forțe proaspete într-o zi senină și... teribil de aglomerată! Dar asta e partea a doua 😊 În Bruges (sau Brugge) nu e nevoie neapărat să stai cu harta sau GPS-ul în brațe să cauți atracții turistice- orașul în sine este un muzeu în aer liber, impresionant, plin de viață, vechi și modern în același timp. Dacă ajungi în oraș cu trenul, centrul este la o aruncătură de băț- traversezi strada și mergi tot înainte, până ajungi în curtea unui muzeu, peste drum de Church of Our Lady, o catedrală impozantă pe care vă

Church of our Lady

asigur că nu aveți cum să o ratați. Dacă merită o vizită înăuntru? Mai mult ca sigur! Intrarea nu costă mult, iar în interior veți da peste niște capodopere (picturi, sculpturi în piatră și în lemn, mozaic), peste mormintele lui Charles the Bold și a fiicei lui, Mary, iar piesa de rezistență, ca să îi spunem așa- o sculpută ce datează din 1504, realizată de Michelangelo, Madonna and Child. După ce mi-am bucurat ochii, am înaintat pe strada din fața catedralei- de o parte și de alta, aleea era brăzdată de magazine cu suveniruri, cafenele în stil retro, ciocolaterii și berării. Pe străduța aceasta, recomand cu drag Old Chocolate House- la parter e magazin cu una dintre cele mai bune ciocolate belgiene din câte am gustat (prețuri piperate, dar nu sunt aici pentru a cumpăra cantități industriale, doar așa, de o poftă), iar la etaj este un fel de cafenea-restaurant, unde turistul de rând se poate bucura de o ciocolată caldă savuroasă ori o waffle în două cu ciocolată și căpșuni și multe, multe altele, eu doar am menționat ce e specific prin zonă. 😊 Mergând mai departe, printre străduțe strâmte și neîncăpătoare, am reușit să descopăr centrul vechi, cu o piață imensă care, la acea oră, era plină de tarabe cu toate soiurile de alimente. Nu mi-am bătut capul cu acestea, însă într-un colț am zărit o clădire, care este imposibil să nu-ți atragă privirea- neagră, atrăgătoare, pe numele ei: Historium.

Una dintre camerele tematice din Historium

Înăuntru, am luat un pachet ce conținea 2 chestii destul de interesante, zic eu: un tur cu ghid audio prin 7 camere tematice (unde ne-a fost prezentată istoria acestui oraș, cât de bogat și important era în Golden Age, toată această poveste împletită frumos cu o idilă între un tânăr cu aspirații de pictor și o frumoasă fată) și un tur virtual care, pentru mine, a fost prima experiență de acest gen. Dacă merită? Garantat! Și o spune o studentă pentru care 15 euro pentru un bilet într-un muzeu înseamnă să renunți la alte mici plăceri ale vieții în următoarea săptămână. 😊 Cred că toată nebunia în Historium a durat în jur de o oră, după care am tras o fugă și prin Beguinage- un complex ce datează de prin secolele 12-13,

Beguinage Brugge

construit undeva la marginea orașului, care era, pe vremuri, locul unde trăiau acele femei ce voiau să ducă o viață religioasă, însă fără a se retrage din lume ( să se călugărească, altfel spus) sau a depune orice fel de jurăminte. Eu aș spune că ele sunt primele feministe de prin zona aceasta, dacă mi s-ar permite. În acele vremuri, puteau la fel de bine să fie numite vrăjitoare, dar cum femeile sunt mereu descurcărețe, au găsit ele o soluție cât să trăiască după propriile reguli. 😊 În drum spre gară, am trecut întâmplător pe lângă o clădire de lângă marea catedrală, unde un panou mare anunța că în scurt timp urma să aibă loc un concert de harpă cu intrare gratuită. Acolo mi-am petrecut următoarea oră și tot ce pot să mai spun este că am plecat din acel oraș cu sufletul bucuros până la cer și înapoi!

În Gent am ajuns pentru a mă întâlni cu o prietenă bună la o vorbă,

Parc Gent

dar este evident că ne-am lungit toată ziua. Orașul este imens, iar centrul nu mai este la o aruncătură de băț de gară ( cam 40 de minute mi-a luat acest traseu). Turul orașului a început pentru mine cu o vizită fugitivă pe lângă Universitatea Artevelde și o pauză binemeritată la un ceai fierbinte pe unul dintre canale, la propriu- cafeneaua nu era altceva decât o bărcuță ancorată la mal. Centrul m-a surprins cu aceleași catedrale impunătoare, clădiri mari și viu colorate, aglomerație, zgomot- un loc plin de viață, ce mai! Am aflat și o poveste destul de interesantă despre turnul din centru care, efectiv, nu are vârf. În vremurile trecute, oamenii nu înțelegeau că unele materiale, dacă stau în soare, iau foc, însă găseau mereu un vinovat pentru evenimentele nefericite care se petreceau. În cazul acestui turn, edilii au hotărât că vrăjitoarea a blestemat construcția și, pentru a reuși să ducă la bun final proiectul, trebuie să se descotorosească de ea. Au prins-o, au îngropat-o până la gât în piața respectivă, i-au pus un sac pe cap și oamenii au venit pe rând și i-au dat cu picioarele, până când femeia și-a dat duhul. Ghiciți ce, turnul nu are nici azi vârf. 😊 Lângă aceasta, este o catedrală superbă atât pe exterior, cât și pe interior. Nu cred că arhitectura neogotică va înceta să mă impresioneze vreodată!

Bănuiesc că la bază sunt aceleași principii pe care le-au aplicat toți artiștii acelor vremuri, însă în ochii mei este întotdeauna ceva nou, iar acest lucru mi se pare de-a dreptul fascinant! La ieșirea din catedrală, cum strada cotește la dreapta, este o ciocolaterie de la care am băut o ciocolată caldă care, fără exagerare, mi-a încălzit sufletul! Bine, și trupul, că mă cam luase frigul :D Prietena cu care am fost, cunoscându-mi pasiunile, m-a trecut puțin și prin biblioteca centrală- nu înțeleg eu cine știe ce flamandă, însă mereu mă vor bucura câteva rafturi de cărți, indiferent de limba în care sunt scrise. Pentru anumiți oameni, ce este acolo înseamnă cultură și nimic altceva nu mai contează. După, a urmat un alt drum de 40 de minute până la gară. 😊

Roeselare a fost o locație pe care am ales-o, inițial, după nume. Îmi suna simpatic și plin de mister, în același timp, și nu știam câtă dreptate aveam cu aceste presupuneri!

Artă stradală într-un părculeț

Locul meu de baștină momentan e micul Kortrijk, iar până la Roeselare este doar o plimbare de 20 de minute cu trenul, o nimica toată! Știam că orășelul este vestit pentru arta stradală și, într-adevăr, orice clădire cu puțin spațiu liber este desenată. Din gară, am pornit direct înainte pe niște străduțe, am dat undeva de un parc pentru copii (teoretic), unde am văzut pentru prima oară o căsuță în copac ( da, copilul din mine a cerut să mă urc în ea și asta am și făcut). Am găsit și o catedrală ascunsă pe acolo, dar totul de la uși, porți, geamuri, lacăte erau bine ferecate, astfel că am luat-o iarăși la pas și nu știu cum am aterizat din nou prin gară. De acolo, ajutată de GPS, am plecat în căutarea unui castel, pe care internetul îl recomanda ca ”un loc superb”, doar că ”nu e deschis publicului”, însă ”parcul din jur poate fi vizitat”. Era un drum de vreo 3 km distanță, ce putea merge prost în afară de a mă rătăci pe străduțele lor care arată absolut toate la fel? Astfel că i-am dat la pas și da, a meritat efortul, domeniul din jurul castelului este genul de loc în care poți veni într-o după-amiază după o zi grea, să-ți pui o pătură undeva la umbră, să te bucuri de o băutură rece, ori ceva care să-ți aline sufletul sau, în cazul meu, o carte pe care tot o amâni de multă vreme.

Kasteel van Rumbeke, Roeselare

Într-adevăr, castelul nu e deschis publicului, erau niște personalități în jurul lui, intrând și ieșind cu nonșalanță, dar după mașinile care erau parcate în lateral, tind să cred că ori este revendicat, ori poate fi închiriat pentru evenimente și doar atât. Oricum, am găsit o băncuță undeva la marginea lacului ce înconjoară castelul și mi-am savurat acolo prânzul, bucurându-mă de piveliștea pe care o aveam. O rață tot dădea târcoale, dar în rest a fost liniște. Ah, da, de când sunt aici, rațele mi-au devenit atât de dragi, că nici eu nu pot explica fenomenul! Revenind- m-am mai plimbat puțin pe domeniu, după care mi-am adunat forțele, pregătită să iau același drum de la capăt, în sens invers de data aceasta. M-am rătăcit la o bucată, dar tot am găsit calea spre centru în final. Să vă zic că în acest oraș am mâncat una dintre cele mai bune înghețate? Atât de bună, încât zilele astea m-am mai aventurat o dată în Roeselare DOAR pentru a mai lua o înghețată! Dacă ajungeți pe aici, gelateria se numește De Zoete Zonde, e la 5 minute distanță de gară, iar aromele sunt... wow. Au o gamă largă, nu sunt foarte dulci, iar prețurile sunt aceleași ca la celelalte gelaterii, iar calitatea- net superioară! Iar după această mică bucurie a vieții, au urmat alte 20 de minute până spre orașul care acum are pseudonimul de ”casă”.

Antwerpen (Anvers) a ajuns pe lista orașelor de vizitat datorită faptului că absolut peste tot sunt panouri care anunță că la grădina zoologică de acolo s-a născut o mică gorilă,

Baby Gorilla cu mămica lui

astfel că iată-mă într-o dimineață, la prima oră, fugind prin Kortrijk ca să prind trenul spre Antwerpen! A durat în jur de o oră să ajung acolo și am avut un șoc din prima secundă în care am pus piciorul în acea gară; pentru câteva secunde am avut senzația că sunt într-un palat, iar trenul se oprește exact la porțile lui.Serios acum, dacă ajungeți vreodată acolo, o să îmi dați dreptate, locul poate trece detașat drept muzeu! Grădina zoologică este gard în gard cu gara! Acum, o mică observație, intrarea are un preț nu că piperat, asta e puțin spus; bine greșeala a fost a mea că am uitat, efectiv, să verific prețurile înainte de a pleca de la cămin, dar 25 de euro pentru a vedea niște animăluțe în captivitate mi se pare puțiiiiin cam mult- luați în considerare că e preț cu reducere, pentru că încă am onoarea de a beneficia de statutul de student. Trecând peste această mică inconveniență, grădina e diversificată, spațioasă, colorată, condițiile mi s-au părut destul de bune pentru animăluțe, însă este îngrozitor de aglomerat și de gălăgios, copii absolut peste tot care se bagă în sufletul tău fie că vrei, fie că nu. Am văzut acel baby gorilla și într-adevăr, e simpatic tare, mai ales cum se chinuia să stea pe propriile piciorușe și sfârșea mereu în fund.

V-am spus că am dezvoltat o pasiune pentru ele...

Cel pe care mi l-am asumat că era tatăl lui e cea mai expresivă creatură pe care am văzut-o în viața mea. Undeva prin grădină, niște rățuște au scăpat ele cumva din țarcul lor și se apropiau recunoscătoare de orice străin care se arăta destul de inimos cât să împartă ceva mâncare cu ele. Eu am avut niște pâine, astfel că m-am împrietenit repede cu ele. Din greșeală am aterizat la un spectacol cu lei de mare, foarte simpatic de altfel- se vedea că bărbatul care lucra cu respectivii avea ore multe de muncă alături de ei. Per ansamblu, am petrecut vreo 3 ore în grădină, am luat și prânzul undeva pe o băncuță, cu vedere la un acvariu imens unde înotau două foci, eu zic că banii s-au meritat în final. De aici, am plecat spre centru, în căutarea unui castel care, din păcate, era în reparații, nu se vedea clădirea din cauza tuturor schelelor.

Centru Antwerpen

Am făcut cale întoarsă spre centru, am admirat clădirile și fântâna arteziană din mijlocul lor și am plecat din nou la pas printre străzile înguste. Am dat de o bibliotecă, iar peste drum, aveam să descopăr, era o catedrală impresionantă, dar care pe dinafară arăta ca o clădire obișnuită- nimic care să trădeze stilul neogotic, niciun semn că ar fi o construcție veche de piatră, așa cum m-am acomodat. Înăuntru însă, treaba a fost diferită- cred că e cea mai frumoasă biserică catolică pe care am văzut-o de când m-am mutat aici! Liniștită, cu același aer de clădire veche, foarte luminoasă, cu o pictură impresionantă în altar ce reprezenta Răstingnirea Mântuitorului... impresionant, atât pot spune! Cam la atât se rezumă, în linii mari, scurta vizită în Antwerpen! 😊

Anul trecut, pe vremea aceasta, citeam o nuvelă ce se intitula simplu: ”Visătoarea din Ostende”. Nu știam unde se afla acest loc din punct de vedere geografic, dar îmi era clar faptul că personajul feminin era iremediabil îndrăgostit de farmecul mării la care privea cât era ziua de lungă. Zilele trecute am înțeles de ce 😊 Ostende e un orășel mic, iar când cobori în gară te izbește acel aer cu iz de apă sărată, alge și scoici. Cred că putem numi oficial acest miros într-un singur cuvânt: vacanță. Până la plajă, este un drum de 1 km care merge în linie dreaptă din gară, pe lângă mare, deci e imposibil de ratat. Ce e drept, am avut și norocul de a prinde o zi cu peste 20 de grade Celsius în aer, altfel cred că această mică escapadă nu ar fi fost la fel de reușită. De aici, nu prea am ce povesti- am testat puțin apa cu vârful piciorului și m-a săgetat până în vârful firelor de păr la cât de rece era (mi-am asumat acest lucru, deoarece nu știu dacă voi mai vedea marea în 2019 😊 ),

m-am plimbat pe plajă, mi-am sunat mama să o încânt puțin cu muzica valurilor, am cules 2-3 scoici ca amintire, am luat prânzul în nisip și... cam asta a fost. În drum spre casă, am greșit trenul, am ajuns din greșeală undeva pe lângă Gent, iar după am luat un tren și am ajuns în Roeselare, unde am oprit pentru o altă înghețată. A fost o zi agitată, dar foarte frumoasă! Marea nu este neapărat și marea mea iubire, dar mi-a tresărit puțin sufletul la vederea ei- timpul chiar le schimbă pe toate, se pare. 😊

Mult lăudata înghețată din Roeselare

Cam acestea sunt locurile în care m-am perindat în ultima săptămână. Nu aveam în plan să iasă un articol atât de lung, dar credeți-mă că prima schiță era dublă ca lungime, astfel că am hotărât să scot detaliile neînsemnate și am rămas cu ideile principale. Belgia e foarte micuță, însă fascinantă de-a dreptul! Încă mai sunt multe de văzut, dar curând începe sesiunea, astfel că iau o pauză pe moment. Sper că am reușit să vă fac o idee despre aceste locuri superbe, iertați-mi faptul că sunt îngrozitor de împrăștiată și nu îmi pot organiza timpul cât să mă plimb și să citesc în continuare, dar hei, încercăm și lucruri noi, nu doar povestiri despre cărți, ci și despre experiențe! 😊

Recenzie ”Aristotel și Dante descoperă secretele Universului”

În imaginea de alături, puteți observa una dintre cărțile pentru care am niște sentimente îngrozitor de amestecate și nu, nu este ceva neapărat normal când vine vorba de o carte- ori îți place, ori nu, în principiu. Cu toate acestea, întotdeauna vor exista abateri de la reguli, am dreptate? Pentru mine, în această listă, includ cu siguranță micul roman Young Adult ”Aristotel și Dante descoperă secretele Universului” de Benjamin Alire Saenz.

Acum, ca să nu pornim cu stângul, nu înțelegeți greșit afirmația anterioară: mi-a plăcut enorm volumul, dar drumul printre pagini a fost atât bucurie, cât și chin. Povestea în sine e simpatică, relaxantă, plăcută, o lecție despre prietenie și iubire, însă modul în care este relatată o face să-și piardă din farmec- ori avem scene foarte dinamice, în care se întâmplă multe lucruri neașteptate deodată, puncte culminante peste tot, stăm cu sufletul la gură etc etc, ori trebuie să ne confruntăm cu o acțiune care se desfășoară ÎNGROZITOR de lent și de plictisitor, pentru că unul din personaje nu face altceva în trei capitole decât să iasă la alergat și să tragă de fiare în subsolul casei. Îmi pare rău, dar din cauza acestor pasaje mi-a luat vreo două săptămâni să citesc ceva ce, în mod normal, aș putea da gata lejer într-un week-end nu foarte aglomerat.

O scurtă descriere a romanului acum: povestea se concentrează în jurul prieteniei a doi băieți, Dante și Ari, atât de diferiți și totuși exact la fel, cu aceeași sete de cunoaștere a întregii lumi. Ari este pragmatic, în general distant, nu are prieteni și își chinuie fiecare zi pe acest pământ încercând să dea un sens existenței sale. Nu are chiar cea mai bună relație cu părinții lui, are un frate în închisoare care-i bântuie visele, dar nimeni din familie nu vrea să vorbească despre el. La polul opus, Dante se pierde în artă și poezie, are o carismă ce-l ajută să adune ușor oameni în jurul său, cu o perspectivă unică asupra vieții și a tot ce presupune aceasta. Părinții îi sunt cei mai buni prieteni și împărtășește absolut orice cu aceștia. Când cei doi se întâlnesc, dezvoltă destul de repede o conexiune puternică ce-i ajută să descopere cine sunt și ce vor de la întregul univers, trec mai ușor peste zilele negre, ajung să dezvăluie laturi ale lor de care nici nu erau conștienți. În tot acest drum împreună, sunt puri și sinceri în sentimente, se maturizează, învață din propriile greșeli să fie mai buni, mai deschiși, iar cel mai important: să fie ei înșiși, indiferent de circumstanțe. Ce poate fi mai frumos de atât?

Era să uit să menționez următorul aspect: dacă vreți să o citiți, pregătiți-vă de o lectură cu muuuult umor! Când mai bun, cât mai nereușit, dar hei, măcar a încercat să păstreze întregul volum în aceeași tonalitate! Deși, dacă stau să mă gândesc, e puțin dubios că în replicile absolut tuturor personajelor se poate identifica un iz de sarcasm- în unele locuri mai pronunțat, în altele mai lejer.

Finalul putea să mă ia pe nepregătite dacă nu făceam tâmpenia să-l citesc când am ajuns cu romanul acasă, după ce l-am luat de la un anticariat. Da, am un fel de nărav, să-i spunem așa- încep o carte citind ultimele pagini. Nu întrebați de ce, pentru că n-am absolut nici cea mai mică idee, așa fac dintotdeauna (mă rog, de vreo 5-6 ani, de când citesc la nivel de maraton). Dacă și voi aveți sau ați avut obiceiul acesta prost, dați-mi vă rog un sfat cum să scap de el! Am ruinat prea multe cărți în felul acesta! Revenind- finalul ar putea fi unul neașteptat, dacă nu-l citiți dinainte și care ar putea să vă dea puțin peste cap întreaga concepție pe care o aveați despre carte până în acel moment. E un risc pe care sunteți nevoiți să vi-l asumați!

Însumând tot ce am pălăvrăgit pe aici, acest roman Young Adult e o lectură simpatică, de weekend sau de seară, pe care o recomand cu mult drag, dacă simțiți că aveți răbdare să treceți prin pasaje cu acțiune lentă. Per ansamblu, povestea merită o șansă! 😊

Cartea a apărut în varianta tradusă la Editura TREI acum câțiva ani buni. Dacă vreți să o citiți, vă sugerez să o căutați tot prin anticariate! :) 

P.S. La un moment dat, în cadrul lecturii, se menționa despre cum adeseori e foarte greu să spunem anumite cuvinte celor dragi- uneori pentru că ne este frică de ce putem primi ca răspuns, alteori deoarece avem senzația că timpul e nelimitat și putem să le zicem oricând. Îmi pare rău să dezamăgesc, dar nu e așa. Astfel că vă las cu o întrebare: ce vă oprește să rostiți acele câteva cuvinte?