Arta de a sta acasă

La noi în familie se știe de străbunicul Ioan: în '42 a plecat în război să-și apere țara și nu s-a mai întors. Sfârșitul și l-a găsit în bătălia de la Cotul Donului: cercetaș fiind, a fost trimis să identifice poziția trupelor inamice și să le transmită mai departe superiorilor săi, ce urmau să stabilească o strategie de luptă în cel mai scurt timp. Din păcate, norocul nu i-a surâs: a fost împușcat, nimeni nu l-a recunoscut ulterior din mulțimea de victime și cel mai probabil rămășițele lui zac printr-o groapă comună... pentru că atât au considerat alții că a meritat la acel moment sau, pur și simplu, așa a fost să fie.

Ideea e următoarea: străbunicii noștri au fost chemați la război și s-au dus fără să clipească. Nouă ni se cere să stăm în confortul propriei case și ce facem? Blocăm granițele, supermarketurile, distrugem economia și... ne plângem, nu respectăm minimul de reguli de prevenție și după criticăm în continuare sistemul, că asta știm să facem.

Miercurea trecută, când am auzit primele zvonuri de suspecți prin Iași, mi-am făcut bagajele și am tăiat-o acasă, în autoizolare, în speranța că nu am colectat nimic de prin tramvaie și autobuze. Joi, la orele amiezii, s-a dat și anunțul oficial de suspendare a cursurilor.

Sincer s-o spun, nu virusul în sine mă sperie – nu zic că nu-i grav, dar statisticile par promițătoare și cum e dat să fie, așa va fi, nu prea am cum să controlez asta, ci doar să încerc să previn. Ce mă doare tare e atitudinea românului de ”Las-o, bă, că merge-așa!”, ”Ce viruși? Viruși are calculatoarele, auzi, viruși la oameni... nu vine virușii la noi!”, ”Ce spălat pe mâini? Mie nu are cum să mi se întâmple, ce tot atâta...”, ”Pfai, e conspirație, ne păcălesc, nu e niciun pericol!”,  la care îi adăugăm pe cei ce se bat cu pumnul în piept că sunt în autoizolare, dar mai cheamă vreo 3-4 prieteni și 2 verișori la un joc, un mic, una-alta, că doar suntem ființe sociale și murim 2 săptămâni fără contact uman, cum s-ar zice. Nu mai menționăm valul din diaspora, pe care nu îi înțeleg de ce ar risca să aducă boala în casa oamenilor pe care îi iubesc cel mai mult. Am auzit și eu că trebuie să împărțim cu aproapele când el nu are, dar nu cred că se aplică și în cazul de față.

Propun să trecem peste faptul că am bradul de Crăciun în spate.

Ce vreau să spun cu toate acestea: STAȚI ÎN CASĂ.

Citiți. Scrieți. Vizionați toate acele seriale și filme pe care vă propuneți să le vedeți așa, de prin 2016. Luați toată situația asta ca pe un dar. Un dar al timpului, căci, din păcate, nu prea știm ce înseamnă să ai timp în secolul 21. Dar ne pricepem de minune să ne plângem de lipsa lui... iar, mai nou, că avem prea mult. Dumnezeu să ne înțeleagă!

Serios acum, luați în calcul că de astăzi am intrat în stare de urgență pentru 30 de zile, așa că profitați de timpul ăsta! Luați la rând toate cărțile pe care le aveți prin casă, cine știe, poate până trece nebunia, scăpați fără probleme și cu un nou hobby! Dacă nu vă surâde ideea, începeți să lucrați la niște proiecte personale – o să vă mulțumiți vouă pentru aceste decizii. Folosiți platformele de e-learning sau masive open online courses și poate găsiți ceva care vă pasionează. Iar dacă găsiți acel ceva, lucrați zi și noapte în acel domeniu. Vă promit eu că merită.

Pentru ăștia mai boemi, romantici, artiști, suflete neînțelese, etc... cum stăm cu scrisul? Dansul? Pictura? Poeziile alea nu-și transcriu singure versurile. Chitara aia nu o să cânte de una singură – nici nu prea are cum. Învățați noi tehnici - youtube-ul e plin de tutoriale, mai mult sau mai puțin utile, dar hei, tot e ceva. Descoperiți noi artiști contemporani și susțineți-le munca. Arătați lumii de ce sunteți în stare. Promovați-vă: aveți cum, aveți când, aveți unde.

Studenții- nu uităm să ne facem și partea de treabă pentru facultate, da? Că nu suntem în vacanță, ci stăm la dos ca măsură de siguranță și mintea trebuie pusă la treabă în continuare.

Ne-am înțeles: stăm în casă, da? Nu doar ca să nu ne îmbolnăvim, ci să nu dăm mai departe, dacă suntem purtători. E responsabilitatea noastră civică și, zic eu, o acțiunea de bun simț din partea fiecăruia. Nu o să moară nimeni de foame, așa că nu vă mai panicați și umpleți cu vârf coșurile. Nu o să rămână nimeni fără hârtie igienică (pe asta încă nu reușesc să înțeleg, dar omul funcționează ciudat în condiții de stres). Nu vă mai uitați toată ziua la știri, pentru că vă cresc anxietatea și vă induc o stare de rău. Informați-vă doar din surse sigure, o dată la zi cred că este suficient, stați la dos cât de mult puteți. Sistemul nostru medical va face față sau nu, asta vom vedea, dar haideți să nu-i dăm mai multă treabă, da? #stămacasă și nu creăm mai multe probleme decât deja sunt! Și, cel mai important, ne spălăm pe mâini cât mai des și cât de insistent putem! Iar dacă situația chiar o cere și trebuie părăsit domiciliul, nu uităm să evităm aglomerația, să stăm departe de cei ce prezintă afecțiuni respiratorii, să nu ne atingem fața cu mâinile murdare și să strănutăm în cot sau într-un șervețel de unică folosință!

P.S.: Bine ați venit în viața celor introvertiți. Sunt în ziua #5 de autoizolare și am deja la activ vreo două cărți, câteva seriale și niște Ted Talks foarte mișto. Deci se poate 😉

 

 

Recenzie ”Toate acele locuri minunate” de Jennifer Niven

Nu știu dacă sunteți la curent, dar nu cu mult timp în urmă a apărut pe Netflix adaptarea cărții ”Toate acele locuri minunate” și chiar dacă am citit cartea în urmă cu vreo doi ani, filmul tot a reușit să mă dezamăgească, într-o oarecare măsură. Astfel că, astăzi revin cu o recenzie a cărții, cu ce mi-a plăcut și ce nu la acea vreme și vă explic după și de ce mi-a ”dat cu virgulă” filmul. :) 

La fiecare 40 de secunde, cineva se sinucide. La fiecare 40 de secunde, cineva rămâne în urmă, încercând să facă față pierderii.

Ea e Violet Markey. Trăiește pentru viitor și numără zilele rămase până la absolvire.

El e Theodore Finch. E fascinat de moarte și se gândește mereu la tot felul de modalități pentru a-și pune capăt zilelor.

Violet și-a pierdut sora și, totodată, cea mai bună prietenă, într-un accident de mașină din care ea a scăpat cu viață.

Theodore a crescut cu un tată cu tendințe bipolare și în mâinile căruia era să sfârșeacă de câteva ori.

Când cei doi se întâlnesc în clopotnița școlii, nu este foarte limpede cine pe cine salvează. Iar când devin parteneri pentru un proiect la geografie ce le propune să descopere minunile statului lor, Violet învață să iasă din globul de sticlă în care se complăcea și să vadă și dincolo de zidurile pe care și le-a ridicat în jurul ei. Însă, în vreme ce lumea ei crește, a lui Finch începe să scadă.

Ce mi-a plăcut:

-  Ideea de a lăsa ceva oriunde mergi, pe principiul ”contează ceea ce lași pe unde ai fost, nu ceea ce iei cu tine de acolo” (spre exemplu, pe vârful Hoosier Hill au lăsat o piatră falsă în care au pus câteva obiecte mici, la copacul cu papuci, au lăsat câte o pereche de teniși etc);

- Finch era un băiat cu o cultură generală vastă și care știa ce să facă pentru a te binedispune (și avea analogiile cele mai ciudate din această lume);

- Situarea unor acțiuni în locuri banale a atras foarte mult atenția asupra faptului că un loc poate însemna enorm pentru o persoană și nimic pentru cealaltă - depinde mult de situațiile cu care ne-am întâlnit acolo;

-  Dacă voi ajunde vreodată în Indiana, voi ști unde să merg și ce pot vedea, mai mult ca sigur - a fost destul de interesant să descopăr niște locuri prin ochii unor adolescenți;

- Cartea atrage foarte mult atenția asupra aparențelor din lumea reală - mulți oameni suferă de anumite boli mentale și refuză să iasă din faza de negare, nu acceptă ideea că ceva ar putea fi în neregulă cu ei, iar toată această suferință îi macină, până se ajunge la un sfârșit tragic. 

Ce nu mi-a plăcut:

- Sinucidere. Peste tot sinucidere. Tot felul de statistici macabre despre câți oameni mor într-un minut și prin ce metode. Cartea aceasta, pentru un om cu tendințe bipolare, nu cred că ar fi ceva benefic;

- Am anticipat oarecum că se va sfârși așa cum s-a sfârșit. Cred că povestea ar fi avut un mai mare impact dacă, să spunem, s-ar fi încheiat cu un accident, când Finch începuse să dea de gustul vieții datorită lui Violet. Până la urmă, ”nimeni nu vine cu flori la înmormântarea unui sinucigaș”.

- Cartea mi-a adus foarte mult aminte de ”Paper Towns”, ceea ce m-a dezamăgit enorm - îmi place ca în fiecare carte citită să găsesc idei noi, iar dacă sunt la fel ca în altele, măcar să fie spuse într-un mod spectaculos- aici nu a fost așa. La fel ca misterioasa Margo, care a plecat în Orașele de Hârtie pentru că era prea plictisită de rutina micului cătun în care stătea, Finch pleacă din sânul familiei fără ca aceștia să se îngrijoreze măcar și lasă peste tot pe unde a fost câte un lucru care să ateste faptul că el a trecut pe acolo.Nu dă semne de viață decât pentru scurt timp, apoi dispare total din peisaj- ca Margo.

Per ansamblu, cartea mi-a plăcut destul de mult în 2018 - nu știu cum ar fi dacă aș citi-o acum pentru prima oară. Cu toate acestea, v-am promis că mă leg și de film: ei bine, nu respectă unele dintre scenele cruciale, din punctul meu de vedere. Totodată, Finch pare doar un băiat cu niște apucături stranii, nu îi scoate foarte tare în evidență cealaltă latură... întunecată, să-i spunem. Nu mi-a creat aceeași atmosferă cum a reușit să creeze cartea... ce-i drept, e destul de complicat să concentrezi o poveste de 300 de pagini într-un film de 2 ore. 

Atât despre ”Toate acele locuri minunate”! Ne vedem curând cu alte povești! :)