Recenzie ”Toate acele locuri minunate” de Jennifer Niven

Nu știu dacă sunteți la curent, dar nu cu mult timp în urmă a apărut pe Netflix adaptarea cărții ”Toate acele locuri minunate” și chiar dacă am citit cartea în urmă cu vreo doi ani, filmul tot a reușit să mă dezamăgească, într-o oarecare măsură. Astfel că, astăzi revin cu o recenzie a cărții, cu ce mi-a plăcut și ce nu la acea vreme și vă explic după și de ce mi-a ”dat cu virgulă” filmul. :) 

La fiecare 40 de secunde, cineva se sinucide. La fiecare 40 de secunde, cineva rămâne în urmă, încercând să facă față pierderii.

Ea e Violet Markey. Trăiește pentru viitor și numără zilele rămase până la absolvire.

El e Theodore Finch. E fascinat de moarte și se gândește mereu la tot felul de modalități pentru a-și pune capăt zilelor.

Violet și-a pierdut sora și, totodată, cea mai bună prietenă, într-un accident de mașină din care ea a scăpat cu viață.

Theodore a crescut cu un tată cu tendințe bipolare și în mâinile căruia era să sfârșeacă de câteva ori.

Când cei doi se întâlnesc în clopotnița școlii, nu este foarte limpede cine pe cine salvează. Iar când devin parteneri pentru un proiect la geografie ce le propune să descopere minunile statului lor, Violet învață să iasă din globul de sticlă în care se complăcea și să vadă și dincolo de zidurile pe care și le-a ridicat în jurul ei. Însă, în vreme ce lumea ei crește, a lui Finch începe să scadă.

Ce mi-a plăcut:

-  Ideea de a lăsa ceva oriunde mergi, pe principiul ”contează ceea ce lași pe unde ai fost, nu ceea ce iei cu tine de acolo” (spre exemplu, pe vârful Hoosier Hill au lăsat o piatră falsă în care au pus câteva obiecte mici, la copacul cu papuci, au lăsat câte o pereche de teniși etc);

- Finch era un băiat cu o cultură generală vastă și care știa ce să facă pentru a te binedispune (și avea analogiile cele mai ciudate din această lume);

- Situarea unor acțiuni în locuri banale a atras foarte mult atenția asupra faptului că un loc poate însemna enorm pentru o persoană și nimic pentru cealaltă - depinde mult de situațiile cu care ne-am întâlnit acolo;

-  Dacă voi ajunde vreodată în Indiana, voi ști unde să merg și ce pot vedea, mai mult ca sigur - a fost destul de interesant să descopăr niște locuri prin ochii unor adolescenți;

- Cartea atrage foarte mult atenția asupra aparențelor din lumea reală - mulți oameni suferă de anumite boli mentale și refuză să iasă din faza de negare, nu acceptă ideea că ceva ar putea fi în neregulă cu ei, iar toată această suferință îi macină, până se ajunge la un sfârșit tragic. 

Ce nu mi-a plăcut:

- Sinucidere. Peste tot sinucidere. Tot felul de statistici macabre despre câți oameni mor într-un minut și prin ce metode. Cartea aceasta, pentru un om cu tendințe bipolare, nu cred că ar fi ceva benefic;

- Am anticipat oarecum că se va sfârși așa cum s-a sfârșit. Cred că povestea ar fi avut un mai mare impact dacă, să spunem, s-ar fi încheiat cu un accident, când Finch începuse să dea de gustul vieții datorită lui Violet. Până la urmă, ”nimeni nu vine cu flori la înmormântarea unui sinucigaș”.

- Cartea mi-a adus foarte mult aminte de ”Paper Towns”, ceea ce m-a dezamăgit enorm - îmi place ca în fiecare carte citită să găsesc idei noi, iar dacă sunt la fel ca în altele, măcar să fie spuse într-un mod spectaculos- aici nu a fost așa. La fel ca misterioasa Margo, care a plecat în Orașele de Hârtie pentru că era prea plictisită de rutina micului cătun în care stătea, Finch pleacă din sânul familiei fără ca aceștia să se îngrijoreze măcar și lasă peste tot pe unde a fost câte un lucru care să ateste faptul că el a trecut pe acolo.Nu dă semne de viață decât pentru scurt timp, apoi dispare total din peisaj- ca Margo.

Per ansamblu, cartea mi-a plăcut destul de mult în 2018 - nu știu cum ar fi dacă aș citi-o acum pentru prima oară. Cu toate acestea, v-am promis că mă leg și de film: ei bine, nu respectă unele dintre scenele cruciale, din punctul meu de vedere. Totodată, Finch pare doar un băiat cu niște apucături stranii, nu îi scoate foarte tare în evidență cealaltă latură... întunecată, să-i spunem. Nu mi-a creat aceeași atmosferă cum a reușit să creeze cartea... ce-i drept, e destul de complicat să concentrezi o poveste de 300 de pagini într-un film de 2 ore. 

Atât despre ”Toate acele locuri minunate”! Ne vedem curând cu alte povești! :)