Dacă acum două dăți veneam pe blog vorbindu-vă cu drag
despre frumoasa poveste de dragoste dintre Tatiana și Alexander, cu o acțiune
ce se petrecea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de data aceasta
revin cu același nume feminin, acum fiind însă vorba despre o scriitoare
basarabeancă, Tatiana Țîbuleac, și de romanul său de debut, ”Vara în care mama
a avut ochii verzi”.
Cartea este o confesiune scrisă la ani distanță de la
petrecerea evenimentelor narate. Aleksy, mânat cândva de o instabilitate
comportamentală, povestește de-a lungul câtorva pagini ultima vara petrecută
alături de mama sa, într-un sătuc uitat de lume din Franța.
Volumul începe într-o tonalitate sumbră, căci băiatul
simte nevoia să se descarce de ura pe care o nutrea pentru mama sa: îi
conturează un portret fizic grotesc, monstruos, fără pic de afecțiune pentru
ființa care i-a dat viață, iar din punct de vedere moral, mama nu era altceva
pentru el decât o nebună, prea proastă ca să înțeleagă viața și cum se
trăiește. Aleksy povestește haotic, ca și cum ar scrie într-un jurnal, despre
evenimentele din trecut care, consideră el, au adus la acest tablou nu tocmai
plăcut: sora lui, Mika, a murit (moment în care, cel mai probabil, s-a
declanșat nebunia mamei, care a refuzat să iasă din camera sa timp de mai bine
de jumătate de an de la deces), iar tatăl său nu a făcut altceva în acele clipe
tragice decât să-și găsească alinarea în brațele unei tinere frumoase și pline
de viață.
Aleksy, mânat în continuare de frustrări și violență,
acceptă să o însoțească pe mama sa în Franța, în ciuda planurilor de vacanță pe
care deja le avea, pentru simpla promisiune a unei mașini la întoarcere. Cam la
atât se rezuma ”iubirea” față de mamă în acel moment: la un autovehicul. Sau,
mai bine spus, la promisiunea lui. Drumul lung, brăzdat de nenumeroasele stări de
rău ale femeii anticipează din primele pagini un traseu anevoios al poveștii ce
are în centrul acțiunii un personaj ce moare cu fiecare pagină... nu, cu
fiecare cuvânt, mai bine spus!
Băiatul se adaptează destul de greu la noul mediu, chiar
are accese de furie și cu greu reușește să se stăpânească- nici măcar sfaturile
psihologului din Londra nu îi mai erau de folos. Mama, în schimb, îi este
alături și așteaptă momentul oportun pentru a-i dezvălui motivul scurtei lor
călătorii.
De-a lungul cărții, asistăm la un fenomen interesant:
atitudinea băiatului față de mamă se îmblânzește treptat, de la revoltă și ură
la compătimire și chiar un soi de iubire. Aparent, boala scoate la iveală o
femeie total necunoscută lui Aleksy: în ciuda faptului că slăbea de la zi la zi
vizibil, încât ajunsese doar un ”sac de oase”, mama nu îi mai părea hidoasă, nu
o mai considera proastă, dimpotrivă, chiar ajunge să îl uimească abundența
cunoștințelor pe care aceasta le deținea în diferite domenii. Mama, la rândul
său, conștientă că în trecut s-a gândit prea mult la fiica moartă și a uitat
complet de fiul care încă trăia, încearcă, în modul său caracteristic, să
creeze o legătură cu al ei copil (după cum spune naratorul: pentru că m-a
ignorat toată viața, a decis că mă poate șantaja pe ultima sută de metri și
stoarce din mine niște dragoste de fiu). Îl învață despre viața, despre
iubire, despre cum ar trebui să profite de fiecare clipă rămasă pe acest pământ:
La moarte te gândești doar când mori, Aleksy, abia când
mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai
probabil lucru care i se întâmplă unui om în locul tuturor visurilor. De fapt,
singurul care i se va întâmpla cu siguranță. De aceea, Aleksy, să nu faci
niciodată lucrurile aiurea, cu gândul că mai ai timp să le îndrepți, pentru că
nu vei avea. Timpul care va veni îl vei cheltui doar pentru a face și mai multe
lucruri aiurea și pentru a muri și mai repede.
Personal, această carte m-a încântat mai mult decât aș fi
crezut. Are 122 de pagini în capăt, se citește în câteva ore cu ușurință, chiar
dacă nu e scrisă într-un limbaj comod, aș putea spune. Oricum, îmi păstrez
opinia: oricât de bine ar fi tradusă o carte de mama traducătorilor, se vede
diferența când e scrisă direct în grai românesc. Altfel pui în scenă niște
trăiri și sentimente de mare intensitate, altfel reușesc și cititorii să
empatizeze cu personajele. Asta așa, ca o mică paranteză. 😊
V-o recomand cu drag și vouă! Paradoxal, nu e o carte în
care boala și tristețea dată de iminența morții domnesc triumfător peste toate.
Nu, nu. Eu am văzut acolo și iubire. Iertare. Compătimire. Știți și voi,
sentimente frumoase, per ansamblu. Am văzut și speranță, câte puțină printre
rânduri.
Până data viitoare, nu uitați un lucru: iubiți-i pe cei
din jurul vostru! Atât cât mai sunt. Atât cât mai sunteți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu