Recenzie ”Cimitirul Animalelor” de Stephen King

Ar putea Stephen King să scrie o poveste care să-l sperie chiar și pe el însuși? Să-l sperie într-un asemenea hal încât să-i fie frică să o scrie până la sfârșit? Cimitirul animalelor pare să fie chiar această poveste. Tu, cititorule, ești atât de inspăimântat, încât nu ai dori să continui lectura, dar cartea nu poate fi lăsată din mână. Și nu poți să renunți pentru că este vorba despre tine, despre secretele tale bine ascunse!

„Dorința de a înșela moartea este ciudată și extrem de serioasă în același timp. Mulți cred că viața începe de abia după intrarea în Împărăția Domnului. Și probabil că pentru ei așa și este. Atunci, de ce să-ți pui problema să aduci pe cineva înapoi? Alții se întreabă la fel de serios ce este dincolo. Și dacă există un «după moarte». Oricum, atunci când ești confruntat cu moartea unei ființe dragi, vrei, la rândul tău, să înfrunți moartea, să o păcălești. Ai fi însă în stare să faci tot ceea ce face Louis Creed? Sunt sigur că da, iar acest lucru mă înspăimântă…“
Stephen King

Înainte să înceapă vacanța de iarnă (acum aproape o lună, dar să trecem peste), am tras o fugă până la bibliotecă să-mi fac stocul pentru cele (aproape) 2 săptămâni de liniște ce urmau să-mi bucure sufletul. Printre altele, mi s-a prins de mână și cartea Cimitirul animalelor de Stephen King, ori din pură curiozitate, ori din faptul că amân de câțiva ani buni să-l citesc pe cel pe care mulți mi l-au prezentat drept un maestru al genului horror.

Cred că este pentru prima data când scriu o recenzie pentru că simt o nevoia de a o face… și nu pentru că volumul m-a impresionat până peste cap, nu-nu.

Când familia Creed, formată din Louis, Rachel, cei doi copii - Ellie și Gage -  și pisica Church, se mută într-o mică localitate din Maine, viața pare doar o serie de evenimente care mai de care mai plăcute și, cel mai important, merge înainte… până la un punct. Sau nu.

Ca orice orășel aparent liniștit, Ludlow are un trecut istoric fascinant, aproape mistic, care ascunde în pădurile din preajmă niște forțe ce depășesc capacitatea umană de înțelegere. Cimitirele par să vină cu o putere uluitoare de a așeza lucrurile așa cum vor: fac mici ”accidente” să se întâmple și reușesc să potrivească în ordine cronologică evenimentele astfel încât finalul să fie cât mai dezastruos cu putință. Mai mult, acestea dovedesc capacitatea de a lupta cu moartea într-un mod greu de acceptat. 

Cu toate acestea, cine ar rezista tentației de a înșela moartea, mai ales atunci când e vorba de o persoană iubită?

Cartea, per ansamblu, m-a dezamăgit cumplit și vă voi spune imediat de ce.

Mai întâi de toate, nu știu cine a stabilit că aceasta este cea mai de groază carte a lui King, dar a fost o strategie de marketing care a funcționat foarte bine- eu, cel puțin, am mușcat momeala. Am așteptat exact 413 pagini (cât are cartea, în total) ca ceva wow să se întâmple… ori nu am o imaginația foarte bine dezvoltată, ori nu e cartea foarte bine tradusă, ori nu știu ce s-a întâmplat. Cred că epilogul mi-a făcut puțin pielea de găină, dar în rest, nimic-nimic.

Apoi, intriga e ciudățică tare. Sunt zeci de pagini de umplutură, cărora nu le văd sensul, nici măcar în construirea personajelor, cât să le putem înțelege cât mai bine acțiunile și motivațiile din spate. Primele 200-300 de pagini povestesc doar viața familiei după stabilirea în noua localitate, cum se adaptează aceștia la noul stil de viață, câteva evenimente neplăcute, crize de nervi, accese de furie și un conflict între generații. Următoarele 100 și ceva ilustrează drama prin care trece familia după un accident al unui membru și conturează un portret cu totul nou pentru Louis Creed, care ajunge aproape de limita nebuniei, căci asta se întâmplă când te întorci împotriva naturii cu niște ”arme” pe care nu le înțelegi și nu le stăpânești pe deplin.

Iar titlul… eu chiar așteptam să fie ceva legat de acel cimitir. Spoiler alert: lucrurile ”interesante” se întâmplă în alt cimitir.

După cum am menționat, pentru mine a fost o mare dezamăgire, mai ales că am plecat la drum cu niște așteptări uriașe, justificate totuși de campaniile făcute pentru această carte. Nu mi se pare nimic horror în a încerca să păcălești moartea când vine vorba de ființe iubite- din disperare, ajungi să faci orice, indiferent de cost. Nu mi se pare horror ideea de a reveni după moarte- pentru că nu e realist, e ceva de domeniul ficțiunii. Nu mi se pare îngrozitor nimic la ideea de cimitir cu puteri supranaturale, ce se joacă cu mințile celor ce au pășit acolo.

Horror mi se pare cu adevărat să supraestimezi calitatea unei povești, să ridici așteptările oamenilor și să nu oferi la același nivel. Știu sigur că subsemnata nu se mai atinge de cărțile lui King prea curând.

În altă ordine de idei, dacă vreți o poveste despre viața de familie marcată de evenimente ciudate și de eminența morții, cartea asta e tot ce trebuie. La noi, o găsiți tradusă la editura Nemira.