BirdBox: Orbește

V-am mai povestit eu prin alte articole cum fug, în general, de toate cărțile care sunt mult prea comercializate, iar prin aceasta mă refer la faptul că ori sunt un curent și toată lumea vorbește despre ele, ori le vezi afișul peste tot, oooori se face un film și prinde la iubitorii de Netflix așa bine, că nu le mai trebuie ălora vreun tip de reclamă o perioadă bună.

Ce-i drept, BirdBox a apărut la noi imediat după ce am plecat eu din țară, deci oricum nici nu intra în vreo listă de cumpărături pe următoarele minim 5 luni. Reclama filmului am văzut-o PESTE TOT. Și nu, nu exagerez. Cu toate acestea, am auzit puțin cam care-i treaba cu ea și cum am o pasiune ascunsă ( not anymore) pentru cele mai ciudate distopii sau thrillere psihologice, normal că BirdBox a ajuns în mâna mea. Best decision so far.

Sincer vă spun că n-am mai dat de muuuult de o carte care să te prindă atât de tare și la naiba, că în primele 60 de pagini nu făceau altceva decât să meargă cu o barcă, dar fiecare trăire a personajelor, fiecare mișcare, fiecare decizie, totul e descris atât, atât de bine, încât stai ca pe ace în timp ce o citește. Ah, încă un lucru: e genul de carte ce se cere citită dintr-o singură deschidere, astfel că dacă nu aveți o zi sau o noapte liberă complet, sfat prietenesc: nu vă apucați de ea. O să stați în următoarele zile cu mintea departe de ce aveți de făcut, iar noaptea nu o să puteți dormi. Nu pentru că e înfricoșătoare, deși e puțin, ca să vă spun sincer, dar mai mult pentru că suspansul este de la prima până la ultima pagină, în absolut orice mișcare și o să vreți să știți ce urmează, cine și ce pățește etc. Vă spun din experiență. 😉

Ca să nu o mai lungesc, long story short: cartea e o relatare din perspectiva lui Malorie a unei apocalipse subite ce s-a abătut asupra omenirii. Creaturi despre care nimeni nu știe nimic ( cum arată, ce fac, de unde vin, cu ce se hrănesc, dacă atacă sau nu etc) provoacă niște stări ciudate celor care doar le văd- altfel spus, respectivii înnebunesc și găsesc cele mai terifiante modalități de a se sinucide.

Prima oară, oamenii au început să pună pături în geam, pentru a se feri de a da ochii cu acele creaturi. După, au încuiat ușile. În final, nu și-au mai părăsit locuințele, decât dacă aveau ceva să le acopere ochii. Malorie reușește să își adune forțele și să lase în urmă casa în care locuia, alegând să meargă la un adăpost pe care l-a găsit la secțiunea de anunțuri din ziar, iar acolo dă peste alți supraviețuitori cu care urmează să-și împartă zilele.

Situația nu e așa roz în schimb. Spațiul e mic. Resursele puține. Pericolul pândește de peste tot. Iar pântecul ei crește în dimensiuni de la zi la zi. În cele din urmă, ceea ce ar fi trebuit să devină cea mai frumoasă zi din viața ei ajunge să devină cea mai îngrozitoare.

Finalul în schimb m-a dezamăgit puțin. Pentru o carte care te obosește fizic, psihic, spiritual, la absolut orice nivel, deznodământul nu a fost chiar ceea ce mi-aș fi dorit sau, mai bine spus, ceea ce mă așteptam să fie. Finalul este deschis și lasă loc de interpretări și îmi place asta la cărți, dar damn it, Josh Maleman, că ai făcut o poveste atât de bună care se termină atât de nesatisfăcător. Dintre toate posibilitățile, mi se pare că a ales-o pe cea mai puțin favorabilă. Dacă ați citit Hunger Games și vă amintiți de Katniss și Districtul 13... eh, cam pe acolo e treaba. Dar, în altă ordine de idei, e doar părerea mea, poate finalul fericit nu m-a impresionat tocmai datorită faptului că povestea nu a fost făcută să fie una fericită. Puteți să nu mă luați în seamă aici.

Titlul BirdBox, aveam să descopăr, este de fapt, la bază, o metaforă foarte bună pentru tot ceea ce se întâmplă în acea lume apocaliptică: oameni care se închid în case, fără posibilitate de ieșire, terifiați de apropiere oricărui corp străin. Inteligent ales titlul, big like for that.

Încă o chestie interesantă e cum ideologia de parenting s-a schimbat dramatic din cauza vremurilor. Cui îi mai pasă că nu trebuie să țipi la copil? Cui îi pasă că el n-are chef să facă ce-i zici tu? Cui îi pasă că nu-i place mâncarea de pe masă? Pe cine interesează că ei vor afară, nu să mai stea închiși în casă? Nimănui, ăsta e răspunsul. Vremuri vitrege, acțiuni în conformitate cu ele. Nu te adaptezi, nu trăiești, simple as that.

Pe final, nu recomand oricui această carte. E obositoare, îți consumă energiile și dacă oricum în general ești o persoană sceptică și care se sperie și dintr-o frunză ce-i cade pe umăr, atunci nu e o afacere să citești toată nebunia asta. Dacă vrei în schimb ceva care să te țină în priză și nu te lași impresionat de lecturi la un nivel profund, atunci ia-o cu prima ocazie. Personal, nu cred că aș fi rezistat mult în lumea lui Malorie- poate așa, vreo 5-10 minute cu aproximație. În schimb, după această lectură, pot să zic că am realizat că nu prea știm, ca oameni, să prețuim niște chestii care nouă ni se par că ni se cuvin, dar care, de fapt, ne pot fi luate oricând: vederea, libertatea, siguranța. Gândiți-vă un pic la toate acestea.

Până una alta, la noi cartea a apărut la Editura LedaEdge și o puteți comanda online de pe următoarele site-uri: Editura Corint, Elefant, Libris. Dacă doriți varianta în engleză, o găsiți pe Book Depository, cu transport gratuit. 

Studenta în Belgia & Biblioteca

Am fost la bibliotecă azi.

Doamne, cât de old school sună, nu? Cine mai împrumută cărți? Cine mai folosește cărți tipărite? Cine mai citește, la naiba?

Mulți. Ăsta e răspunsul. Suntem mulți. Drept dovadă, era aproape ora de închidere și toate mesele erau încă ocupate, de tineri și de bătrâni deopotrivă, o priveliște care te încălzește pe dinăuntru, nu alta!

Am plecat în fugă din cămin. Aveam o discuție lejeră cu o prietenă despre ceea ce am mai scris în ultima vreme- ea îmi povestea cât de mult îi place și ce emoționante sunt; eu- mă prefăceam că o cred. Prieteniile în general sunt un cerc vicios din care nu ieși decât dacă ofensezi sau rupi în două inima celui de lângă. Eu aleg să rămân, în schimb... cel puțin cât pot. Cu toate acestea, ceva din mine îi dădea dreptate- da, e ceva frumos în ele; da, nu-s perfecte, dar pot fi lucrate dacă mi-aș pune puțin capul la contribuție; da- pot să scriu. Acum mai banal, dar mai târziu, cine știe.

Și deodată m-a izbit gândul că eu stau de o lună în acest oraș total necunoscut și dintr-un capăt de lume... iar eu nu am fost la bibliotecă.

Și nu aveam nicio scuză- știam unde e. Ne-au spus unde e. Ne-au dat o hartă a orașului și au încercuit mare, roșu, vizibil, să o vedem unde e. Și eu doar am trecut de zeci de ori pe lângă ea.

Nu m-am pregătit niciodată așa repede să ies afară din culcușul meu. 2:37 mai exact, în minute. Plus-minus niște secunde. Dusă am fost și nu m-am uitat în urmă, deja eram în întârziere și nu îmi permiteam să mai pierd niciun minut. Nu m-am dus prin centru, ci am ales drumul pe lângă Lys, parcă mergea mai frumos o plimbare pe faleză la prag de seară.

Mi se părea că toți din jurul meu împărtășeau aceeași traiectorie cu mine. În fața mea, un tată cu mult păr alb și cearcăne adânci, cu doi kinderi ce-l urmăreau cu mers de pinguin și căra fiecare 2-3 cărți în mână mi-au fost parteneri de drum. Îmi plăceau puștii, păreau să fie genul care adorm repede dacă te prefaci că le citești ceva. Eh, cât citești și cât bagi de la tine, asta numai tu știi, ei oricum nu o să aibă niciodată habar.

Am ajuns o dată cu ei, ușile s-au dat deoparte și am pășit în acel tărâm al cărților în toate limbile posibile, numai a mea nu. Doamna de la recepție era simpatică, mi-a dat un permis de bibliotecă, mi-a arătat cărțile în engleză și franceză ( cred că fața mea spune că nu știu mai mult de atât), niște dicționare și s-a scuzat de zeci de ori că nu are nimic în biliotecă în limba română, dar poate găsesc la subsol niște muzică sau un film care să-mi taie dorul de casă. Nu m-am dus să aflu, dar m-am gândit așa, puțin, în perspectivă: în România dacă intri într-o bibliotecă, sunt șanse destul de mari ca bibliotecarul să știe orice altă limbă, dar nu Engleză. Asta doar așa, ca fapt divers.

Oferta de cărți e generoasă, nu pot nega asta- dacă vorbim de cele în flamandă, desigur. Undeva, într-un colț ascuns, erau vreo 5 rafturi de cărți în engleză- dacă mă întebați, e destul pentru cât de lungă e șederea mea aici. Am luat BirdBox, chiar dacă pe undeva am găsit volumul 5 din Outlander ( care erau șansele ca aceasta să fie singura carte de Diana Gabaldon și să fie chiar partea la care am rămas acasă?), ceva literatură clasică, destul de multe cărți contemporane ( ceea ce e destul de plăcut, dacă stai să te gândești că-s destul de scumpe și mulți nu și le permit, așa că pot apela cu încredere la bibliotecă), am găsit un Codul lui da Vinci îngrozitor de jerpelit, care cel mai probabil a văzut multe la viața lui. Ce mi s-a părut dubios, aș putea spune, e că am găsit vreo 3 cărți diferite cu personajul principal un Mr. Darcy Vampir. Da, acel Mr. Darcy, idolul tuturor femeilor care au citit Mândrie și Prejudecată. Cred că a creat atâta excitare a minții tipul ăsta prin replicile lui pompoase încât multe l-au vrut un tânăr domn nemuritor. Nu știu dacă să râd sau să plâng, poate încerc una până plec. Apropo, în toate am văzut-o și pe Elizabeth, deci nu are nimeni ciudă pe ea, ceea ce e bine. Cred.

Ei bine, dacă tot vin din România, știți cum e la noi în biblioteci- ai un nenorocit de card cu poza ta blurată tuflită într-un colț, cu numele scrijelit și o mâzgâlitură dată tot de tine într-un loc ales strategic. Dacă vrei să împrumuți ceva, vii în clădirea care stă să se dărâme a bibliotecii, faci o rugăciune să nu-ți cadă vreo bucată de tavan în cap, încerci să fugi până la raftul țintă, dar te oprește un ”Sshhhh”, care te avertizează că podeaua de lemn vechi scoate mai mult zgomot decât dacă ai țipa imnul țării cu toate forțele tale, astfel că trebuie să rărești puțin pasul, chit că stai ca pe ace. Ajungi unde voiai, iei ce căutai ( dacă ai acel noroc de a găsi ceea ce vrei- eu una nu-l am) și după te duci la doamna aia simpatică și dolofănică și cu față sclifosită și te trece pe un papirus când ai luat, ce ai luat, cât te lasă cu ea acasă. După aceea, pune pergamentul la loc și-ți trage o privire care spune indirect că poți părăsi acea incintă și că nu, nu e nevoie să faci conversație, oricum viața ei e mizeră, nu trebuie să o faci și tu să realizeze asta.

La belgieni în schimb, treaba e easy peasy lemon squeezy. Biblioteca e clădire nouă, nu ultima casă a ultimului boier de pe o rază de câțiva kilometri. Dacă vrei să prinzi viteză pe coridor, go for it, nu te oprește nimeni; oricum NU te aude nimeni. Cauți ceva, orice crezi tu că poți descifra din sutele sau miile de cărți care sunt la dispoziția ta. Mergi undeva la un ghișeu unde tu, singurel, îți scanezi permisul de biliotecă, așezi cartea într-o anumită poziție pe un loc indicat și deja îți arată tot ce vrei despre ea ( da, are un cip în coperta din spate), îi spui dacă vrei să-ți scrie mail cu data la care trebuie să o aduci și pleci acasă. Nu tu fețe scârbite, nu tu tavan care să-ți pună viața în pericol. Pretty cool, right?

Nici nu ieși bine pe ușă și deja ai primit mail-ul care îți zice că trebuie să revii peste o lună, altfel începi să cotizezi grav. Iar dacă refuzi să faci asta, ghici ce, te oprește la vamă și nu poți să ieși din țară. Deci o să te mai vezi cu biblioteca și a doua oară.

La subsol au jocuri video, DVD-uri și muzică la discreție. Ai o pauză? Perfect, merge de un GTA undercover, unde nimeni nu știe ce-i cu tine și cu viața ta. Ai un examen? Nu-i bai, la etajul 1 e sală de lectură. 

Fact: sala e mereu goală. Aglomerația e la parter, la calculatoare.

Pot să mă mut aici, vă rog?

Povestea Tatuatorului de la Auschwitz

Publicată în ianuarie 2018, cartea a făcut mare vâlvă în literatura contemporană, ajungând în scurt timp bestseller internațional, cu un tiraj de 400.000 de volume vândute numai în Marea Britanie.

Și totuși, ce este cu această carte? E ficțiune? E poveste reală? Document istoric? Probabil că nu vom ști niciodată. Autoarea însăși afirmă că undeva la 95% din evenimentele redactate sunt construite după cum i le-a povestit Lale Sokolov când avea 87 de ani, la puțin timp după moartea soției sale, Gita Furman. Restul, e istorie.

Cartea pune în lumină povestea de dragoste aparent imposibilă dintre un evreu din Slovacia, Lale, și o altă deținută din lagărul de concentrare Auschwitz. Oricât de rău îmi pare să spun asta, toată această mică istorisire nu face altceva decât să îți încălzească sufletul și, de ce nu, să îți recapeți într-o oarecare măsură încrederea în umanitate. Înainte să sară cineva cu pietre, lăsați-mă să explic.

Holocaustul nu mai e un subiect tabu acum, pentru că nu mai are cum să fie. Au ieșit prea multe la suprafață, s-au dezvăluit mai multe evenimente decât și-ar fi dorit naziștii să se afle, iar supraviețuitorii acelor terori sunt în număr din ce în ce mai mic printre noi, dar nu ezită să-și spună fiecare poveștile. M-a impresionat credința lui Lale de la prima până la ultima pagină. Pășind în lagăr alături de alți nefericiți, citind cu atenție semnul ”Munca te va elibera”, și-a făcut o promisiune de care s-a ținut cât de bine a putut: va supraviețui acestui ”iad al iadurilor”. Și asta a și făcut. Soldații râdeau pe seama lui că ar fi fost singurul evreu ce a intrat într-unul din cuptoarele crematoriului și ar fi ieșit viu și nevătămat de acolo. Ca printr-o minune, a ajuns să facă o muncă ”ușoară” și să fie ajutorul tatuatorului de la Aushwitz. Ulterior, a devenit el însuși tatuatorul. A ajuns ”prietenul” soldaților SS, dar nu a uitat de unde a plecat. Avea dreptul la mai multe rații de mâncare și profita de acest lucru zilnic – mai exact, lua cât putea și împărțea prietenilor săi din restul lagărului. Era destul de isteț cât să știe cum mișcă lucrurile, cât își permite și cât nu. 

A avut norocul să aibă ca supraveghetor un ofițer SS ( care, de altfel, la origini era român) cu care chiar a reușit să se împrietenească, dacă putem spune așa; cel puțin atât cât să nu-i pună pistolul la tâmplă. A scăpat ca prin magie de terorile la care îi supunea pe alții Doctorul Morții, Josef Mengele. Și-a văzut prietenii cărați către crematoriu. A înjunghiat mii de oameni în brațe pentru a le tatua sentința la moarte. Și multe alte orori, peste care a reușit să treacă datorită faptului că soarta a vrut să-i joace o festă până la capăt și i-a mai dat o problemă pe cap: s-a îndrăgostit. O rază de lumină în toată acea mlaștină rece.

Oh, nu știu câți dintre voi sunteți la curent cu unele detalii importante despre lagărele de concentrare, cum ar fi faptul că nu erau doar evrei în ele. Spre exemplu, Auschwitz a avut la început doar deținuți politici polonezi, care au fost și ghinioniștii de a dormi sub cerul liber până și-au ridicat niște barăci. După au apărut și prizonieri de război, mai exact soldați ruși. Într-un final, au apărut și evreii, care au avut soarta cea mai întunecată și mai inumană dintre toate. Cu toate acestea, în interiorul lagărului nu a contat o secundă pentru nimeni religia sau nația celui de lângă. În război și suferință există solidaritate între oameni și o apropiere între cei ce împărtășesc același destin, pe care nimeni nu o înțelege. Dar, în definitiv, e ceva normal. Mâncarea era la comun, medicamentele (dacă reușeau să facă rost de ele) erau la comun, împărțeau aceeași credință: că vor părăsi vii lagărul. Iar dacă vi se pare ciudat că găsesc acest lucru heartwhelming, îmi pare rău, dar nu îmi pot schimba părerea.

Bine, tot am vorbit de război, dar nimic de povestea de dragoste din mijlocul său... ei bine, nu am multe de spus, aș strica totul dacă v-aș zice ce, cum și când și de ce. E frumoasă, asta pot să vă zic sigur. Sinceră. Pură. Și bate toată răutatea din lume adunată la un loc. A bătut soarta însăși. Ce vreți mai mult de atât? A bătut nepăsarea unor soldați fără de milă. A bătut bătaia, dacă pot spune așa... și chiar pot. Dacă o veți citi, îmi veți da dreptate.

Merge cititul afară, dacă tot vine primăvara, nu?

Ce este drept, după ce am terminat cartea și m-am gândit puțin și la întrebările puse la sfârșit ( ca un fel de subiecte de discuții), am căutat mai multe informații despre aceasta și m-am mirat să văd destul de multe pagini care doar contestă autenticitatea poveștii. Știți, partea amuzantă e că nimeni nu contestă autenticitatea atunci când tot ce se relatează e tragic, pune în lumină doar caractere mizerabile de care planeta s-ar putea lipsi cu ușurință și evidențiază doar latura inumană a unor nații. Nu zic, poate a fost o poveste de dragoste, poate nu a fost, nimeni nu are de unde ști. Poate multe chestii sunt rodul imaginației și dacă este așa, foarte bine, cineva chiar știe să spună o poveste! Nu cred că e atât de importantă verosimilitatea acestei cărți, cât ideea atât de frumoasă, că iubirea și credința în ceva, orice, te pot scoate întreg din cele mai sângeroase lupte. Cred că pentru aceasta nu ar trebui nimeni să stea acum în arhivele de la Auscwitz să caute fișe, numere, locuri și să le pună cap la cap.

Poate v-am convins să puneți mâna pe această carte sau nu, dacă nu e genul vostru. Eu am citit-o în engleză, pentru că am luat-o din Bruges și nu am avut altă alternativă. Vă spun că se citește ușurel, dacă vreți repede, se poate și așa, dar v-aș sugera să vă luați timp să o analizați cum trebuie. Într-un mod ciudat, e plăcută, dar cutremurătoare și destul de intrigantă- eu una am rămas cu o grămadă de întrebări fără răspuns, astfel că dacă vrea cineva să vorbim despre ea, I m here!!