Povestea Tatuatorului de la Auschwitz

Publicată în ianuarie 2018, cartea a făcut mare vâlvă în literatura contemporană, ajungând în scurt timp bestseller internațional, cu un tiraj de 400.000 de volume vândute numai în Marea Britanie.

Și totuși, ce este cu această carte? E ficțiune? E poveste reală? Document istoric? Probabil că nu vom ști niciodată. Autoarea însăși afirmă că undeva la 95% din evenimentele redactate sunt construite după cum i le-a povestit Lale Sokolov când avea 87 de ani, la puțin timp după moartea soției sale, Gita Furman. Restul, e istorie.

Cartea pune în lumină povestea de dragoste aparent imposibilă dintre un evreu din Slovacia, Lale, și o altă deținută din lagărul de concentrare Auschwitz. Oricât de rău îmi pare să spun asta, toată această mică istorisire nu face altceva decât să îți încălzească sufletul și, de ce nu, să îți recapeți într-o oarecare măsură încrederea în umanitate. Înainte să sară cineva cu pietre, lăsați-mă să explic.

Holocaustul nu mai e un subiect tabu acum, pentru că nu mai are cum să fie. Au ieșit prea multe la suprafață, s-au dezvăluit mai multe evenimente decât și-ar fi dorit naziștii să se afle, iar supraviețuitorii acelor terori sunt în număr din ce în ce mai mic printre noi, dar nu ezită să-și spună fiecare poveștile. M-a impresionat credința lui Lale de la prima până la ultima pagină. Pășind în lagăr alături de alți nefericiți, citind cu atenție semnul ”Munca te va elibera”, și-a făcut o promisiune de care s-a ținut cât de bine a putut: va supraviețui acestui ”iad al iadurilor”. Și asta a și făcut. Soldații râdeau pe seama lui că ar fi fost singurul evreu ce a intrat într-unul din cuptoarele crematoriului și ar fi ieșit viu și nevătămat de acolo. Ca printr-o minune, a ajuns să facă o muncă ”ușoară” și să fie ajutorul tatuatorului de la Aushwitz. Ulterior, a devenit el însuși tatuatorul. A ajuns ”prietenul” soldaților SS, dar nu a uitat de unde a plecat. Avea dreptul la mai multe rații de mâncare și profita de acest lucru zilnic – mai exact, lua cât putea și împărțea prietenilor săi din restul lagărului. Era destul de isteț cât să știe cum mișcă lucrurile, cât își permite și cât nu. 

A avut norocul să aibă ca supraveghetor un ofițer SS ( care, de altfel, la origini era român) cu care chiar a reușit să se împrietenească, dacă putem spune așa; cel puțin atât cât să nu-i pună pistolul la tâmplă. A scăpat ca prin magie de terorile la care îi supunea pe alții Doctorul Morții, Josef Mengele. Și-a văzut prietenii cărați către crematoriu. A înjunghiat mii de oameni în brațe pentru a le tatua sentința la moarte. Și multe alte orori, peste care a reușit să treacă datorită faptului că soarta a vrut să-i joace o festă până la capăt și i-a mai dat o problemă pe cap: s-a îndrăgostit. O rază de lumină în toată acea mlaștină rece.

Oh, nu știu câți dintre voi sunteți la curent cu unele detalii importante despre lagărele de concentrare, cum ar fi faptul că nu erau doar evrei în ele. Spre exemplu, Auschwitz a avut la început doar deținuți politici polonezi, care au fost și ghinioniștii de a dormi sub cerul liber până și-au ridicat niște barăci. După au apărut și prizonieri de război, mai exact soldați ruși. Într-un final, au apărut și evreii, care au avut soarta cea mai întunecată și mai inumană dintre toate. Cu toate acestea, în interiorul lagărului nu a contat o secundă pentru nimeni religia sau nația celui de lângă. În război și suferință există solidaritate între oameni și o apropiere între cei ce împărtășesc același destin, pe care nimeni nu o înțelege. Dar, în definitiv, e ceva normal. Mâncarea era la comun, medicamentele (dacă reușeau să facă rost de ele) erau la comun, împărțeau aceeași credință: că vor părăsi vii lagărul. Iar dacă vi se pare ciudat că găsesc acest lucru heartwhelming, îmi pare rău, dar nu îmi pot schimba părerea.

Bine, tot am vorbit de război, dar nimic de povestea de dragoste din mijlocul său... ei bine, nu am multe de spus, aș strica totul dacă v-aș zice ce, cum și când și de ce. E frumoasă, asta pot să vă zic sigur. Sinceră. Pură. Și bate toată răutatea din lume adunată la un loc. A bătut soarta însăși. Ce vreți mai mult de atât? A bătut nepăsarea unor soldați fără de milă. A bătut bătaia, dacă pot spune așa... și chiar pot. Dacă o veți citi, îmi veți da dreptate.

Merge cititul afară, dacă tot vine primăvara, nu?

Ce este drept, după ce am terminat cartea și m-am gândit puțin și la întrebările puse la sfârșit ( ca un fel de subiecte de discuții), am căutat mai multe informații despre aceasta și m-am mirat să văd destul de multe pagini care doar contestă autenticitatea poveștii. Știți, partea amuzantă e că nimeni nu contestă autenticitatea atunci când tot ce se relatează e tragic, pune în lumină doar caractere mizerabile de care planeta s-ar putea lipsi cu ușurință și evidențiază doar latura inumană a unor nații. Nu zic, poate a fost o poveste de dragoste, poate nu a fost, nimeni nu are de unde ști. Poate multe chestii sunt rodul imaginației și dacă este așa, foarte bine, cineva chiar știe să spună o poveste! Nu cred că e atât de importantă verosimilitatea acestei cărți, cât ideea atât de frumoasă, că iubirea și credința în ceva, orice, te pot scoate întreg din cele mai sângeroase lupte. Cred că pentru aceasta nu ar trebui nimeni să stea acum în arhivele de la Auscwitz să caute fișe, numere, locuri și să le pună cap la cap.

Poate v-am convins să puneți mâna pe această carte sau nu, dacă nu e genul vostru. Eu am citit-o în engleză, pentru că am luat-o din Bruges și nu am avut altă alternativă. Vă spun că se citește ușurel, dacă vreți repede, se poate și așa, dar v-aș sugera să vă luați timp să o analizați cum trebuie. Într-un mod ciudat, e plăcută, dar cutremurătoare și destul de intrigantă- eu una am rămas cu o grămadă de întrebări fără răspuns, astfel că dacă vrea cineva să vorbim despre ea, I m here!!