Știți acea zicală :
”Aparențele înșală”? Ei bine, cartea lui Matt Haig se poate rezuma ușor și
cuprinzător în aceste două cuvinte și veți vedea imediat de ce.
Dar, înainte de asta, vă mai întreb ceva. Cum
vi se pare ideea de a putea trăi mai multe vieți, dar fără a fi nu știu ce
ființă fantasmagorică? Sau ideea de a fi contemporan cu Shakespeare? Sau să vă
întâlniți undeva printr-un bar cu Fitzgerald și Zelda lui, cu mințile luate de
alcool, vorbind despre temeri și trecerea timpului? Sună tentant,nu?
Ei bine, asta a fost
viața lui Tom .
Dar cine este el?
Tom Hazard. Actualmente,
profesor de istorie. Arată de 41 de ani, iar în realitate are peste 400, astfel
că e ușor de ghicit cât de mult îl avantajează această profesie, de vreme ce nu
face altceva decât să povestească ceea ce a văzut în decursul câtorva secole.
S-a născut în 1581 într-o familie de nobili din Franța, a văzut cu ochii lui
femei nevinovate omorâte pentru că erau considerate vrăjitoare, a avut norocul
să fie pe aceeași scenă cu Shakespeare și multe altele. Totuși, viața lui
stătea mereu sub semnul incertitudinii. Tom ”suferă” de anageria, o boală care
îl oprește efectiv din îmbătrânit, astfel că el înaintează vizibil în vârstă o
dată la 15 ani. ”Un dar”, ar putea spune cei care văd în acestă condiție
medicală un mod de a manipula timpul. ”Un blestem”, ar grăi cei care sunt
conștienți de faptul că e un chin și o pedeapsă faptul că nu poți fi capabil să
iubești, să te apropii de oameni, căci ei sunt simpli muritori.
Viața lui Tom se schimbă
atunci când este găsit de Agnes și aceasta îl introduce în societatea Albatros.
De aici încolo, acesta va avea de trăit la propriu multe vieți sub diferite
identități, schimbându-și locația măcar o dată la 8 ani, pentru ca lumea să nu
intre la bănuieli legate de veșnica lui tinerețe. Iar de aici încep și
problemele lui.
Cartea aceasta îți
epuizează toate resursele: fizice, psihice, îți testează nervii și răbdarea mai
mult decât m-aș fi așteptat. E foarte catchy, mai ales pe partea de început,
când suntem introduși ușor, ușor în universul protagonistului. Ce mi s-a părut
interesant, dar, mai mult decât atât, extrem de obositor, este stilul firului
narativ, care alternează când spre o perspectivă trecută, când spre cea
actuală. Din cauza faptului că trecutul nu este prezentat într-o ordine
cronologică, la un moment dat se face un talmeș-balmeș în cap din care nu mai
știi cum să ieși, ai senzația că nu mai știi cum să legi acțiunile între ele
și, ca să fie totul complet, mai urmează încă un capitol la prezent... ca să
fie derutant până la capăt. Nu spun că acest stil de povestire este greșit sau
neplăcut, dar niciodată nu m-a fascinat- prefer o acțiune cursivă, cel mult
câteva pasaje referitoare la acțiuni trecute.
În altă ordine de idei,
dacă trecem peste toate cele menționate mai sus, cartea e superbă, pe GoodReads
i-am acordat 4 din 5 stele. E antrenantă într-o oarecare măsură, te prinde, te
fascinează situația personajului și motivul pentru care el încă mai este în
viață. Încă un mic dezavantaj, după umila mea părere, îl reprezintă finalul. În
ultimele 20-30 de pagini mai era atâtea de clarificat și nu știu cum să zic,
dar parcă autorul avea vreun deadline și în capul lui a fost :”Ei, dar scriu ce
știu că așteaptă ei, dar de ce să creez un context înainte? Scriu direct”, iar
asta nu a fost chiar okay. Parcă s-a terminat puțin cam prea ”din topor”.
Merită o continuare sau măcar o explicație.
Dar, revenind totuși la
părțile bune.Cartea are foarte multe pasaje frumoase, care mai de suflet, care
să-ți dea ceva de gândit și vă voi da și câteva exemple, ca să vedeți la ce mă
refer.
”Dar o viață obișnuită nu
e o garanție a fericirii. Și, desigur, să fiu profesor era doar o prefăcătorie . Poate toată lumea se
prefăcea că e ceva. Poate orice
profesor și elev de la școala asta se prefăceau că sunt ceva. Poate Shakespreare avea dreptate. Poate că lumea-ntreagă nu
era decât o scenă. Poate că, fără a juca un anumit rol, totul s-ar nărui. Cheia
fericirii nu e să fii tu însuți, deoarece, în definitiv, ce vrea să însemne
asta? [...] Cheia fericirii e să găsești minciuna care ți se potrivește cel mai
bine.” Reflectați la acest paragraf și o să vedeți dacă vă mai vine să dormiți
la noapte.
”Oamenii văd numai ce
hotărăsc să vadă.” Întotdeauna.
”Uneori, aș vrea să
opresc timpul. Uneori, într-un moment fericit, vreau ca un clopot de biserică
să nu mai sune niciodată. Vreau să nu mă mai duc la piață niciodată. Vreau ca
graurii să nu mai zboare pe cer...Dar suntem toți la mila timpului. Suntem toți
niște coarde, nu?” Suntem.
”Oamenii pe care îi
iubești nu mor niciodată.” Pentru că încă bat în inimile noastre.
”Are căștile pe urechi și
citește o carte. Nu-i văd titlul, dar e o carte. Ori de câte ori văd pe cineva
citind, mai ales pe cineva la care nu mă aștept, simt cum civilizația a devenit
puțin mai sigură.” Fell you, bro.
Acum cred că reușiți
să-mi înțelegeți punctul de vedere, am niște sentimente foarte amestecate
pentru această carte. O ador și o urăsc în același timp. Dar în rest, e totul
bine, v-o recomand cu drag. În cazul în care nu ați citit-o încă și vă tentează, să nu porniți cumva la drum cu ideea că acestă carte vă oferă o rețetă pentru nemurire sau pentru manipularea timpului. Nu are nicio treabă. Sunt multe alte idei la mijloc, cum ar fi singurătatea și izolarea de lume, mult mai bine puse în valoare- oricum, din câte am observat, Matt Haig acordă mult timp problemelor mentale pentru că suferă de astfel de probleme. Deci să nu vă descurajeze stilul lui ușor depresiv. Plus, o să aveți așa o satisfacție când veți realiza că în final înțelegeți coperta cărții... :D
Cartea a apărut la editura Nemira și o puteți comanda online de pe următoarele site-uri: NEMIRA , Elefant, Libris, Cartepedia.
Până data viitoare, nu uitați: un pic de cultură nu strică niciodată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu