La vârsta de 24 de ani,
cam orice tânăr e în plină ascensiune a carierei, are deja stabilit în mintea
lui un curs al vieții, așa cum și-ar dori să se întâmple și se bucură de
fiecare clipă.
Dar nu e cazul și lui
Matt Haig, pentru care ultimul an de studenție și următorii 2-3 au fost un
calvar. A studiat la o universitate de prestigiu, avea alături o prietenă
devotată, ce avea să-i fie mereu alături, să-i devină soție și mama copiilor
peste mulți ani, însă toate acestea nu l-au oprit din a dezvolta o depresie
severă, la pachet cu anxietate de toate felurile. Pentru că boala asta nu se
uită dacă ești bogat, sărac, realizat, fără un drum prestabilit, singur,
înconjurat de prieteni... doar te prinde în mrejele ei și te ține acolo,
strâns, nu te mai împarte cu nimeni și nimic, ești doar tu și ea.
Cartea povestește
parcursul celor 3 ani de coșmar ai lui Matt, de când boala s-a declanșat și
până când el a pus piciorul în prag și a hotărât să se pună pe picioare. Nu
medicamentele l-au ajutat, nu faptul că a stat când la părinții lui, când la
părinții prietenei lui l-au ajutat, ci faptul că a realizat singur că are o
problemă. Și că nu e rușinos să vorbești despre ea. Și că dacă ai nevoie de
ajutor, trebuie doar să îl ceri.
Din păcate, încă nu
suntem atât de dezvoltați ca specie cât să fim capabili să înțelegem că depresia
și anxietatea nu sunt niște chestii inventate de mintea celui ce proclamă că le
are. Sunt niște probleme serioase, grave, care, netratate, au efecte
dezastruase. Spre exemplu, potrivit datelor Organizației Mondiale a sănătății,
suicidul determinat de o depresie netratată omoară mai mulți oameni decât
cancerul de stomac, ciroza hepatică, cancerul de colon, cancerul la sân și
Alzheimer. Altfel spus, e cam cea mai periculoasă boală de pe planetă existentă
la momentul actual. Dacă o privim la rece, cancerul e o boală care totuși se
vindecă într-o proporție destul de acceptabilă, însă când vine vorba de mintea
omului, creierul este un organ mult prea complex, dificil de înțeles cât să
poți propune un tratament adecvat. Și nu vorbesc aici de medicamente. Poate au
rostul lor, dar dacă omenirea a rezistat mii de ani fără ele, se poate trăi în
absența lor și acum (bineînțeles, asumându-ne anumite consecințe).
Undeva după mijlocul
cărții, Matt povestește că societatea în sine nu e construită astfel încât noi
să ne vedem fericiți. Nu e benefic pentru economie, nu de alta. Dar vă scriu exact
cuvintele lui:
”Lumea
e concepută într-o manieră care ajunge din ce în ce mai multă să ne deprime.
Fericirea nu e benefică pentru economie. Dacă am fi fost fericiți cu ceea ce
avem deja, de ce am fi avut nevoie de mai mult? Cum vinzi o cremă antiîmbătrânire?
Faci pe cineva să se îngrijoreze cu privire la îmbătrânire. Cum îi determini pe
oameni să voteze cu un anumit partid politic? Îi faci să se îngrijoreze cu
privire la imigrare. Cum îi determini să-și facă asigurare? Îi faci să se
îngrijoreze cu privire la orice. Cum îi determini să-și facă operații estetice?
Le evidențiezi defectele fizice. Cum îi determini să se uite la o emisiune TV?
Inducându-le ideea că ar rata ceva. Cum îi determini să-și cumpere un
smartphone? Dându-le impresia că rămân în urmă.”
Și aici are dreptate.
Dacă stăm să o privim obiectiv, oamenii mereu s-au comparat unii cu alții.
Invidie a existat mereu. Un prost apreciat de o întreagă societate a fost mereu
pe undeva. Astea sunt chestii ce dăinuie dintotdeauna în lumea noastră. Doar că
acum le simțim mai tare. Ne afectează mai mult. Suntem mereu stresați, pe fugă,
trăim sub așteptările familiei, prietenilor, profesorilor, societății și unii
pur și simplu cedează. E normal. Mai normal este însă faptul că au nevoie de
ajutor și nu de arătat cu degetul.
Dacă știți pe cineva ce
suferă de asemenea boli, încercați să le fiți alături. Mergeți cu acea persoană
la un doctor. Poate pastilele vor funcționa, poate nu. Poate va fi doar un
efect Placebo, dar e bun și acela. Poate singurătatea și călătoritul îl pot ajuta.
Sau, dimpotrivă, doar întâlnirile între voi doi. Cereți ajutorul unui
specialist. Încercați chestii împreună. Viața e prea mică și noi prea
insignificanți ca să o lăsăm să treacă pe lângă noi.
Și aveți grijă de cei de
lângă voi. Nu luați personal tot ce vă spun. Dacă erau răciți și vă strănutau
în față, nu aveați cum să o luați personal,nu? Ei bine, în cazul depresiei,
gândiți-vă la ce războaie se dau în mintea acelei persoane. Iar dacă simțiți că
nu mai puteți... trageți aer în piept și luați-o de la capăt.
P.S. La finalul cărții,
Matt propune o listă cu 40 de sfaturi despre care el crede că sunt de mare
ajutor, însă pe care -menționează el- nu le urmează întotdeauna. Vi-l scriu pe cel cu numărul
36, pentru că mi-a plăcut enorm :)
”36. Citește Emily Dickinson.
Citește Graham Green. Citește Italo Calvino. Citește Maya Angelou. Citește
orice vrei. Doar citește. Cărțile sunt posibilități. Sunt căi de scăpare. Îți
oferă opțiuni atunci când nu ai nicio opțiune. Fiecare dintre ele poate fi un
cămin pentru o minte dezrădăcinată.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu