Poezie... și nu prea

Conform wikipedia.org,  poezia (din grecescul "ποίησις", poiesis, care are sensul de "facere" sau "creare") este o formă de artă în care limba este utilizată pentru calitățile sale estetice și evocative, pentru a completa sau a înlocui semnificația sa aparentă. Poezia poate fi scrisă independent, în forma unor poeme discrete, sau poate apărea în conjuncție cu alte arte, în opere dramatice în versuri, imnuri sau texte ale unor cântece.

Cred că am putea încadra fraza de mai sus la categoria adevăruri general valabile, dacă marii literați nu s-ar chinui încă să definească poezia într-un sens larg, care să cuprindă la un loc toate genurile, curentele literare și formele pe care le poate lua. Mai bine rămâne fiecare în banca lui, nu?

Dacă vi se pare că până acum am bătut câmpii, ei bine, nu-i chiar așa! Am încercat să creez un mic context înainte să deschid un subiect extrem de sensibil pentru generația mea: poezia. Ce-i aia, nu? Ei bine, o definiție aveți mai sus, dar nu știu cât vă încântă. Realizez că știți să le recunoașteți din vedere, ce sunt, cum arată, ce-i cu ele, că-s plictisitoare și nu le vedeți sensul… e în regulă, toți am fost acolo cândva, unii încă mai sunt!

Acum vreo 2 săptămâni am comandat de pe bookdepository (recomand site-ul cu drag, cărțile ajung în stare perfectă și în timpul estimat!) 2 volume de poezii ale Amandei Lovelace: the princess saves herself in this one și the witch doesn t burn in this one- pentru cei ce nu o au cu engleza: prințesa se salvează singură și vrăjitoarea nu arde în această poveste- mai mult sau mai puțin, nu-s traducător și nici n-am pretenții de acest gen. Mi s-au părut interesante și promițătoare ( una dintre ele a câștigat GoodReads Choice Awards 2016), nonconformiste poate, pentru că promiteau să se lege de teme precum abuz (al unui copil sau în cuplu), tulburări de alimentație, menstruație, rasism, traume de tot felul, moarte, suicid, cancer și multe altele. Pe mine m-a tentat, de vreme ce am mai intrat în contact cu o astfel de formă de scriere când am citit poemele lui Rupi Kaur, o indiancă feministă care nu a ezitat să-și facă vocea auzită vorbind despre cele mai incommode subiecte posibile, într-un mod, zic eu, destul de interesant.

Astfel, cărțile mi-au ajuns cu 2-3 zile înainte de 8 martie, mă așteptau cuminți în cutia poștală într-o zi ploioasă (vremea din Belgia, ce să-i faci!?) în care numai ele m-au determinat să mă ridic din pat și să fug afară să le ridic. Până aici, nimic neobișnuit, ce nu fac eu din dragoste pentru cărțile mele?

Partea interesantă acum urmează: pe prima am citit-o în mai puțin de o oră ( notă: are peste 200 de pagini) și m-a făcut să mă întreb… chiar e poezie ce-i acolo? În general, e normal ca o carte de versuri să se termine repede, nu neg asta, dar totuși… am stat să compar cât mi-a luat să citesc o carte de-a Anei Blandiana și, cum să zic, într-o oră abia am reușit să înțeleg vreo 5-6 poezii, adică nici măcar un sfert de carte. Bine, nu stăm să comparăm acum două autoare ce vin cu genuri și stiluri diferite, dar doar așa, ca idee… tot poezie e, nu?

Nelămurirea mea vine din faptul că , deși mi-au plăcut enorm ambele volume, cu fiecare poem în parte aveam senzația doar că citesc câte un enunț rupt de printr-un roman și trunchiat astfel încât un cuvânt să fie un vers și – ta-dah!- iată arta! Ambele cărți se prezintă ( pagină cu pagină) sub următoarea formă:

2-3 Cuvinte

Cuvânt

2-3 Cuvinte

2 Cuvinte

-ceva ce să te facă să înțelegi ce-i cu acele cuvinte de sus

Îmi pare rău, dar dacă așa se scrie poezia în zilele noastre, opriți timpul că vreau să cobor aici! Bine, glumesc (și nu prea), nu e chiar o temă pentru care merită să fiu dramatică, dar totuși… înțeleg, timpurile se schimbă, vorbim de această tendință de minimalism în absolut în orice domeniu, dar vă întreb: de când se aplică legile lumii mundane în literatură? Nu era ideea că arta fucționează după legile ei? Sau, stați să înțeleg, tocmai asta e noua lege?

Mi s-ar fi părut interesant dacă Amanda Lovelace ar fi făcut mai degrabă un text în proză pentru fiecare parte, inserând micile ei ”poezii” printre rânduri. Cred că ar fi fost la fel de apreciată, dacă nu- chiar și mai mult! Pe GoodReads, părerile sunt destul de împărțite despre modul ei de a scrie- care o susține acolo, trup și suflet, care o ironizează cât poate de bine. Înțeleg ambele părți, sinceră să fiu- îi admir curajul de a vorbi despre niște subiecte nu foarte abordate ( mai ales de femei) și modul ei de a folosi cuvinte și sintagme banale, dar totodată nu pot admira că ea numește poezie ceea ce face. Nu este.

Repet, mie cărțile mi-au plăcut, a naibii de mult, e destul de interesant de privit cum în cuvinte puține poți trasmite niște sentimente atât de intense, încât ai senzația că te ține ceva în spate când le citești! Dar… nu e poezie. Sunt fraze trunchiate puse pe câte o pagină și care ies frumos în poze de pus pe internet, ce se răspândesc repede pentru că da, lumea se regăsește în acele 5 cuvinte care spun atât adevăr și sună atât de bine împreună.

Și uite așa se transformă (sau desfigurează, voi alegeți) întreg conceptul de poezie, pe care alții l-au venerate și dus la perfecțiune înainte de acest timp în care zicala ”ești scump la vorbă” nu mai e doar un soi de aforism din bătrâni, e adevărul acestui secol.

Dar ne adaptăm, nu?

Cred că noi suntem acum martorii unui nou fenomen și nici nu suntem conștienți de el - nașterea unui nou curent literar în poezie! Vă dați seama că peste ani și ani, asta vor studia în școli ai noștri copii sau nepoți? O poezie care nu cunoaște rimă, ritm, măsură, care a ajuns populară peste noapte datorită unui titlu intrigant și o formă atrăgătoare, ușor de înțeles și de băgat la cap, care nu necesită niciun pic de efort intelectual, care te lasă noaptea să dormi liniștit și nu te urmărește până în cele mai adânci colțuri ale minții…

Chiar ne dorim asta?