De la puștoaica ce ura lectura...

...la fata ce nu se mai satură de cărți

Acum vreo 2 săptămâni, dacă îmi aduc bine aminte, am trecut printr-un anticariat (singurul din oraș, de altfel) și am găsit pe un raft o primă ediție a volumului întâi din seria ”Harry Potter”, la un preț de nimic. M-am gândit că îi pot oferi un cămin mai bun, l-am cumpărat și nu am putut rezista impulsului de a-l reciti, acum că se afla printre puținele cărți pe care le dețin în scurta mea ședere în Belgia.

Și stăteam și mă gândeam... lumea în general mă știe de fata cu cărți, care încearcă ocazional să scrie despre ceea ce citește sau experimentează. Dar o fi fost așa dintotdeauna?

Ei bine, nici pe departe. Povestea e una lungă, pe care voi încerca, pe cât posibil, să o împărtășesc cu voi într-o variantă redusă ca dimensiune, așa, cât să vă faceți o idee doar.

Țin minte că ai mei m-au învățat să scriu, să citesc, să fac adunări și scăderi dinainte să merg la școală- clasa I-a și a II-a au fost destul de plictisitoare pentru mine, temele ce mă mai țineau în priză din când în când. Spre deosebire de alți copii, nu m-a impresionat niciodată faptul că ai mei știau să citească, fie că era vorba de cărți, afișe, cataloage ori subtitrările filmelor. Oricum eram lipită de ei non-stop, desenele animate erau dublate în limba română și deveneam destul de creativă când venea vorba de a mă juca, indiferent dacă era de una singură sau alături de copiii din cartier. Nu era problemă nici când era vorba de învățat poezii pentru serbare, căci mi-o citea unul dintre ei (sau sora mea, spre ghinionul ei) câte o seară întreagă, până eram capabilă să o recit singură. Cam așa a funcționat cu mine. Nu aveam nici o bibliotecă foarte mare în casă, multe dintre volume făceau parte din vechea ediție ”Biblioteca pentru toți”, însă aveam opere importante ale autorilor români. Însă nu mă fascinau de nicio culoare, le vedeam, erau frumose, le stătea bine pe acele rafturi la care oricum nu ajungeam.

În clasa a IV-a, am dat piept pentru prima dată cu ceea ce înseamna un ”examen”. Pentru a putea intra la gimnaziu la Colegiul din oraș, eram nevoită să parcurg două probe: la matematică și la limba și literatura română. Dacă la prima reușeam câte ceva, căci mă ajuta capul uneori, la a doua eram spaima oricărui profesor ce preda acea materie. Nu știam să leg două idei între ele, mi-e rușine chiar și acum de limbajul de lemn cu care mă exprimam. Nu aveam noțiuni de vocabular, exercițiile de oferit sinonime/antonime erau cei mai mari dușmani ai mei, iar când venea vorba de o compunere pe o anumită temă... rezultatul era teribil! Până să ajung în acel moment, pedeapsa alor mei implica citit, la modul cel mai serios. Îmi amintesc că în toată școala primară am avut o antologie groasă, cu lecturi pentru fiecare clasă în parte, iar vara eram ”obligată” să citesc câte 2-3 pagini la zi, căci ”o să îmi prindă bine”. Are rost să menționez că în cazul în care se întâmpla ca fraza să fie undeva pe la mijloc atunci când ultima pagină pentru acea zi se termina, eu acolo mă opream? Normal că după eram un bocet că nu am înțeles nimic, că-s toate niște porcării, cum poate cineva să găsească ceva frumos în activitatea asta atât de plictisitoare, cum!? Nu că uram cărțile pe atunci, asta e prea finuț spus... nutream pentru ele o ură organică, atunci când era de aprins un foc, voiam să vin cu sugestia de a nu sta să căutăm lemne, ce, doar avem câteva rafturi acasă de volume ce, la bază, tot lemn au fost și doar ardeau și mai frumos... fu minunat, atât pot spune.

Iar în acea perioadă s-a întâmplat ceva ce tind să cred că m-a schimbat ca persoană la 180 de grade sau, altfel spus, nu aș fi fost nici pe departe ceea ce sunt acum. Pentru că eram o catastrofă, după cum am menționat, mama a considerat că mi-ar trebui un profesor cu care să discut una-alta, ca să ajung măcar pe linia de plutire. Nu era o propunere, era deja ceva decis de ai mei, deci trebuia să mă supun. Imaginați-vă un copil introvertit, speriat ca de bombe, care abia scotea două cuvinte pe gură ziua, apăi să mai și scrie ceva, ajunsă în casa unei profesoare care îi cerea să facă o simulare de test, să vadă de la ce nivel porneam. Frumos, nu? Încă mă simt penibil când mă gândesc la ce a ieșit din căpșorul meu în acea seară, dar rămân recunoscătoare pe viață acelei profesoare care poate a văzut, poate nu a văzut potențial în mine, dar m-a îndrumat și încurajat cât să văd mai departe de acele limite. Nu vă gândiți că schimbarea a venit peste noapte, nu, nu, nu.

Tot nu mă fascina subiectul, încă mi se părea îngrozitoare ideea de a contura descrieri plecând de la aproape nimic, de a sta în fund pe pat și a citi în loc să fi făcut ceva productiv sau distractiv (a se observa că aveam alte valori pe atunci)... Pas cu pas însă, am reușit să-mi construiesc un vocabular decent și destul de vast pentru acea vârstă (zic eu), începeam să fac niște compuneri acceptabile, urmând sfaturile ce mi se ofereau și eram perseverentă, asta însemnând că lucram zilnic câte puțin, cât să îmi intru în mână, iar rezultatele au început să se vadă ușor-ușor. Țin minte că domnul învățător, la final de clasa a 4-a, ne-a înnebunit cu o grămadă de teste, ca să vadă cu ce nivel plecăm noi din clasa lui, iar la un moment dat, una dintre lucrări implica o descriere. A doua zi, a venit în clasă și mi-a citit lucrarea în fața colegilor și a încheiat simplu: ”Sper ca într-o zi să găsim în bibliotecă o carte cu numele tău pe ea.”. Pentru un copil nu era cine știe ce, doar mulțumirea de moment că reușisem în timp record să fac ceva cu căpșorul meu. Acum, amintindu-mi aceasta, văd puțin altfel situația.

Ca să trecem peste, am luat o notă destul de mare la admitere și am avut bucuria să o am ca profesoară de română pe cea care m-a adus pe acest drum. Învățam la materia dumneaei din plăcere și respect pentru ceea ce a făcut din mine, însă tot nu puteam găsi o plăcere în a citi. Dimpotrivă, dintr-a 6 până în a 8-a nu îmi amintesc să fi pus mâna pe vreo carte, fără să fiu obligată. Știu că citeam la un moment dat ”La Medeleni”, primul volum, căci trebuia să mă prezint cu rezumatul la școală și mi se părea îngrozitoare acea operă, că autorul nu a avut ce face cu viața lui și l-a trăsnit într-o zi ideea de a scrie despre niște drăcușori de copii. Într-o seară, m-am dus și am trântit cartea între părinții mei, care se uitau liniștiți la televizor și am țipat că eu nu mai citesc tâmpenia aia, iar ei nu mă pot obliga să o fac. Nu a fost chiar așa, că nu prea decideam eu ce și cum atunci când ei știau că e spre binele meu. Cu toate acestea, mergeam pe la olimpiadele de română, citeam comentarii despre texte literare, găseam gramatica foarte interesantă, fascinantă aș putea spune, dar atât. Acolo se rupea firul.

În clasa a VIII-a, pe final, am trecut pe la bibliotecă să îmi iau niște cărți pe vară din lista de lecturi recomandate. Plecam de la ideea că liceul îl voi face la același Colegiu și cel mai probabil urma să mă întorc în toamnă cu toate acele volume necitite, dar merita o încercare măcar. Cum mă plimbam eu printre rafturi, am dat de primele 6 cărți din seria ”Harry Potter”. Ca idee, până la frumoasa vârstă de 14 ani nu știam cu ce se mănâncă, nu văzusem niciunul dintre filme, mi se părea o porcărie în momentul în care a apărut și se mediatiza peste tot. În aceeași perioadă, mă pregăteam pentru examen și am dat întâmplător peste un subiect propus ce avea ca text suport un reportaj despre ultimele filme ”Harry Potter”, criticate la sânge din cauza violenței pe care o promovau. Acum, nu vă gândiți că acesta este motivul care m-a ghidat pe mine să pun cele 6 volume în traistă și să plec acasă cu ele. Nu știu ce a fost, dar am simțit că vreau să le iau și bine am făcut!

Cu o săptămână înainte de evaluarea națională, nu reușeam să mă mai dezlipesc de ele, veneau ai mei prin rotație să îmi aducă aminte că eu am un examen și că am timp de cărți și după ce termin cu cele două probe, dar creierul meu funcționa pe alte lungimi de undă în acele momente. Mă fascinau și intrigau în același timp, simțeam că nu pot citi cu viteza cu care îmi doream, abia așteptam să dau următoarea pagină să văd ce se mai întâmpla, ce mai aducea acea lume nouă. Era incredibil, un fenomen căruia încă nu pot să îi găsesc explicație. 

Acum, după 6 ani și peste 300 de cărți la activ, mă declar o cititoare mulțumită de situația mea actuală. Dacă nu întâlneam oamenii care trebuiau la momentul potrivit, cel mai probabil nu știam nici acum să leg două idei, iar limbajul meu ar fi fost încă unul de toată jena.

Astfel, acesta este și modul meu de a mulțumi celor ce au văzut potențial în mine- datorită vouă, astăzi sunt aici. 😊

Mulțumesc!

  

Printre străini (I)

La o privire atentă în calendar, mai am aproximativ o lună și 2 săptămâni de petrecut printre străini- mai mult sau mai puțin. Mă încântă și nu prea ideea, căci deși îmi lipsesc enorm de mult toate de acasă, îmi place experiența de peste hotare. Ca să nu o dau cotită, nu mă gândeam că o să încep frumoasa vârstă de 20 de ani locuind departe de părinții mei, învățând să-mi drămuiesc banii de la săptămână la săptămână cât să nu dau pe minus, mergând în călătorii singură pentru prima oară în viață, învățând (vorba vine) să gătesc ceva comestibil din când în când... mai mult, Paris, Amsterdam, Antwerpen, Brugge, Ghent, Dinant, Bruxelles, Ostende, Roeselare, toate aceste orașe nu erau în planul făcut pe 2019. Bine, nu exista un plan, mai întâi de toate, dar ați prins ideea. Pentru mine e fantastic tot ceea ce se întâmplă și mă bucur de fiecare clipă ce mi-a mai rămas.

Dar să revenim la subiect. Țin un fel de ”jurnal” (varianta modernă- document word) în care notez din când în când ce mi se pare diferit sau interesant la modul de a fi al oamenilor de aici, la modul cum funcționează comunitatea și instituțiile ( în speță cele din Kortrijk, căci aici locuiesc și mă pot raporta doar la acest orășel). Astăzi, împart cu voi o parte dintre ele- restul vor urma în viitorul apropiat.

Înainte să arunc o listă aici, ca observație generală, oamenii sunt extrem de liniștiți și de relaxați. Ah, și foarte zâmbitori! Îți dau o stare de bine de la prima oră a zilei și, cu mâna pe inimă o spun, asta lipsește în țara noastră! Aici, chiar și când vremea e îngrozitoare ( în mod normal, plouă aproape zilnic), lumea e veselă, ies la plimbări, la un ceai sau își dau întâlniri în biblioteca publică (fapt demonstrat, când plouă, nu ai unde să stai acolo, poți merge doar în vizită).

Acum, cele câteva mici observații, într-o ordine aleatorie:

1.  Nu există nici măcar noțiunea de ”câine maidanez”. N-ai să vezi vreun patruped în afara lesei.

2. Dacă zâmbești cuiva, îți zâmbește de două ori mai larg. E literă de lege.

3. ”Sorry” e cuvântul universal pentru ”nu-s de aici, nu înțeleg ce ai pălăvrăgit în fața mea în ultimele 5 minute”. Dar nu te privește nimeni urât, dimpotrivă, o iau de la capăt pentru tine.

4.  Belgienii sunt fascinați dacă te văd citind într-un spațiu public, la modul cel mai serios, chiar mi s-a spus asta. În cel mai bun caz, vin și te întreabă doar ce citești. În restul de 99% din cazuri, îți faci și un prieten de care nu scapi decât dacă are de ajuns undeva.

5. Trenurile arată exact ca cele de la CFR, dar merg mai pe silent, adică poți să tragi un somn până acasă fără să dai cu capul de geam și să te trezești cu un cucui până la destinație.

6.  Stai mult după un autobuz. ENORM de mult. Nu au controlori, dar în autobuz se intră doar prin față, unde arăți șoferului abonamentul sau îți iei un bilet. Apropo, o singură călătorie costă numai 3 euro, deci îți cam vine să mergi pe aici, în loc să arunci banii pe geam.

7. Oamenii ăștia nu cred că au auzit că s-a inventat claxonul la mașină. Efectiv nu îl folosesc. La noi e mai utilizat decât semnalizarea.

8. Restaurantele au program dubios, împărțit în 2 secțiuni: de dimineață până pe la amiază, după care pauză până pe la 6-7 seara, când redeschid.

9. În marile lor librării nu găsești cărți în engleză, dar în anticariate- tot ce vrei! Și la prețuri de nimic!

10. Oamenii sunt enervanți de drăguți oriunde mergi. Ai cumpărat, nu ai cumpărat, ei tot îți urează un ”la revedere” și ”o zi frumoasă”.

11.  Mergeam o data liniștită, în legea mea, admirând cerul și gândindu-mă la cine știe ce idee savantă și nu am sesizat că eram la capăt de stradă și trebuia să mă asigur înainte să pun piciorul după bordură. O belgiancă era să mă ia pe sus, dar a pus piciorul pe frână la momentul potrivit. Româncă fiind, obișnuită cu vorbe de duh, încercam să-mi pregătesc un repertoriu convingător. Partea proastă e că biata femeie a ieșit în fugă la mine să-și ceară iertare și să verifice dacă sunt în regulă sau dacă am nevoie să fiu dusă la spital. Ca fapt divers, mașina ei nu m-a atins.

12. Dacă mergi de vreo 4-5 ori să comanzi ceva din același restaurant- sunt studentă, deci vă dați seama că acesta e modul meu finuț de a spune ”fast food ieftin de la colțul străzii”- sunt șanse destul de mari să fii recunoscut și comanda ta să fie procesată dinainte să menționezi ce ți-ai dori. Doar e mereu aceeași, nu?

13. Când un belgian te întreabă de unde ești și îi răspunzi toată un zâmbet cu ” Romania”, este posibil să primești automat următoarele întrebări, fără vreun răgaz de a oferi un răspuns: ”Voi, românii, știți de Belgia? Sunteți în UE? Știți că Parlamentul European e la noi?”. Sarcasmul din mine urlă să le spun că nu, suntem inculți, nu știam nici că facem parte din Europa, daaaar mă abțin eroic.

14. Să nu te pună naiba să ceri ajutorul cuiva în vreun magazin! Nu de alta, dar nu mai scapi de persoana aia prea curând!

15. Cred că oamenii de pe aici au alt sistem de a simți temperaturile. Altfel spus, pot fi 5 grade afară, dar dacă e soare, e motiv de scos pantalonii scurți de la naftalină! De prin februarie umblau belgienii prin facultate îmbrăcați așa, în timp ce noi, românașii, încă eram înfofoliți în pulovere, geci de fâș, mănuși, fulare, cizme și tot tacâmul.

16. În timpul săptămânii, bate vântul pe la terase, nu prea vezi mișcare. Vineri seara însă… să te ferească Dumnezeu să vrei să ieși la o bere undeva! N-ai unde! Din punct de vedere logistic, s-ar putea să găsești un loc pe o bordură din centru, dar cam atât! Nu știu unde stau oamenii ăștia în rest, dar cum dă sfârșitul săptămânii, cum ies toți la bulevard!

Ei, ce spuneți, pare tărâmul de vis sau tiparul unei țări civilizate? Din punctul meu de vedere, puțin din ambele, depinde mult de valorile fiecăruia.

Dacă stați prin zona acestei țări și aveți și alte detalii de împărtășit, nu ezitați! Sunt convinsă că totul diferă enorm de la oraș la oraș și mi-ar plăcea să cunosc cât mai multe posibil despre țărișoara aceasta! 😊

Șoarecele de bibliotecă iese la plimbare

Da, inevitabilul se întâmplă- șoarecele de bibliotecă iese ocazional din bârlogul său slab iluminat și își face curaj să descopere lumea în toată splendoarea ei. Un pas mic pentru restul omenirii, un pas mare pentru subsemnata, care-și părăsește cu greu culcușul și zona de confort.

Acum că avem această mică introducere, să vă pun la curent cu ceea ce se întâmplă aici: 

1. Nu, nu ați greșit blogul, tot fata cu cărțile sunt și 

2. Dacă tot nu am despre ce să scriu... ei bine, am făcut cumva să am! 

Mi-am propus să vă vorbesc pe scurt, așa, fără să o lungesc prea tare , despre locurile prin care am trecut în ultimele zile- unele mai frumoase, altele absolut superbe! Puteți lua micul articol de față ca pe un posibil punct de plecare în cazul în care Belgia este pe lista țărilor prin care aveți în plan să treceți în această viață sau ca pe o simplă listă ce conține câteva nume de orașe, respectiv mici descrieri. Aici decizia vă aparține. 😊

5 zile, 5 locații diferite- asta așa, ca un mic preview. 

În Bruges am ajuns pentru a doua oară de când sunt în Belgia pentru că prima dată când am fost, cadrul se prezenta în felul următor: februarie, frig de crăpau pietrele, lapoviță, nici țipenie de om pe stradă, doar câteva grupuri de vreo 10-15 inși de prin toată Europa, ce mergeau, ascultători, după câte un ghid. Nu am vrut să rămân cu o astfel de imagine a acestui oraș, astfel că- ghiciți ce- m-am întors cu forțe proaspete într-o zi senină și... teribil de aglomerată! Dar asta e partea a doua 😊 În Bruges (sau Brugge) nu e nevoie neapărat să stai cu harta sau GPS-ul în brațe să cauți atracții turistice- orașul în sine este un muzeu în aer liber, impresionant, plin de viață, vechi și modern în același timp. Dacă ajungi în oraș cu trenul, centrul este la o aruncătură de băț- traversezi strada și mergi tot înainte, până ajungi în curtea unui muzeu, peste drum de Church of Our Lady, o catedrală impozantă pe care vă

Church of our Lady

asigur că nu aveți cum să o ratați. Dacă merită o vizită înăuntru? Mai mult ca sigur! Intrarea nu costă mult, iar în interior veți da peste niște capodopere (picturi, sculpturi în piatră și în lemn, mozaic), peste mormintele lui Charles the Bold și a fiicei lui, Mary, iar piesa de rezistență, ca să îi spunem așa- o sculpută ce datează din 1504, realizată de Michelangelo, Madonna and Child. După ce mi-am bucurat ochii, am înaintat pe strada din fața catedralei- de o parte și de alta, aleea era brăzdată de magazine cu suveniruri, cafenele în stil retro, ciocolaterii și berării. Pe străduța aceasta, recomand cu drag Old Chocolate House- la parter e magazin cu una dintre cele mai bune ciocolate belgiene din câte am gustat (prețuri piperate, dar nu sunt aici pentru a cumpăra cantități industriale, doar așa, de o poftă), iar la etaj este un fel de cafenea-restaurant, unde turistul de rând se poate bucura de o ciocolată caldă savuroasă ori o waffle în două cu ciocolată și căpșuni și multe, multe altele, eu doar am menționat ce e specific prin zonă. 😊 Mergând mai departe, printre străduțe strâmte și neîncăpătoare, am reușit să descopăr centrul vechi, cu o piață imensă care, la acea oră, era plină de tarabe cu toate soiurile de alimente. Nu mi-am bătut capul cu acestea, însă într-un colț am zărit o clădire, care este imposibil să nu-ți atragă privirea- neagră, atrăgătoare, pe numele ei: Historium.

Una dintre camerele tematice din Historium

Înăuntru, am luat un pachet ce conținea 2 chestii destul de interesante, zic eu: un tur cu ghid audio prin 7 camere tematice (unde ne-a fost prezentată istoria acestui oraș, cât de bogat și important era în Golden Age, toată această poveste împletită frumos cu o idilă între un tânăr cu aspirații de pictor și o frumoasă fată) și un tur virtual care, pentru mine, a fost prima experiență de acest gen. Dacă merită? Garantat! Și o spune o studentă pentru care 15 euro pentru un bilet într-un muzeu înseamnă să renunți la alte mici plăceri ale vieții în următoarea săptămână. 😊 Cred că toată nebunia în Historium a durat în jur de o oră, după care am tras o fugă și prin Beguinage- un complex ce datează de prin secolele 12-13,

Beguinage Brugge

construit undeva la marginea orașului, care era, pe vremuri, locul unde trăiau acele femei ce voiau să ducă o viață religioasă, însă fără a se retrage din lume ( să se călugărească, altfel spus) sau a depune orice fel de jurăminte. Eu aș spune că ele sunt primele feministe de prin zona aceasta, dacă mi s-ar permite. În acele vremuri, puteau la fel de bine să fie numite vrăjitoare, dar cum femeile sunt mereu descurcărețe, au găsit ele o soluție cât să trăiască după propriile reguli. 😊 În drum spre gară, am trecut întâmplător pe lângă o clădire de lângă marea catedrală, unde un panou mare anunța că în scurt timp urma să aibă loc un concert de harpă cu intrare gratuită. Acolo mi-am petrecut următoarea oră și tot ce pot să mai spun este că am plecat din acel oraș cu sufletul bucuros până la cer și înapoi!

În Gent am ajuns pentru a mă întâlni cu o prietenă bună la o vorbă,

Parc Gent

dar este evident că ne-am lungit toată ziua. Orașul este imens, iar centrul nu mai este la o aruncătură de băț de gară ( cam 40 de minute mi-a luat acest traseu). Turul orașului a început pentru mine cu o vizită fugitivă pe lângă Universitatea Artevelde și o pauză binemeritată la un ceai fierbinte pe unul dintre canale, la propriu- cafeneaua nu era altceva decât o bărcuță ancorată la mal. Centrul m-a surprins cu aceleași catedrale impunătoare, clădiri mari și viu colorate, aglomerație, zgomot- un loc plin de viață, ce mai! Am aflat și o poveste destul de interesantă despre turnul din centru care, efectiv, nu are vârf. În vremurile trecute, oamenii nu înțelegeau că unele materiale, dacă stau în soare, iau foc, însă găseau mereu un vinovat pentru evenimentele nefericite care se petreceau. În cazul acestui turn, edilii au hotărât că vrăjitoarea a blestemat construcția și, pentru a reuși să ducă la bun final proiectul, trebuie să se descotorosească de ea. Au prins-o, au îngropat-o până la gât în piața respectivă, i-au pus un sac pe cap și oamenii au venit pe rând și i-au dat cu picioarele, până când femeia și-a dat duhul. Ghiciți ce, turnul nu are nici azi vârf. 😊 Lângă aceasta, este o catedrală superbă atât pe exterior, cât și pe interior. Nu cred că arhitectura neogotică va înceta să mă impresioneze vreodată!

Bănuiesc că la bază sunt aceleași principii pe care le-au aplicat toți artiștii acelor vremuri, însă în ochii mei este întotdeauna ceva nou, iar acest lucru mi se pare de-a dreptul fascinant! La ieșirea din catedrală, cum strada cotește la dreapta, este o ciocolaterie de la care am băut o ciocolată caldă care, fără exagerare, mi-a încălzit sufletul! Bine, și trupul, că mă cam luase frigul :D Prietena cu care am fost, cunoscându-mi pasiunile, m-a trecut puțin și prin biblioteca centrală- nu înțeleg eu cine știe ce flamandă, însă mereu mă vor bucura câteva rafturi de cărți, indiferent de limba în care sunt scrise. Pentru anumiți oameni, ce este acolo înseamnă cultură și nimic altceva nu mai contează. După, a urmat un alt drum de 40 de minute până la gară. 😊

Roeselare a fost o locație pe care am ales-o, inițial, după nume. Îmi suna simpatic și plin de mister, în același timp, și nu știam câtă dreptate aveam cu aceste presupuneri!

Artă stradală într-un părculeț

Locul meu de baștină momentan e micul Kortrijk, iar până la Roeselare este doar o plimbare de 20 de minute cu trenul, o nimica toată! Știam că orășelul este vestit pentru arta stradală și, într-adevăr, orice clădire cu puțin spațiu liber este desenată. Din gară, am pornit direct înainte pe niște străduțe, am dat undeva de un parc pentru copii (teoretic), unde am văzut pentru prima oară o căsuță în copac ( da, copilul din mine a cerut să mă urc în ea și asta am și făcut). Am găsit și o catedrală ascunsă pe acolo, dar totul de la uși, porți, geamuri, lacăte erau bine ferecate, astfel că am luat-o iarăși la pas și nu știu cum am aterizat din nou prin gară. De acolo, ajutată de GPS, am plecat în căutarea unui castel, pe care internetul îl recomanda ca ”un loc superb”, doar că ”nu e deschis publicului”, însă ”parcul din jur poate fi vizitat”. Era un drum de vreo 3 km distanță, ce putea merge prost în afară de a mă rătăci pe străduțele lor care arată absolut toate la fel? Astfel că i-am dat la pas și da, a meritat efortul, domeniul din jurul castelului este genul de loc în care poți veni într-o după-amiază după o zi grea, să-ți pui o pătură undeva la umbră, să te bucuri de o băutură rece, ori ceva care să-ți aline sufletul sau, în cazul meu, o carte pe care tot o amâni de multă vreme.

Kasteel van Rumbeke, Roeselare

Într-adevăr, castelul nu e deschis publicului, erau niște personalități în jurul lui, intrând și ieșind cu nonșalanță, dar după mașinile care erau parcate în lateral, tind să cred că ori este revendicat, ori poate fi închiriat pentru evenimente și doar atât. Oricum, am găsit o băncuță undeva la marginea lacului ce înconjoară castelul și mi-am savurat acolo prânzul, bucurându-mă de piveliștea pe care o aveam. O rață tot dădea târcoale, dar în rest a fost liniște. Ah, da, de când sunt aici, rațele mi-au devenit atât de dragi, că nici eu nu pot explica fenomenul! Revenind- m-am mai plimbat puțin pe domeniu, după care mi-am adunat forțele, pregătită să iau același drum de la capăt, în sens invers de data aceasta. M-am rătăcit la o bucată, dar tot am găsit calea spre centru în final. Să vă zic că în acest oraș am mâncat una dintre cele mai bune înghețate? Atât de bună, încât zilele astea m-am mai aventurat o dată în Roeselare DOAR pentru a mai lua o înghețată! Dacă ajungeți pe aici, gelateria se numește De Zoete Zonde, e la 5 minute distanță de gară, iar aromele sunt... wow. Au o gamă largă, nu sunt foarte dulci, iar prețurile sunt aceleași ca la celelalte gelaterii, iar calitatea- net superioară! Iar după această mică bucurie a vieții, au urmat alte 20 de minute până spre orașul care acum are pseudonimul de ”casă”.

Antwerpen (Anvers) a ajuns pe lista orașelor de vizitat datorită faptului că absolut peste tot sunt panouri care anunță că la grădina zoologică de acolo s-a născut o mică gorilă,

Baby Gorilla cu mămica lui

astfel că iată-mă într-o dimineață, la prima oră, fugind prin Kortrijk ca să prind trenul spre Antwerpen! A durat în jur de o oră să ajung acolo și am avut un șoc din prima secundă în care am pus piciorul în acea gară; pentru câteva secunde am avut senzația că sunt într-un palat, iar trenul se oprește exact la porțile lui.Serios acum, dacă ajungeți vreodată acolo, o să îmi dați dreptate, locul poate trece detașat drept muzeu! Grădina zoologică este gard în gard cu gara! Acum, o mică observație, intrarea are un preț nu că piperat, asta e puțin spus; bine greșeala a fost a mea că am uitat, efectiv, să verific prețurile înainte de a pleca de la cămin, dar 25 de euro pentru a vedea niște animăluțe în captivitate mi se pare puțiiiiin cam mult- luați în considerare că e preț cu reducere, pentru că încă am onoarea de a beneficia de statutul de student. Trecând peste această mică inconveniență, grădina e diversificată, spațioasă, colorată, condițiile mi s-au părut destul de bune pentru animăluțe, însă este îngrozitor de aglomerat și de gălăgios, copii absolut peste tot care se bagă în sufletul tău fie că vrei, fie că nu. Am văzut acel baby gorilla și într-adevăr, e simpatic tare, mai ales cum se chinuia să stea pe propriile piciorușe și sfârșea mereu în fund.

V-am spus că am dezvoltat o pasiune pentru ele...

Cel pe care mi l-am asumat că era tatăl lui e cea mai expresivă creatură pe care am văzut-o în viața mea. Undeva prin grădină, niște rățuște au scăpat ele cumva din țarcul lor și se apropiau recunoscătoare de orice străin care se arăta destul de inimos cât să împartă ceva mâncare cu ele. Eu am avut niște pâine, astfel că m-am împrietenit repede cu ele. Din greșeală am aterizat la un spectacol cu lei de mare, foarte simpatic de altfel- se vedea că bărbatul care lucra cu respectivii avea ore multe de muncă alături de ei. Per ansamblu, am petrecut vreo 3 ore în grădină, am luat și prânzul undeva pe o băncuță, cu vedere la un acvariu imens unde înotau două foci, eu zic că banii s-au meritat în final. De aici, am plecat spre centru, în căutarea unui castel care, din păcate, era în reparații, nu se vedea clădirea din cauza tuturor schelelor.

Centru Antwerpen

Am făcut cale întoarsă spre centru, am admirat clădirile și fântâna arteziană din mijlocul lor și am plecat din nou la pas printre străzile înguste. Am dat de o bibliotecă, iar peste drum, aveam să descopăr, era o catedrală impresionantă, dar care pe dinafară arăta ca o clădire obișnuită- nimic care să trădeze stilul neogotic, niciun semn că ar fi o construcție veche de piatră, așa cum m-am acomodat. Înăuntru însă, treaba a fost diferită- cred că e cea mai frumoasă biserică catolică pe care am văzut-o de când m-am mutat aici! Liniștită, cu același aer de clădire veche, foarte luminoasă, cu o pictură impresionantă în altar ce reprezenta Răstingnirea Mântuitorului... impresionant, atât pot spune! Cam la atât se rezumă, în linii mari, scurta vizită în Antwerpen! 😊

Anul trecut, pe vremea aceasta, citeam o nuvelă ce se intitula simplu: ”Visătoarea din Ostende”. Nu știam unde se afla acest loc din punct de vedere geografic, dar îmi era clar faptul că personajul feminin era iremediabil îndrăgostit de farmecul mării la care privea cât era ziua de lungă. Zilele trecute am înțeles de ce 😊 Ostende e un orășel mic, iar când cobori în gară te izbește acel aer cu iz de apă sărată, alge și scoici. Cred că putem numi oficial acest miros într-un singur cuvânt: vacanță. Până la plajă, este un drum de 1 km care merge în linie dreaptă din gară, pe lângă mare, deci e imposibil de ratat. Ce e drept, am avut și norocul de a prinde o zi cu peste 20 de grade Celsius în aer, altfel cred că această mică escapadă nu ar fi fost la fel de reușită. De aici, nu prea am ce povesti- am testat puțin apa cu vârful piciorului și m-a săgetat până în vârful firelor de păr la cât de rece era (mi-am asumat acest lucru, deoarece nu știu dacă voi mai vedea marea în 2019 😊 ),

m-am plimbat pe plajă, mi-am sunat mama să o încânt puțin cu muzica valurilor, am cules 2-3 scoici ca amintire, am luat prânzul în nisip și... cam asta a fost. În drum spre casă, am greșit trenul, am ajuns din greșeală undeva pe lângă Gent, iar după am luat un tren și am ajuns în Roeselare, unde am oprit pentru o altă înghețată. A fost o zi agitată, dar foarte frumoasă! Marea nu este neapărat și marea mea iubire, dar mi-a tresărit puțin sufletul la vederea ei- timpul chiar le schimbă pe toate, se pare. 😊

Mult lăudata înghețată din Roeselare

Cam acestea sunt locurile în care m-am perindat în ultima săptămână. Nu aveam în plan să iasă un articol atât de lung, dar credeți-mă că prima schiță era dublă ca lungime, astfel că am hotărât să scot detaliile neînsemnate și am rămas cu ideile principale. Belgia e foarte micuță, însă fascinantă de-a dreptul! Încă mai sunt multe de văzut, dar curând începe sesiunea, astfel că iau o pauză pe moment. Sper că am reușit să vă fac o idee despre aceste locuri superbe, iertați-mi faptul că sunt îngrozitor de împrăștiată și nu îmi pot organiza timpul cât să mă plimb și să citesc în continuare, dar hei, încercăm și lucruri noi, nu doar povestiri despre cărți, ci și despre experiențe! 😊

Recenzie ”Aristotel și Dante descoperă secretele Universului”

În imaginea de alături, puteți observa una dintre cărțile pentru care am niște sentimente îngrozitor de amestecate și nu, nu este ceva neapărat normal când vine vorba de o carte- ori îți place, ori nu, în principiu. Cu toate acestea, întotdeauna vor exista abateri de la reguli, am dreptate? Pentru mine, în această listă, includ cu siguranță micul roman Young Adult ”Aristotel și Dante descoperă secretele Universului” de Benjamin Alire Saenz.

Acum, ca să nu pornim cu stângul, nu înțelegeți greșit afirmația anterioară: mi-a plăcut enorm volumul, dar drumul printre pagini a fost atât bucurie, cât și chin. Povestea în sine e simpatică, relaxantă, plăcută, o lecție despre prietenie și iubire, însă modul în care este relatată o face să-și piardă din farmec- ori avem scene foarte dinamice, în care se întâmplă multe lucruri neașteptate deodată, puncte culminante peste tot, stăm cu sufletul la gură etc etc, ori trebuie să ne confruntăm cu o acțiune care se desfășoară ÎNGROZITOR de lent și de plictisitor, pentru că unul din personaje nu face altceva în trei capitole decât să iasă la alergat și să tragă de fiare în subsolul casei. Îmi pare rău, dar din cauza acestor pasaje mi-a luat vreo două săptămâni să citesc ceva ce, în mod normal, aș putea da gata lejer într-un week-end nu foarte aglomerat.

O scurtă descriere a romanului acum: povestea se concentrează în jurul prieteniei a doi băieți, Dante și Ari, atât de diferiți și totuși exact la fel, cu aceeași sete de cunoaștere a întregii lumi. Ari este pragmatic, în general distant, nu are prieteni și își chinuie fiecare zi pe acest pământ încercând să dea un sens existenței sale. Nu are chiar cea mai bună relație cu părinții lui, are un frate în închisoare care-i bântuie visele, dar nimeni din familie nu vrea să vorbească despre el. La polul opus, Dante se pierde în artă și poezie, are o carismă ce-l ajută să adune ușor oameni în jurul său, cu o perspectivă unică asupra vieții și a tot ce presupune aceasta. Părinții îi sunt cei mai buni prieteni și împărtășește absolut orice cu aceștia. Când cei doi se întâlnesc, dezvoltă destul de repede o conexiune puternică ce-i ajută să descopere cine sunt și ce vor de la întregul univers, trec mai ușor peste zilele negre, ajung să dezvăluie laturi ale lor de care nici nu erau conștienți. În tot acest drum împreună, sunt puri și sinceri în sentimente, se maturizează, învață din propriile greșeli să fie mai buni, mai deschiși, iar cel mai important: să fie ei înșiși, indiferent de circumstanțe. Ce poate fi mai frumos de atât?

Era să uit să menționez următorul aspect: dacă vreți să o citiți, pregătiți-vă de o lectură cu muuuult umor! Când mai bun, cât mai nereușit, dar hei, măcar a încercat să păstreze întregul volum în aceeași tonalitate! Deși, dacă stau să mă gândesc, e puțin dubios că în replicile absolut tuturor personajelor se poate identifica un iz de sarcasm- în unele locuri mai pronunțat, în altele mai lejer.

Finalul putea să mă ia pe nepregătite dacă nu făceam tâmpenia să-l citesc când am ajuns cu romanul acasă, după ce l-am luat de la un anticariat. Da, am un fel de nărav, să-i spunem așa- încep o carte citind ultimele pagini. Nu întrebați de ce, pentru că n-am absolut nici cea mai mică idee, așa fac dintotdeauna (mă rog, de vreo 5-6 ani, de când citesc la nivel de maraton). Dacă și voi aveți sau ați avut obiceiul acesta prost, dați-mi vă rog un sfat cum să scap de el! Am ruinat prea multe cărți în felul acesta! Revenind- finalul ar putea fi unul neașteptat, dacă nu-l citiți dinainte și care ar putea să vă dea puțin peste cap întreaga concepție pe care o aveați despre carte până în acel moment. E un risc pe care sunteți nevoiți să vi-l asumați!

Însumând tot ce am pălăvrăgit pe aici, acest roman Young Adult e o lectură simpatică, de weekend sau de seară, pe care o recomand cu mult drag, dacă simțiți că aveți răbdare să treceți prin pasaje cu acțiune lentă. Per ansamblu, povestea merită o șansă! 😊

Cartea a apărut în varianta tradusă la Editura TREI acum câțiva ani buni. Dacă vreți să o citiți, vă sugerez să o căutați tot prin anticariate! :) 

P.S. La un moment dat, în cadrul lecturii, se menționa despre cum adeseori e foarte greu să spunem anumite cuvinte celor dragi- uneori pentru că ne este frică de ce putem primi ca răspuns, alteori deoarece avem senzația că timpul e nelimitat și putem să le zicem oricând. Îmi pare rău să dezamăgesc, dar nu e așa. Astfel că vă las cu o întrebare: ce vă oprește să rostiți acele câteva cuvinte?

Lecturi de primăvară- câteva sugestii scoase de la naftalină

Știu, știu, vă place vremea frumoasă ce nu vă dă pace să stați liniștiți în casă, vă plac zilele călduroase de primăvară și nopțile încă prea reci, vă plac culorile și mirosurile îmbietoare, dar parcă totuși încă vă plac și niște lecturi bune, am dreptate?

Scoase direct de la naftalină, vă propun câteva cărți ce merg perfect cu vremea de afară! De ce sunt atât de convinsă de acest fapt? Pentru că de trei zile stau și caut doar cărți pe care le-am citit eu în decursul anilor trecuți în acest anotimp minunat și pe care, ori de câte ori le privesc, îmi aduc aminte de cât de interesante și frumoase mi-au făcut zilele! Și, desigur, nu aș putea ține toată această bucurie doar pentru mine!

Cărți scrise de femei pentru femei

Dacă tot suntem (încă) în această lună dedicată femeilor, nu am cum să nu menționez aici câteva capodopere (după umila-mi părere) pe care nu trebuie care-cumva să le ratați!

Cel care mă așteaptă de Parinoush Saniee spune povestea unei femei care nu își vede niciodată visele îndeplinite. Vorbim de o societate a musulmanilor, unde femeia este obligată să se supună regulilor, tradiției și cuvântului părinților ei. În sensul acesta, nu i se permite să se îndrăgostească de cine dorește inima ei, este forțată într-un mariaj avantajos cu un necunoscut, însă în toată această durere, va căuta mereu să dea un sens suferinței sale. Este o poveste despre supraviețuire, curaj, mame care-și neglijează complet sufletul, făcând din copii un ideal. Finalul este unul tulburător, neașteptat, plin de nedreptate... iar cartea, per ansamblu, este una memorabilă!

Volumul (care a fost interzis de două ori) a apărut la editura Polirom și îl găsiți online pe libris.ro, elefant.ro, polirom.ro.

Becoming de Michelle Obama- nu am cum să nu o includ aici, chiar dacă o citesc abia acum! Din punctul meu de vedere, cartea nu este una ușor digerabilă, ci mai degrabă o analiză complexă a întregii sale vieți; limbajul nu mi se pare banal, dimpotrivă- bine, aici nu pot să îmi dau prea mult cu părerea, căci o citesc în engleză și poate e doar faptul că am destule noțiuni de vocabular de aprofundat. Însă vă spun că merită o șansă, această ocazie de a păși în universul unor oameni de valoare, care au muncit și muncesc enorm pentru tot ceea ce au, care nu au primit niciodată nimic pe degeaba, care au trecut prin drame de nedescris, dar au găsit mereu puterea să meargă mai departe! Pentru toate acestea, jos pălăria! Cartea a apărut la noi la editura Litera și o puteți comanda online de pe următoarele pagini: litera.ro, elefant.ro, libris.ro, emag.ro.

Povești de seară pentru fete rebele 1&2 este un proiect destul de interesant, spun eu, care a început la inițiativa Elenei Favilli, alături de Francesca Cavallo. Cărțile, la prima vedere, par ceva dubios, de copii- în definitiv, poate chiar asta și sunt, dar pe mine m-a bucurat enorm fiecare pagină. Ca să vă faceți o idee, cele două volume sunt construite în felul următor: sunt 100 de povești (în fiecare dintre ele) despre femei care s-au remarcat în această lume, alături de ilustrații ale acestora, realizate – ghiciți voi- tot de femei! Limbajul este lejer, scrisul- destul de mare cât să nu obosească ochii- ce mai, chiar e lectură ușoară de seară! Cele două volume au apărut la editura Litera și le puteți achiziționa împreună de pe litera.ro, librarie.net. Dacă vă spun că este și o româncă în volumul al doilea, ce părere aveți? :) 

Historical drama & romance

Ce-ar fi viața fără puțină dramă, iubire și toate cele? Iar dacă încadrăm totul într-o ficțiune istorică, deja putem spune că viața ne-a dat mai mult decât am cerut!

Outlander, creația Dianei Gabaldon, o veți găsi la mine în orice sugestie, recomandare, top etc.- nu dați vina pe mine, ci pe modul ei de a crea o lume fantastică, magică, de a construi niște descrieri incredibile și nici pe departe plictisitoare. Gândiți-vă că vorbim de 8 cărți (eu am ajuns abia la a 5-a, până aici sunt traduse la noi), fiecare dintre volume vine cu un alt context spațial, cu o altă lume, alte confruntări, alte personaje secundare ce ajung să fie parte importantă a acțiunii... iar Jamie Fraser e plăcerea nevinovată a tuturor femeilor care pun mâna pe cartea aceasta! Sorry not sorry. Cele 5 părți traduse la noi le găsiți în colecția Fantasy la Editura Nemira.

Fantoma de la Operă a lui Gaston Leroux are o poveste destul de interesantă pentru mine. Am căutat-o vreo 3 ani prin orice librărie ajungeam să zăbovesc, inclusiv în mediul online și efectiv nu dădeam de ea nicăieri. Prin clasa a 11-a, când m-am întors dintr-o scurtă mobilitate de studiu, a apărut de nicăieri o ediție retipărită, cred, la Editura Corint- după comanda mea, a apărut stoc epuizat, deci norocul acolo mi-a fost. Dacă ați văzut filmul, cartea are și nu prea treabă cu el- mai exact, unele scene sunt 1:1, altele n-au nici cea mai mică legătură, cum se și întâmplă în mod obișnuit, de altfel. Cartea spune povestea unui triunghi amoros dintre soprana Christine Daee, Erik (fantoma) și Raoul (un prieten din copilărie de-al fetei); vorbim despre o narațiune plină de intrigi, cu răsturnări de situație tulburătoare, cu iz romantic, puțin thriller, puțin roman polițist și cu o descriere superbă a Operei din Paris. Cartea o găsiți în limba română în colecția Clasici ai Literaturii Universale la Editura Corint și o puteți comanda online de pe cărturești.ro, emag.ro, libris.ro ( dacă ar fi fost așa ușor să o găsesc când o căutam eu, era ceva...).

În cazul în care vă simțiți, așa, cu mare drag pentru țara voastră...

... am în listă și niște cărți scrise de români, pentru că altfel nu ar avea sens să vă vorbesc încontinuu despre autori străini, dar să-i uit pe ai noștri, care își dau duhul scriind în limba noastră, atât de frumoasă și fără seamăn!

92 de povești cu cărți a lui Ștefan Caraman este o carte pe care am luat-o întâmplător, dintr-o librărie din Vatra Dornei ( prima carte cumpărată în 2019, checked) și vă spun sincer că am râs datorită ei, de simțeam că nu am aer uneori. Desigur, sunt și povești mai serioase, mai profunde, sau unele prea lungi peste care poate că am trecut ceva mai rapid, dar, per total, mi-a plăcut la nebunie. Dacă reușiți să o găsiți, faceți-vă această bucurie! Cartea o găsiți la editura Herg Benet, iar online o puteți comanda de pe emag.ro. 

Domnișoara Christina, una dintre operele lui Mircea Eliade, poate ar fi ceva mai potrivită pentru o lectură de toamnă, cu vreme mohorâtă, dar dacă ploaia sau ninsoarea vă izbește locuința în vreo zi, nu ezitați să o luați, s-ar potrivi perfect în acel cadru! Și această carte are o poveste interesantă (pentru mine)- când mă pregăteam pentru proba de bacalaureat la limba și literatura română, am dat din întâmplare peste un subiect care avea, în prima parte, ca text suport, un fragment din această carte. Să vă spun că a fost dragoste la prima citire? Și că am căutat-o jumătate din an prin anticariate? Și că, după ce am ridicat-o de la poștă, nu am lăsat-o, la propriu, din mână? Pe lângă acțiunea intrigantă, cu atmosfera magică, puțin înfricoșătoare, cu o strigoaică ce se întoarce printre cei vii, intervine și inegalabilul stil al lui Eliade, ce te ține în poveste, de parcă ai fi una cu ea. Chiar dacă nu recomand un asemenea comportament, cartea se găsește în format PDF dintr-o simplă căutare. Dacă, totuși, țineți la morală, o puteți comanda online de pe libris.ro.

Scrisoare de dragoste și Invitația la vals sunt două romane de dragoste scrise de Mihail Drumeș care, zic eu, sunt niște lecturi agreabile, care merg perfect cu o zi de leneveală,  undeva într-o cafenea, la un ceai sau o cafea- cam așa îmi imaginez cadrul idea pentru aceste două volume (eu le-am citit pe băncile școlii, astfrl că nu mă luați în seamă când vi se pare că aberez). Acțiunea celor două nu e cine știe ce, însă modul în care sunt povestite, atenția pe care o acordă scriitorul universului interior, trăirilor intense, felul în care le exprimă, face din acestea două lecturi plăcute, pe care nu trebuie să le ratați! Invitația la vals o puteți achiziționa de pe editura-art.ro, emag.ro, iar Scrisoare de dragoste- de pe libris.ro.

Nonficțiune

Pentru cei care preferă să rămână în lumea reală, am și niște sugestii ce nu prea au tangențe cu ficțiunea. Am menționat deja în prima categorie două astfel de opțiuni, dar asta nu înseamnă că nu mai am nimic de împărtășit!

Exerciții de echilibru, un proiect destul de interesant de-al lui Tudor Chirilă, este o carte în care sunt cuprinse toate postările de pe blogul artistului, pentru o anumită perioadă. Mie una îmi place enorm modul lui de a vorbi, de a crea, de a transmite niște emoții, astfel că acea carte mi-a ajuns direct la suflet! O să-l vedeți pe el, ca om, cu defecte, imperfecțiuni, nervi, gânduri întunecate sau ceva mai fericite, întrebări existențiale, povești de pe drumuri și multe altele!

Apărută la editura Polirom, o puteți comanda accesând următoarele link-uri: emag.ro, elefant.ro, cărturești.ro, libris.ro.

Câteva motive să iubești viața este un fel de autobiografie a lui Matt Haig în care acesta povestește despre cum depresia l-a luat pe nepregătite, ce a învățat din toată această luptă a lui cu propria minte, ce a însemnat ajutorul din afară pentru această boală cumplită și așa mai departe. Bine, aici trișez puțin, pentru că este o carte pe care am citit-o în perioadă sărbătorilor de iarnă de anul trecut și chiar au fost niște momente în care aveam nevoie de ceva asemănător. Astfel că, dacă simțiți că mintea vă joacă feste uneori sau pur și simplu vă fascinează acest subiect, go for it. Totodată, vă las aici și linkul recenziei făcute anul trecut, unde puteți afla mai multe despre carte. Volumul îl găsiți la editura Nemira și se poate comanda de pe nemira.ro, emag.ro.

Dezastrul de la Cernobîl a Svetlanei Alexievich este una dintre cele mai bune lucrări ale jurnalistei de origine ucarineană, ce cuprinde mărturiile celor ce au luat parte la catastrofa nucleară ce a avut loc în noaptea de 26 aprilie 1986, la reactorul numărul 4 din cadrul centralei de la Cernobîl. Nu este o carte ”comodă”, nicidecum ușor de digerat, însă dacă vă fascinează istoria și evenimentele importante până în cele mai mici detalii, atunci tot ce a scris această jurnalistă este pentru voi. O să trăiți dramele unor oameni nevinovați, neinformați, obligați să-și lase munca de o viață în spate fără a primi vreo despăgubire, toate acestea din cauza unor oameni care nici măcar nu au răspuns pentru aceste fapte. E traumatizant, dar ce mi se pare cel mai interesant este cum fiecare a primit parcă un dar al povestirii atât de prețios, cât să poată da mai departe adevărul despre tot ce a fost. Volumul a fost tradus la noi la editura Corint, în schimb partea cu achiziționatul este puțin mai complicată. Nu mizez pe ceea ce spun, dar cred s-a tipărit o singură ediție, căci online nu se găsește aproape nicăieri, doar dacă aveți norocul să dați de ea printr-o librărie. Eu am cumpărat-o de la librăria Humanitas din Piața Unirii, Iași, primăvara trecută. 

Jurnal de librar este un carnețel cu notițele Ancăi Zaharia, din vremea când își ducea veacul prin librării, ca... ei bine, librar. E un volum subțirel, care se citește repede, la care se râde mult ( ori de prostia unora, ori de stilul în care autoarea își povestește, cu umor, aventurile) și care, în cazul în care aveați gând să vă așezați comod la vreun scaun în vreo librărie... o să vă cam taie cheful de asta. Nu definitiv, desigur. Cartea a apărut la editura Herg Benet și mai găsiți câteva exemplare pe elefant.ro și cărturești.ro.