Știți
cum îmi dau seama că citesc o carte bună? Dar bună la modul că mi-am dorit
enorm să o termin, dar la fel de bine mă rugam să nu se mai sfârșească.
Prin
simplul fapt că nu am cuvinte să o descriu. Nu știu ce să spun, cum să spun, mi
se pare că nu pot prinde în câteva slove trântite acolo tot ce m-a făcut să
simt, să (re)trăiesc, să visez.
După
cum spune și Ana-Maria Anghelescu: Ana Mănescu nu scrie pentru oricine.
Trebuie să treci prin niște vârste și niște emoții ca să poți spune că ești
capabil să o înțelegi (măcar cât de cât).
 |
| Dimineți de septembrie cu miros de scorțișoară și povești cu zâne |
Și
știți care cred că e marele plus al acestei cărți? Faptul că Zâna intră atât de
frumos în lumea fantasticului prin motive și mituri populare, prin personaje
cunoscute de noi de când eram mici copii... n-aveți voi idee de când caut o
asemenea carte! Avem un folclor atât de frumos, care merită păstrat viu cât mai
mult timp posibil.
Să
nu-ți fie frică de ceea ce nu știi, de ce se ascunde în tenebre, de grotesc, de
montruos. Tu să te temi de frumusețe și de cei pe care îi iubești. Frica nu
apare decât când ai ce să pierzi.
Ce frumos și simplu spus, nu-i așa? Povestea
Norei mi-a plăcut cel mai mult (este și prima din volum) și nu știu dacă e
datorită faptului că o citeam pe un vapor ce înainta ușor printre nuferii
Deltei sau pur și simplu m-a vrăjit atât de tare, încât aveam senzația că apele
mă cheamă și pe mine. Aici nu am niciun răspuns.
Frumosul
nu stă numai în simetrie și în viață, în Carpe Diem și în planuri, ci există și
în oase și în ruine, în distrugere și în moarte, în delirul inutil împotriva
uitării.
Citind această frază, gândul mi-a zburat
imediat la o celebră carte YA în care personajul principal, bolnav de cancer,
povestește că frica lui cea mai mare este uitarea. Și cred cu tărie că
oamenilor nu le este frică de moarte, ci de tot ce nu apucă să facă până ajung
într-o groapă. Oamenilor le este frică să fie uitați, să nu lase ceva în urmă
care să ateste că undeva, cândva, ei au existat. De aceea totul în jurul nostru
e frumos. Pentru că arată lupta cuiva împotriva trecerii timpului.
-Ai
grijă ce-ți dorești.
-Și
cât de clar o rostești.
Viața asta, atât de imprevizibilă și de
darnică uneori..
... și nu vă mai spun nimic despre carte, vă las pe voi să o descoperiți așa cum
știți voi mai bine. Eu sper doar că v-am făcut o idee și că pe viitor veți
susține și scriitorii români. Merită, credeți-mă!
Personal, m-am simțit copil, puștoaică
intrată în adolescență și om matur citind aceste povești. Nu poți să le dai o
vârstă, poți doar să te bucuri de ele, de vremurile apuse, de cele care îți
surâd înainte și tot așa.
Ultimul capitol din carte a fost cel care mi-a spus: ”E timpul”. Am realizat că am amânat prea mult să fac ceea ce mi-am dorit și m-am hotărât să schimb acest lucru. Mulțumesc, Ana Mănescu, pentru acest impuls pe care îl căutam de multă vreme!
P.S. Urmați sfatul scriitoarei și ascultați melodiile celtice ale lui Adrian von Ziegler. O să vedeți voi de ce. :)
Cartea se găsește la editura Herg Benet, iar dacă vreți să o comandați online, uitați câteva link-uri:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu