Ai putea spune că trăind în secolul 21, noi, ca oameni, avem libertate de exprimare, de mișcare, de gândire. Că o țară care se autointitulează ”democratică” are de oferit pe puțin la fel de multe ca niște țări aflate sub capitalism.
Da, ai putea spune. Până ajungi în Coreea de Nord și vezi o sărăcie lucie alături de o atmoferă dezolantă, gri (la propriu), cu oameni care funcționează pe bază de automatisme și care se tem să vorbească. De ce? Pentru că o vorbă greșită, una singură, îi poate trimite imediat într-un lagăr de muncă. Asta nu se întâmpla și pe vremea lui Hitler? Ba da. În schimb, de data aceasta, intră în scenă un alt dictator: Kim Jong Un, care a preluat conducea țării la o vârstă destul de fragedă (serviciile secrete nu au reușit să îi decopere vârsta cu exactitate, dar aproximează că avea în jur de 28-29 de ani).Încă de la începutul cărții, totul legat de această țară este sub semnul întrebării. Au durat ani buni până când reporterul a reușit să obțină o viză, a fost nevoit să meargă în Beijing și de acolo să ia un avion (care cam stătea să se destrame) către capitala Phenian, de la aeroport i-a preluat un ghid care știa română și care nu i-a scăpat din ochi aproape nicio secundă și, precum evreii de acum aproape 80 de ani, toți reporterii străini trebuiau să poarte un însemn albastru pe mână, ca lumea să știe ce sunt ei cu adevărat.
După ce că în aeroport le-au fost confiscate telefoanele (până la plecare,desigur), ajungând să fie cazați la un hotel de ”lux”, cu o priveliște încântătoare către un șantier unde în fiecare dimineață muncitorii făceau exerciții de gimnastică pentru înviorare, pe fundal răsunând muzică patriotică dedicată liderului suprem, Adelin și Cătălin(cameramanul) încep să descopere treptat un regim totalitar care îți îngrădește orice fel de libertate..La recepție li se opresc pașapoartele, sunt anunțați că nu au voie să părăsească Phenianul, dar nici să iasă la plimbare pe străzi singuri, neînsoțiți de ghidul lor, Ri. Totodată, li se interzice să facă poze la zonele sărace, la oamenii sărmani, la magazinul cel mai dotat din oraș, destinat străinilor și care arăta mai rău decât cel mai prost magazin din timpul comunismului din România.Mai mult, cineva le intră în cameră cât sunt plecați, le verifică filmările și fotografiile și le șterge pe cele care sunt considerate ”promițătoare”, care nu arată ”adevărul” pe care vor ei să îl arate. Străzile Phenianului sunt pline de soldați și securiști, dar asta era deja de la sine înțeles. Trotuarele sunt pline, cu mașina circulă doar liderul (care, de altfel, e cam cel mai gras corean în viață la ora aceasta), câțiva angajați din minister și poate diplomații străini care locuiesc acolo.
În continuare, asistăm la desfășurarea unei diversități de evenimente care, după părerea mea, în afară de consumatoare de bani și de energie, nu au fost nimic mai mult. În afară de lansarea eșuată a unei rachete, restul a mers conform programului, pe care oricum nimeni nu îl știa dinainte. Ceea ce remarcă reporterul și, într-adevăr, este un lucru fascinant, faptul că o arenă cu 700.000 de locuri avea nevoie de maxim un sfert de oră ca să se golească. Așa hărțuiți și obligați să îndeplinească anumite sarcini erau locuitorii capitalei, încât la final se călcau în picioare, numai să se întoarcă la viața lor obișnuită. Nu de puține ori, Cătălin a prins în cadru oameni care dormeau în picioare și care se trezeau ocazional în zgomotul aplauzelor. Sperăm însă că securiștii coreeni nu au văzut acele filmări și nu i-au executat pe respectivii pentru că da, acest lucru încă se practică la ei. Să nu mai vorbim de faptul că liderul însuși aproape adormea la evenimentele dedicate lui... într-adevăr, e destul de obositor să stai să manipulezi atâția oameni zi de zi.
Mă voi opri aici cu povestirea acestei cărți pe care v-o recomand cu drag să o citiți. Spun ”cu drag” pentru că deși trăim într-o eră în care informația este la un click distanță, suntem mai dezinformați și dezorientați ca niciodată, iar faptul că într-un timp în care oamenii luptă pentru drepturi există încă o țară închisă, cu lagăre de muncă, reguli stricte și locuitori care nu au acces la niciun fel de informație din afară, ci doar la cea pe care le-o aferă comuniștii de acolo, este un lucru îngrozitor. Să nu mai vorbim de faptul că această țară creează arme nucleare pe bandă, iar dacă acest lucru nu e îngrijorător, nu știu ce altceva ar putea fi.
Cartea o găsiți la editura Polirom și online: POLIROM , Cărturești , iar pe youtube găsiți și documentarul făcut de Adelin și colegul său, Cătălin, în Coreea de Nord. E un fel de rezumat al acestei cărți, durează în jur de 20 de minute și sintetizează în acest timp scurt tot ce trebuie reținut despre acea țară.
P.S. Dacă ați citit ”1984”, cred că ați înțeles până acum de ce am pomenit despre acea carte în titlu. Asemănările sunt multe, îngrijorător de multe chiar (”1984” este o distopie), iar dacă nu ați citit-o până acum, vă sugerez să îi acordați o șansă, măcar să le citiți dinainte să ajungem toți să trăim în ele, la propriu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu