Cărți vs Adaptări (I)

”Doi șobolani într-un cinematograf mâncau o rolă de film. Unul din ei întreabă:

-Ei, cum e, ți-a plăcut filmul?

-Nu prea, mai mult mi-a plăcut cartea!”

Am găsit ”gluma” de mai sus când mă documentam pentru tema articolului de față și mi s-a părut că nu puteam da peste ceva care să se potrivească la fel de bine drept introducere. După cum v-ați dat seama din titlu, azi dezbatem vechea bătălie dintre cărți și filme- mai mult sau mai puțin. Pe lângă facultate și alte banalități cotidiene care îmi mănâncă, în general, enorm de mult timp, am realizat că ce-mi rămâne pentru mine se împarte între două plăceri:

1.   Cititul;

2. Vizionarea adaptărilor cărților citite.

Acum, nu sunt nici din categoria celor ce urlă în gura mare că o carte bate filmul, dar nici cinefilă declarată. Îmi place să le îmbin pe amândouă, să le compar, să analizez ce a mers bine și ce putea fi îmbunătățit, știți și voi, chestii ce presupun dezvoltarea gândirii critice, teoretic. Astfel că pentru astăzi nu îmi propun să dau în cap nimănui, ci doar să îmi exprim părerea despre unele dintre volumele preferate în paralel cu filmele ce le au la bază. Dacă îmi va ieși sau nu, vedem mai târziu.

Dar, vă avertizez de pe acum, cât să nu avem surprize: cartea nu câștigă întotdeauna. 😊

1. Mândrie și Prejudecată de Jane Austen

Pentru cei ce nu ați citit această poveste, vă compătimesc și totodată vă invidiez, căci aveți ocazia să deschideți această carte fără să aveți nici cea mai mică idee despre ce se află între acele pagini. Ca să intrăm puțin în atmosferă, ne întoarcem până în secolul al 19-lea, marcat de baluri elegante, rochii pompoase, limbaj elevat, mame a căror ocupație principală era să-și vadă fetele măritate cât mai devreme cu personaje masculine cu trăsături excepționale și averi considerabile. Vorbim de o societate în care frumusețea, blândețea, inteligența, umorul, carisma sunt trăsături apreciate, dar care nu îți oferă posibilitatea de a avansa pe scara socială. Să nu vă așteptați la o lectură ușoară, fie că vorbim de varianta originală sau cea tradusă- nu e o topică des întâlnită în zilele noastre, iar formulele de adresare s-ar putea să vi se pară puțin cam trase de coadă, însă povestea merită, dacă aveți răbdarea necesară să treceți prin toate pasajele. Despre film (2005), pot să vă spun că

personajul feminin predominant, Elizabeth, este jucat de Keira Knightley, o actriță ce și-a asumat rolul foarte bine, i s-a potrivit mănușă, după umila-mi părere. Iar în ceea ce privește finalul… îmi pare rău (sau nu) să o spun, dar regizorul filmului a făcut o treabă excelentă! În carte, secvența respectivă are loc foarte repede, poți spune că deznodământul chiar te ia prin surprindere și nu neapărat într-un sens bun. În film însă, chiar dacă este la fel de neașteptat, îți dă timp să digeri situația, iar cadrul nou ales a fost ideal, zic eu. Deci, cu mare căldură vi le recomand pe amândouă, cu mențiunea că am văzut filmul de vreo 10 ori, cartea am citit-o de vreo 3 ori, deci aveți în față o poveste nemuritoare ce cred că vă va fi pe plac, fie că alegeți varianta ei scrisă ori adaptarea!

2. Jane Eyre de Charlotte Bronte

Publicat în 1847 sub pseudonimul Currer Bell, romanul gothic, psihologic și Bildungsroman a devenit de-a lungul timpului și un manifest al feminismului. Povestea în sine lasă loc liber unei mari varietăți de interpretări, fiind complexă și nemaiîntâlnită pentru acele timpuri și aș putea adăuga că are elemente de noutate chiar și pentru vremurile noastre, dominate de povești care mai de care. Romanul prezintă viața lui Jane încă din copilărie, când a rămas orfană de ambii părinți și s-a trezit în casa neprimitoare a mătușii ei, ce nu o suporta de niciun fel. La scurt timp ajunge să trăiască într-un pension, alături de alte copile, însă evenimentele nefericite se țin scai de ea chiar și acolo. Per ansamblu, Jane ajunge să cunoască fericirea abia spre final, însă pe tot parcursul vieții a rămas sinceră față de ea, bună la suflet, iubitoare, independentă, dorind din răsputeri să-și facă un rost pe propriile picioare, fără să caute un personaj în brațele căruia să se arunce și să uite de grijile vieții. Chiar dacă volumul nu prezintă interes pentru probleme precum inegalitatea sexelor, Jane atrage atenția asupra acestor dificultăți prin modul în care acționează și vorbește.

Țelul ei în viață nu este un mariaj cu vreun nobil, chiar dacă era o femeie inteligentă ce atrăgea atenția prin capacitatea ei admirabilă de a duce o conversație mai mult decât agreabilă. Despre film (2011), ce vă pot spune este că actrița din rolul principal (Mia Wasikowska) o joacă extraordinar pe Jane: o fată sumbră, tăcută, retrasă, fără să fie vreo frumusețe răpitoare, exact cum o prezintă și cartea. Multe detalii din povestea inițială sunt omise, dar filmul urmărește destul de aproape firul narativ, iar cadrele mi s-au părut aproape 1:1, dacă nu chiar mai bine decât am reușit eu să îmi imaginez. Astfel că, dacă vă sperie o carte cât o cărămidă, dați o șansă măcar adaptării: găsiți acolo ideile principale, puse în scenă de niște actori frumoși, ce și-au luat rolurile în serios. 😊

3. Cititorul de Bernhard Schlink

Pe blog.goethe.de, cei care au scris un articol despre această carte spun așa: ”e genul de roman pe care-l primești cadou de la cineva care a văzut ecranizarea lui din 2008 (cu Kate Winslet și Ralph Fiennes în rolurile principale), dar n-a citit cartea. Ai zice că nu-i de bine.”

Dar cam așa se întâmplă în cazul de față- filmul bate cartea. Imediat îmi explic punctul de vedere. 

Cartea spune povestea lui Michael, un copil de 15 ani care, venind într-o zi acasă de la școală, începe să se simtă rău din cauza unui început de hepatită. O femeie (Hanna) se oprește lângă el, îi dă niște apă, îl ajută puțin să se pună pe picioare și să ajungă până aproape de casă. După câteva luni bune de stat la pat, tânărul își revine aproape complet și este trimis de către mama lui la respectiva femeie cu un buchet de flori, în semn de mulțumire. Ce urmează mai departe este o controversată poveste de dragoste dintre cei doi, în ciuda diferenței de vârstă. În prima parte a poveștii, iubirea lor se consumă la modul ideal, plin de fantezie- el descoperind bucuria de a fi alături de o femeie, iar ea descoperind plăcerea de a asculta pe cineva citindu-i (căci ea nu se putea bucura de cărți, nu deținea luxul de a fi primit o educație în trecut). 

Să spunem că în film această parte este mult mai dinamică, ceea ce în carte este povestit vag, aici este ilustrat destul de puternic, însă accentul cade doar pe relația lor fizică, nu pe ceea ce îi leagă la nivel spiritual pe cei doi. Partea a doua a poveștii îi prezintă pe cei doi 7 ani mai târziu, într-o sală de judecată: Michael în calitate de student la Drept, Iar Hanna- acuzată alături de alte femei de moartea unor deținute din lagărul în care aceasta ocupase postul de gardian. Aici, vă spun sincer, am oprit lectura cărții, căci acțiunea se desfășura îngrozitor de lent, nu surprindea prea bine tensiunile ce au loc, practic, într-o sală de judecată. Filmul însă captează asta cu brio, iar rolul a picat foarte bine în brațele lui Kate. Vorbim însă de conținut explicit, astfel că recomand filmul măcar de la vărsta de 16 ani în sus. 😊

4. Mănâncă, roagă-te, iubește de Elizabeth Gilbert

Dacă îmi aduc bine aminte, aceasta a fost ultima carte pe care am citit-o înainte să mă apuc serios de învățat pentru examenul de bacalaureat. Era o încântare. Cartea, plină de umor și de o sinceritate cuceritoare, spune povestea unei femei ce pleacă în lume se se redescopere după ce divorțează de soțul ei, alegând să stea câte 4 luni în Italia, India și Indonezia- un mic plan pentru un an. Scriitoarea relatează cu drag despre oamenii calzi întâlniți în Roma, despre hainele ce i-au devenit neîncăpătoare din cauza pastelor și a înghețatei, despre cele 12 kg acumulate, cele mai fericite din viața ei, după cum menționează. Totodată, aduce în scenă înțelepciunea oamenilor simpli din țările asiatice, spirituali și împăcați în sărăcia lor lucie, bucuroși să aibă vizitatori ce le trec poarta ocazional. Filmul (2010), pe care l-am văzut recent, nu reușește să surprindă

toate acestea, din păcate, în ciuda locațiilor exotice și a actorilor care par efectiv rupți din cadrul țărilor respective. Iar Julia Roberts, în rolul principal, și-a făcut treaba, dar cred că e ultima actriță la care m-aș fi putut gândi când mi-am imaginat personajul în primă fază. Filmul e destul de superficial făcut, nu surprinde cât de frumos s-a integrat personajul în comunitățile prin care a cutreierat, așa cum povestește în jurnalul de călătorie; nu evidențiază prea multe dintre tradițiile locale neobișnuite pe care le-am descoperit de-a lungul lecturii, pur și simplu surprinde marele clișeu că vreo două călătorii în locații exotice sunt necesare pentru a-ți așeza gândurile.

5. BirdBox de Josh Malerman 

Despre carte am vorbit acum câteva luni pe blog, aveți link-ul aici. Long story short: cartea e o relatare din perspectiva lui Malorie a unei apocalipse subite ce s-a abătut asupra omenirii. Creaturi despre care nimeni nu știe nimic ( cum arată, ce fac, de unde vin, cu ce se hrănesc, dacă atacă sau nu etc) provoacă niște stări ciudate celor care doar le văd- altfel spus, respectivii înnebunesc și găsesc cele mai terifiante modalități de a se sinucide. Sincer vă spun că n-am mai dat de multă vreme de o carte care să te prindă atât de tare și la naiba, că în primele 60 de pagini nu făceau altceva decât să meargă cu o barcă, dar fiecare trăire a personajelor, fiecare mișcare, fiecare decizie, totul e descris atât, atât de bine, încât stai ca pe ace în timp ce o citește.

Altfel spus, lectura e una intensă, care chiar te face la psihic, dacă o lași. Filmul (2018), în schimb, mi s-a părut puțin mai lent. Aici, nu mai știi ce simte fiecare, iar toate acele trăiri descrise în carte au fost redate în strigăte și țipete, pentru a scoate cumva în evidență teroarea, dar nu e chiar același lucru. Mai mult, încă de la început nu este respectat firul narativ, ceea ce mi se pare un mare minus. Scenariul adaptat a scos din scenă multe dintre secvențele ce te țin cu sufletul la gură, dar hei, cine sunt eu să comentez. :D Per ansamblu, vă recomand cartea cu tot dragul, filmul cam lasă de dorit. 😊

Cam atât pentru astăzi, căci m-am lungit destul de tare. Lista e lunga și urmează o continuare (poate chiar două), dar până una-alta vă las cu atât...

... și cu o întrebare. Dacă ați putea face un film după o carte citită de voi și care nu are încă o adaptare, care ar fi aceasta? :) 

Dificultatea vieții de bibliofil

Reading slump, colțuri îndoite, serii incomplete, spoilers...

...mă credeți sau nu, să fii cititor cu normă întreagă în timpul liber implică multe aspecte nu tocmai plăcute. Trecând de latura fizică ce include cearcăne adânci și o lipsă acută de somn, să vă povestesc de câte ori am ratat să cobor în stația de la cămin din cauză că eram prinsă prin tot felul de povești? De vreo 5 ori numai în acest semestru, dar am timp să mai ridic ștacheta puțin. Ideea este următoare: cu cât prinzi mai mult drag de cărți, cu atât cresc și frustrările pe care le aduni pe acest drum ca cititor activ. Dar ca să nu mai bat pasul pe loc, să trecem direct la subiect! 

E ”minunat” când ai un număr semnificativ de cărți necitite la îndemână și nu știi pe care să o alegi. Este și mai frumos când toate sunt de genuri diferite, am dreptate? Dar dacă totuși faci parte din cei ce termină de citit un volum și deja știu ce urmează la rând, împărtășește cu noi secretul/ algoritmul/ vraja, numește-l cum vrei! Ne-ai scuti de multe probleme și timp pierdut! Revenind la punctul de plecare: e practic imposibil să dai cu banul când ai mai mult de 2 cărți și cel mai probabil sfârșești prin a te uita la ele minute bune, în același timp ajungând să ceri opinia unor persoane apropiate, ca în final să te reîntorci la ceva ce deja ai citit! Pentru că logica noastră bate absolut orice, nu-i așa?

În viața fiecărui cititor, vine un moment când este imposibil din punct de vedere logistic să mai ai loc în casă atât pentru tine, cât și pentru toate cărțile adunate de-a lungul timpului. Ah, nu știu dacă ați trecut prin această situație, dar e de neprețuit momentul când auzi un raft cum pocnește sub greutatea apăsătoare și te trezești cu toate volumele răsfirate pe jos! Dacă nu ați pățit, nici să n-aveți parte de așa ceva! Oricum, cred că vă sună cunoscut bibliotecile cu câte 2-3 rânduri de cărți, eventual suprapuse pe același raft, ticsite bine, cât să nu poți să mai scoți ceva de acolo decât cu o rangă sau ceva asemănător. Țin minte că prin clasa a 12-a am realizat că mă scot cărțile afară din cameră când aveam grămezi înalte cât mine pe lângă biblioteca propriu-zisă, pentru că nu mai găseam loc pentru ele. Dar aceasta să fie ultima problemă!

Un alt lucru de reținut: dacă cineva ar descoperi o poziție pentru citit în care să nu te doară spatele, mâinile, gâtul, corpul per ansamblu după câteva ore de stat nemișcat, cred că am fi în stare să facem o chetă la nivel mondial și să-i organizăm propria ceremonie de decernare a premiului Nobel. Serios, voi cum faceți să nu vă amorțească nimic fără să vă mișcați la fiecare 10-15 minute? E una dintre dilemele pe care mi-ar plăcea să le elucidez. 😊

”Care e cartea ta favorită?”, te întreabă cineva cu speranța că va primi un răspuns. Adevărul e următorul: nu avem așa ceva. Să fim serioși, când ai zeci sau sute de cărți la purtător, e destul de complicat să spui că doar una ți-a rămas acolo sus, deasupra tuturor. Cel puțin în partea de literatură clasică, nici nu îmi pot imagina cum cineva ar putea fi capabil să compare două capodopere între ele... iese această idee din schemă, e de neconceput. Astfel că ce urmează să spun e ca o rugăminte colectivă a tuturor celor ce stau mai mult printre cărți, decât printre oameni: nu ne întrebați cartea preferată, întrebați-ne despre una care ne-a plăcut și atât! Nu o să vă dăm doar un titlu, ci o listă întreagă, deci e win-win!

În general nu suntem sadici, promit! Dar recomand cu căldură să nu deranjați cititotul în habitatul lui natural. Nici nu știți prin ce stări trece atunci și nu sunt sigură că vreți să aflați, de altfel, căci oricând proclamăm noi că cititul ne face fericiți și suntem toți un zâmbet, stați să ne vedeți numai cum reacționăm când ne moare personajul preferat! Nu vreți să fiți prin preajmă, garantez!

Când vine vorba de reading slump ( pentru cei ce nu sunt familiari cu acest concept, îl putem defini drept coșmarul unui cititor: delimitează acel moment când nu ești capabil, efectiv, să pui mâna pe o carte și să o citești, fără să ai un motiv anume; pur și simplu nu poți, oricât ți-ai dori), treaba e puțin mai sensibilă, pentru că nu există o ”rețetă magică” să ieși din acea stare destul de inconfortabilă, aș zice. Paradoxal, cărțile îți induc această condiție și tot ele se scot din ea, dacă reușești să depășești acea barieră. Însă e un mare ”dacă” la mijloc.

Dragi bibliofili, cât de frustrant e să-ți fie cineva drag și să afli că nu-ți împărtășește absolut deloc pasiunea aceasta?  Și tu stai acolo, ca tristul, îți dai sufletul vorbind despre ce iubești cel mai mult pe această lume și ce primești la schimb? Nicio reacție. Înțelegeți voi de unde reiese frustrarea.

Cred că nu este un lucru mai detestat la ora actuală decât spoiler-ele. Serios acum, cât de malefic să fii să găsești satisfacție în a ruina bucuria celui ce abia s-a apucat de o carte? ”Oh, citești <<The fault in our stars>>? Eh, vezi că X moare, mare păcat, cât am plâns!”.  Nu mai spune! Și pe Pinterest, dacă dai o căutare de fan arts pentru o carte, căci ți se pare ceva plăcut și vrei să vezi cum și-au imaginat alții personajele, e imposibil să nu afli cine a murit, de ce, cine cu cine a sfârșit. Sunt peste tot, ne urmăresc!

Există două tipuri de cititori: cei care ar fi în stare să folosească și ființe vii drept semn de carte și ”demoni” scăpați din vreun purgatoriu care îndoaie marginile paginilor pentru a-și aminti unde au rămas. Poate este o caracterizare cam dură, dar când tu, ca om de rând, strângi cureaua lună de lună să-ți cumperi niște volume de care ai grijă ca de ochii din cap și după le împrumuți cuiva și le primește înapoi cu 3 sferturi din pagini distruse... nu vă pot descrie sentimentul.

După un timp ca cititor de cursă lungă, ajungi inevitabil să pui ”etichete” pe capetele oamenilor după ceea ce au lecturat la viața lor. Nu e că ne-am dori noi să fim așa, dar ne vine mai ușor să îi identificăm pe cei cu care am avea ceva de împărțit și pe cei pe care îi putem evita într-o oarecare măsură. Un pic cam drastic, dar chiar se mai întâmplă.

Când vine vorba de serii, e minunat să vezi cum ți-ai dat banii pe primele volume, iar ultimul nu arată deloc ca cele dinainte- practic, ai două chestii diferite în bibliotecă și cel mai probabil arată inestetic puse alături. Sau cât de frumos e momentul când se anunța că au oprit traducerea seriei, când mai era un nenorocit de volum ca să fie completă!

Probleme mai sunt, multe și diversificate, dar pe astea am reușit să le trec în revistă astăzi. Dacă mai aveți și voi unele pe care vreți să le împărtășiți, ne vedem în secțiunea de comentarii! ^.^  

De la puștoaica ce ura lectura...

...la fata ce nu se mai satură de cărți

Acum vreo 2 săptămâni, dacă îmi aduc bine aminte, am trecut printr-un anticariat (singurul din oraș, de altfel) și am găsit pe un raft o primă ediție a volumului întâi din seria ”Harry Potter”, la un preț de nimic. M-am gândit că îi pot oferi un cămin mai bun, l-am cumpărat și nu am putut rezista impulsului de a-l reciti, acum că se afla printre puținele cărți pe care le dețin în scurta mea ședere în Belgia.

Și stăteam și mă gândeam... lumea în general mă știe de fata cu cărți, care încearcă ocazional să scrie despre ceea ce citește sau experimentează. Dar o fi fost așa dintotdeauna?

Ei bine, nici pe departe. Povestea e una lungă, pe care voi încerca, pe cât posibil, să o împărtășesc cu voi într-o variantă redusă ca dimensiune, așa, cât să vă faceți o idee doar.

Țin minte că ai mei m-au învățat să scriu, să citesc, să fac adunări și scăderi dinainte să merg la școală- clasa I-a și a II-a au fost destul de plictisitoare pentru mine, temele ce mă mai țineau în priză din când în când. Spre deosebire de alți copii, nu m-a impresionat niciodată faptul că ai mei știau să citească, fie că era vorba de cărți, afișe, cataloage ori subtitrările filmelor. Oricum eram lipită de ei non-stop, desenele animate erau dublate în limba română și deveneam destul de creativă când venea vorba de a mă juca, indiferent dacă era de una singură sau alături de copiii din cartier. Nu era problemă nici când era vorba de învățat poezii pentru serbare, căci mi-o citea unul dintre ei (sau sora mea, spre ghinionul ei) câte o seară întreagă, până eram capabilă să o recit singură. Cam așa a funcționat cu mine. Nu aveam nici o bibliotecă foarte mare în casă, multe dintre volume făceau parte din vechea ediție ”Biblioteca pentru toți”, însă aveam opere importante ale autorilor români. Însă nu mă fascinau de nicio culoare, le vedeam, erau frumose, le stătea bine pe acele rafturi la care oricum nu ajungeam.

În clasa a IV-a, am dat piept pentru prima dată cu ceea ce înseamna un ”examen”. Pentru a putea intra la gimnaziu la Colegiul din oraș, eram nevoită să parcurg două probe: la matematică și la limba și literatura română. Dacă la prima reușeam câte ceva, căci mă ajuta capul uneori, la a doua eram spaima oricărui profesor ce preda acea materie. Nu știam să leg două idei între ele, mi-e rușine chiar și acum de limbajul de lemn cu care mă exprimam. Nu aveam noțiuni de vocabular, exercițiile de oferit sinonime/antonime erau cei mai mari dușmani ai mei, iar când venea vorba de o compunere pe o anumită temă... rezultatul era teribil! Până să ajung în acel moment, pedeapsa alor mei implica citit, la modul cel mai serios. Îmi amintesc că în toată școala primară am avut o antologie groasă, cu lecturi pentru fiecare clasă în parte, iar vara eram ”obligată” să citesc câte 2-3 pagini la zi, căci ”o să îmi prindă bine”. Are rost să menționez că în cazul în care se întâmpla ca fraza să fie undeva pe la mijloc atunci când ultima pagină pentru acea zi se termina, eu acolo mă opream? Normal că după eram un bocet că nu am înțeles nimic, că-s toate niște porcării, cum poate cineva să găsească ceva frumos în activitatea asta atât de plictisitoare, cum!? Nu că uram cărțile pe atunci, asta e prea finuț spus... nutream pentru ele o ură organică, atunci când era de aprins un foc, voiam să vin cu sugestia de a nu sta să căutăm lemne, ce, doar avem câteva rafturi acasă de volume ce, la bază, tot lemn au fost și doar ardeau și mai frumos... fu minunat, atât pot spune.

Iar în acea perioadă s-a întâmplat ceva ce tind să cred că m-a schimbat ca persoană la 180 de grade sau, altfel spus, nu aș fi fost nici pe departe ceea ce sunt acum. Pentru că eram o catastrofă, după cum am menționat, mama a considerat că mi-ar trebui un profesor cu care să discut una-alta, ca să ajung măcar pe linia de plutire. Nu era o propunere, era deja ceva decis de ai mei, deci trebuia să mă supun. Imaginați-vă un copil introvertit, speriat ca de bombe, care abia scotea două cuvinte pe gură ziua, apăi să mai și scrie ceva, ajunsă în casa unei profesoare care îi cerea să facă o simulare de test, să vadă de la ce nivel porneam. Frumos, nu? Încă mă simt penibil când mă gândesc la ce a ieșit din căpșorul meu în acea seară, dar rămân recunoscătoare pe viață acelei profesoare care poate a văzut, poate nu a văzut potențial în mine, dar m-a îndrumat și încurajat cât să văd mai departe de acele limite. Nu vă gândiți că schimbarea a venit peste noapte, nu, nu, nu.

Tot nu mă fascina subiectul, încă mi se părea îngrozitoare ideea de a contura descrieri plecând de la aproape nimic, de a sta în fund pe pat și a citi în loc să fi făcut ceva productiv sau distractiv (a se observa că aveam alte valori pe atunci)... Pas cu pas însă, am reușit să-mi construiesc un vocabular decent și destul de vast pentru acea vârstă (zic eu), începeam să fac niște compuneri acceptabile, urmând sfaturile ce mi se ofereau și eram perseverentă, asta însemnând că lucram zilnic câte puțin, cât să îmi intru în mână, iar rezultatele au început să se vadă ușor-ușor. Țin minte că domnul învățător, la final de clasa a 4-a, ne-a înnebunit cu o grămadă de teste, ca să vadă cu ce nivel plecăm noi din clasa lui, iar la un moment dat, una dintre lucrări implica o descriere. A doua zi, a venit în clasă și mi-a citit lucrarea în fața colegilor și a încheiat simplu: ”Sper ca într-o zi să găsim în bibliotecă o carte cu numele tău pe ea.”. Pentru un copil nu era cine știe ce, doar mulțumirea de moment că reușisem în timp record să fac ceva cu căpșorul meu. Acum, amintindu-mi aceasta, văd puțin altfel situația.

Ca să trecem peste, am luat o notă destul de mare la admitere și am avut bucuria să o am ca profesoară de română pe cea care m-a adus pe acest drum. Învățam la materia dumneaei din plăcere și respect pentru ceea ce a făcut din mine, însă tot nu puteam găsi o plăcere în a citi. Dimpotrivă, dintr-a 6 până în a 8-a nu îmi amintesc să fi pus mâna pe vreo carte, fără să fiu obligată. Știu că citeam la un moment dat ”La Medeleni”, primul volum, căci trebuia să mă prezint cu rezumatul la școală și mi se părea îngrozitoare acea operă, că autorul nu a avut ce face cu viața lui și l-a trăsnit într-o zi ideea de a scrie despre niște drăcușori de copii. Într-o seară, m-am dus și am trântit cartea între părinții mei, care se uitau liniștiți la televizor și am țipat că eu nu mai citesc tâmpenia aia, iar ei nu mă pot obliga să o fac. Nu a fost chiar așa, că nu prea decideam eu ce și cum atunci când ei știau că e spre binele meu. Cu toate acestea, mergeam pe la olimpiadele de română, citeam comentarii despre texte literare, găseam gramatica foarte interesantă, fascinantă aș putea spune, dar atât. Acolo se rupea firul.

În clasa a VIII-a, pe final, am trecut pe la bibliotecă să îmi iau niște cărți pe vară din lista de lecturi recomandate. Plecam de la ideea că liceul îl voi face la același Colegiu și cel mai probabil urma să mă întorc în toamnă cu toate acele volume necitite, dar merita o încercare măcar. Cum mă plimbam eu printre rafturi, am dat de primele 6 cărți din seria ”Harry Potter”. Ca idee, până la frumoasa vârstă de 14 ani nu știam cu ce se mănâncă, nu văzusem niciunul dintre filme, mi se părea o porcărie în momentul în care a apărut și se mediatiza peste tot. În aceeași perioadă, mă pregăteam pentru examen și am dat întâmplător peste un subiect propus ce avea ca text suport un reportaj despre ultimele filme ”Harry Potter”, criticate la sânge din cauza violenței pe care o promovau. Acum, nu vă gândiți că acesta este motivul care m-a ghidat pe mine să pun cele 6 volume în traistă și să plec acasă cu ele. Nu știu ce a fost, dar am simțit că vreau să le iau și bine am făcut!

Cu o săptămână înainte de evaluarea națională, nu reușeam să mă mai dezlipesc de ele, veneau ai mei prin rotație să îmi aducă aminte că eu am un examen și că am timp de cărți și după ce termin cu cele două probe, dar creierul meu funcționa pe alte lungimi de undă în acele momente. Mă fascinau și intrigau în același timp, simțeam că nu pot citi cu viteza cu care îmi doream, abia așteptam să dau următoarea pagină să văd ce se mai întâmpla, ce mai aducea acea lume nouă. Era incredibil, un fenomen căruia încă nu pot să îi găsesc explicație. 

Acum, după 6 ani și peste 300 de cărți la activ, mă declar o cititoare mulțumită de situația mea actuală. Dacă nu întâlneam oamenii care trebuiau la momentul potrivit, cel mai probabil nu știam nici acum să leg două idei, iar limbajul meu ar fi fost încă unul de toată jena.

Astfel, acesta este și modul meu de a mulțumi celor ce au văzut potențial în mine- datorită vouă, astăzi sunt aici. 😊

Mulțumesc!

  

Printre străini (I)

La o privire atentă în calendar, mai am aproximativ o lună și 2 săptămâni de petrecut printre străini- mai mult sau mai puțin. Mă încântă și nu prea ideea, căci deși îmi lipsesc enorm de mult toate de acasă, îmi place experiența de peste hotare. Ca să nu o dau cotită, nu mă gândeam că o să încep frumoasa vârstă de 20 de ani locuind departe de părinții mei, învățând să-mi drămuiesc banii de la săptămână la săptămână cât să nu dau pe minus, mergând în călătorii singură pentru prima oară în viață, învățând (vorba vine) să gătesc ceva comestibil din când în când... mai mult, Paris, Amsterdam, Antwerpen, Brugge, Ghent, Dinant, Bruxelles, Ostende, Roeselare, toate aceste orașe nu erau în planul făcut pe 2019. Bine, nu exista un plan, mai întâi de toate, dar ați prins ideea. Pentru mine e fantastic tot ceea ce se întâmplă și mă bucur de fiecare clipă ce mi-a mai rămas.

Dar să revenim la subiect. Țin un fel de ”jurnal” (varianta modernă- document word) în care notez din când în când ce mi se pare diferit sau interesant la modul de a fi al oamenilor de aici, la modul cum funcționează comunitatea și instituțiile ( în speță cele din Kortrijk, căci aici locuiesc și mă pot raporta doar la acest orășel). Astăzi, împart cu voi o parte dintre ele- restul vor urma în viitorul apropiat.

Înainte să arunc o listă aici, ca observație generală, oamenii sunt extrem de liniștiți și de relaxați. Ah, și foarte zâmbitori! Îți dau o stare de bine de la prima oră a zilei și, cu mâna pe inimă o spun, asta lipsește în țara noastră! Aici, chiar și când vremea e îngrozitoare ( în mod normal, plouă aproape zilnic), lumea e veselă, ies la plimbări, la un ceai sau își dau întâlniri în biblioteca publică (fapt demonstrat, când plouă, nu ai unde să stai acolo, poți merge doar în vizită).

Acum, cele câteva mici observații, într-o ordine aleatorie:

1.  Nu există nici măcar noțiunea de ”câine maidanez”. N-ai să vezi vreun patruped în afara lesei.

2. Dacă zâmbești cuiva, îți zâmbește de două ori mai larg. E literă de lege.

3. ”Sorry” e cuvântul universal pentru ”nu-s de aici, nu înțeleg ce ai pălăvrăgit în fața mea în ultimele 5 minute”. Dar nu te privește nimeni urât, dimpotrivă, o iau de la capăt pentru tine.

4.  Belgienii sunt fascinați dacă te văd citind într-un spațiu public, la modul cel mai serios, chiar mi s-a spus asta. În cel mai bun caz, vin și te întreabă doar ce citești. În restul de 99% din cazuri, îți faci și un prieten de care nu scapi decât dacă are de ajuns undeva.

5. Trenurile arată exact ca cele de la CFR, dar merg mai pe silent, adică poți să tragi un somn până acasă fără să dai cu capul de geam și să te trezești cu un cucui până la destinație.

6.  Stai mult după un autobuz. ENORM de mult. Nu au controlori, dar în autobuz se intră doar prin față, unde arăți șoferului abonamentul sau îți iei un bilet. Apropo, o singură călătorie costă numai 3 euro, deci îți cam vine să mergi pe aici, în loc să arunci banii pe geam.

7. Oamenii ăștia nu cred că au auzit că s-a inventat claxonul la mașină. Efectiv nu îl folosesc. La noi e mai utilizat decât semnalizarea.

8. Restaurantele au program dubios, împărțit în 2 secțiuni: de dimineață până pe la amiază, după care pauză până pe la 6-7 seara, când redeschid.

9. În marile lor librării nu găsești cărți în engleză, dar în anticariate- tot ce vrei! Și la prețuri de nimic!

10. Oamenii sunt enervanți de drăguți oriunde mergi. Ai cumpărat, nu ai cumpărat, ei tot îți urează un ”la revedere” și ”o zi frumoasă”.

11.  Mergeam o data liniștită, în legea mea, admirând cerul și gândindu-mă la cine știe ce idee savantă și nu am sesizat că eram la capăt de stradă și trebuia să mă asigur înainte să pun piciorul după bordură. O belgiancă era să mă ia pe sus, dar a pus piciorul pe frână la momentul potrivit. Româncă fiind, obișnuită cu vorbe de duh, încercam să-mi pregătesc un repertoriu convingător. Partea proastă e că biata femeie a ieșit în fugă la mine să-și ceară iertare și să verifice dacă sunt în regulă sau dacă am nevoie să fiu dusă la spital. Ca fapt divers, mașina ei nu m-a atins.

12. Dacă mergi de vreo 4-5 ori să comanzi ceva din același restaurant- sunt studentă, deci vă dați seama că acesta e modul meu finuț de a spune ”fast food ieftin de la colțul străzii”- sunt șanse destul de mari să fii recunoscut și comanda ta să fie procesată dinainte să menționezi ce ți-ai dori. Doar e mereu aceeași, nu?

13. Când un belgian te întreabă de unde ești și îi răspunzi toată un zâmbet cu ” Romania”, este posibil să primești automat următoarele întrebări, fără vreun răgaz de a oferi un răspuns: ”Voi, românii, știți de Belgia? Sunteți în UE? Știți că Parlamentul European e la noi?”. Sarcasmul din mine urlă să le spun că nu, suntem inculți, nu știam nici că facem parte din Europa, daaaar mă abțin eroic.

14. Să nu te pună naiba să ceri ajutorul cuiva în vreun magazin! Nu de alta, dar nu mai scapi de persoana aia prea curând!

15. Cred că oamenii de pe aici au alt sistem de a simți temperaturile. Altfel spus, pot fi 5 grade afară, dar dacă e soare, e motiv de scos pantalonii scurți de la naftalină! De prin februarie umblau belgienii prin facultate îmbrăcați așa, în timp ce noi, românașii, încă eram înfofoliți în pulovere, geci de fâș, mănuși, fulare, cizme și tot tacâmul.

16. În timpul săptămânii, bate vântul pe la terase, nu prea vezi mișcare. Vineri seara însă… să te ferească Dumnezeu să vrei să ieși la o bere undeva! N-ai unde! Din punct de vedere logistic, s-ar putea să găsești un loc pe o bordură din centru, dar cam atât! Nu știu unde stau oamenii ăștia în rest, dar cum dă sfârșitul săptămânii, cum ies toți la bulevard!

Ei, ce spuneți, pare tărâmul de vis sau tiparul unei țări civilizate? Din punctul meu de vedere, puțin din ambele, depinde mult de valorile fiecăruia.

Dacă stați prin zona acestei țări și aveți și alte detalii de împărtășit, nu ezitați! Sunt convinsă că totul diferă enorm de la oraș la oraș și mi-ar plăcea să cunosc cât mai multe posibil despre țărișoara aceasta! 😊

Șoarecele de bibliotecă iese la plimbare

Da, inevitabilul se întâmplă- șoarecele de bibliotecă iese ocazional din bârlogul său slab iluminat și își face curaj să descopere lumea în toată splendoarea ei. Un pas mic pentru restul omenirii, un pas mare pentru subsemnata, care-și părăsește cu greu culcușul și zona de confort.

Acum că avem această mică introducere, să vă pun la curent cu ceea ce se întâmplă aici: 

1. Nu, nu ați greșit blogul, tot fata cu cărțile sunt și 

2. Dacă tot nu am despre ce să scriu... ei bine, am făcut cumva să am! 

Mi-am propus să vă vorbesc pe scurt, așa, fără să o lungesc prea tare , despre locurile prin care am trecut în ultimele zile- unele mai frumoase, altele absolut superbe! Puteți lua micul articol de față ca pe un posibil punct de plecare în cazul în care Belgia este pe lista țărilor prin care aveți în plan să treceți în această viață sau ca pe o simplă listă ce conține câteva nume de orașe, respectiv mici descrieri. Aici decizia vă aparține. 😊

5 zile, 5 locații diferite- asta așa, ca un mic preview. 

În Bruges am ajuns pentru a doua oară de când sunt în Belgia pentru că prima dată când am fost, cadrul se prezenta în felul următor: februarie, frig de crăpau pietrele, lapoviță, nici țipenie de om pe stradă, doar câteva grupuri de vreo 10-15 inși de prin toată Europa, ce mergeau, ascultători, după câte un ghid. Nu am vrut să rămân cu o astfel de imagine a acestui oraș, astfel că- ghiciți ce- m-am întors cu forțe proaspete într-o zi senină și... teribil de aglomerată! Dar asta e partea a doua 😊 În Bruges (sau Brugge) nu e nevoie neapărat să stai cu harta sau GPS-ul în brațe să cauți atracții turistice- orașul în sine este un muzeu în aer liber, impresionant, plin de viață, vechi și modern în același timp. Dacă ajungi în oraș cu trenul, centrul este la o aruncătură de băț- traversezi strada și mergi tot înainte, până ajungi în curtea unui muzeu, peste drum de Church of Our Lady, o catedrală impozantă pe care vă

Church of our Lady

asigur că nu aveți cum să o ratați. Dacă merită o vizită înăuntru? Mai mult ca sigur! Intrarea nu costă mult, iar în interior veți da peste niște capodopere (picturi, sculpturi în piatră și în lemn, mozaic), peste mormintele lui Charles the Bold și a fiicei lui, Mary, iar piesa de rezistență, ca să îi spunem așa- o sculpută ce datează din 1504, realizată de Michelangelo, Madonna and Child. După ce mi-am bucurat ochii, am înaintat pe strada din fața catedralei- de o parte și de alta, aleea era brăzdată de magazine cu suveniruri, cafenele în stil retro, ciocolaterii și berării. Pe străduța aceasta, recomand cu drag Old Chocolate House- la parter e magazin cu una dintre cele mai bune ciocolate belgiene din câte am gustat (prețuri piperate, dar nu sunt aici pentru a cumpăra cantități industriale, doar așa, de o poftă), iar la etaj este un fel de cafenea-restaurant, unde turistul de rând se poate bucura de o ciocolată caldă savuroasă ori o waffle în două cu ciocolată și căpșuni și multe, multe altele, eu doar am menționat ce e specific prin zonă. 😊 Mergând mai departe, printre străduțe strâmte și neîncăpătoare, am reușit să descopăr centrul vechi, cu o piață imensă care, la acea oră, era plină de tarabe cu toate soiurile de alimente. Nu mi-am bătut capul cu acestea, însă într-un colț am zărit o clădire, care este imposibil să nu-ți atragă privirea- neagră, atrăgătoare, pe numele ei: Historium.

Una dintre camerele tematice din Historium

Înăuntru, am luat un pachet ce conținea 2 chestii destul de interesante, zic eu: un tur cu ghid audio prin 7 camere tematice (unde ne-a fost prezentată istoria acestui oraș, cât de bogat și important era în Golden Age, toată această poveste împletită frumos cu o idilă între un tânăr cu aspirații de pictor și o frumoasă fată) și un tur virtual care, pentru mine, a fost prima experiență de acest gen. Dacă merită? Garantat! Și o spune o studentă pentru care 15 euro pentru un bilet într-un muzeu înseamnă să renunți la alte mici plăceri ale vieții în următoarea săptămână. 😊 Cred că toată nebunia în Historium a durat în jur de o oră, după care am tras o fugă și prin Beguinage- un complex ce datează de prin secolele 12-13,

Beguinage Brugge

construit undeva la marginea orașului, care era, pe vremuri, locul unde trăiau acele femei ce voiau să ducă o viață religioasă, însă fără a se retrage din lume ( să se călugărească, altfel spus) sau a depune orice fel de jurăminte. Eu aș spune că ele sunt primele feministe de prin zona aceasta, dacă mi s-ar permite. În acele vremuri, puteau la fel de bine să fie numite vrăjitoare, dar cum femeile sunt mereu descurcărețe, au găsit ele o soluție cât să trăiască după propriile reguli. 😊 În drum spre gară, am trecut întâmplător pe lângă o clădire de lângă marea catedrală, unde un panou mare anunța că în scurt timp urma să aibă loc un concert de harpă cu intrare gratuită. Acolo mi-am petrecut următoarea oră și tot ce pot să mai spun este că am plecat din acel oraș cu sufletul bucuros până la cer și înapoi!

În Gent am ajuns pentru a mă întâlni cu o prietenă bună la o vorbă,

Parc Gent

dar este evident că ne-am lungit toată ziua. Orașul este imens, iar centrul nu mai este la o aruncătură de băț de gară ( cam 40 de minute mi-a luat acest traseu). Turul orașului a început pentru mine cu o vizită fugitivă pe lângă Universitatea Artevelde și o pauză binemeritată la un ceai fierbinte pe unul dintre canale, la propriu- cafeneaua nu era altceva decât o bărcuță ancorată la mal. Centrul m-a surprins cu aceleași catedrale impunătoare, clădiri mari și viu colorate, aglomerație, zgomot- un loc plin de viață, ce mai! Am aflat și o poveste destul de interesantă despre turnul din centru care, efectiv, nu are vârf. În vremurile trecute, oamenii nu înțelegeau că unele materiale, dacă stau în soare, iau foc, însă găseau mereu un vinovat pentru evenimentele nefericite care se petreceau. În cazul acestui turn, edilii au hotărât că vrăjitoarea a blestemat construcția și, pentru a reuși să ducă la bun final proiectul, trebuie să se descotorosească de ea. Au prins-o, au îngropat-o până la gât în piața respectivă, i-au pus un sac pe cap și oamenii au venit pe rând și i-au dat cu picioarele, până când femeia și-a dat duhul. Ghiciți ce, turnul nu are nici azi vârf. 😊 Lângă aceasta, este o catedrală superbă atât pe exterior, cât și pe interior. Nu cred că arhitectura neogotică va înceta să mă impresioneze vreodată!

Bănuiesc că la bază sunt aceleași principii pe care le-au aplicat toți artiștii acelor vremuri, însă în ochii mei este întotdeauna ceva nou, iar acest lucru mi se pare de-a dreptul fascinant! La ieșirea din catedrală, cum strada cotește la dreapta, este o ciocolaterie de la care am băut o ciocolată caldă care, fără exagerare, mi-a încălzit sufletul! Bine, și trupul, că mă cam luase frigul :D Prietena cu care am fost, cunoscându-mi pasiunile, m-a trecut puțin și prin biblioteca centrală- nu înțeleg eu cine știe ce flamandă, însă mereu mă vor bucura câteva rafturi de cărți, indiferent de limba în care sunt scrise. Pentru anumiți oameni, ce este acolo înseamnă cultură și nimic altceva nu mai contează. După, a urmat un alt drum de 40 de minute până la gară. 😊

Roeselare a fost o locație pe care am ales-o, inițial, după nume. Îmi suna simpatic și plin de mister, în același timp, și nu știam câtă dreptate aveam cu aceste presupuneri!

Artă stradală într-un părculeț

Locul meu de baștină momentan e micul Kortrijk, iar până la Roeselare este doar o plimbare de 20 de minute cu trenul, o nimica toată! Știam că orășelul este vestit pentru arta stradală și, într-adevăr, orice clădire cu puțin spațiu liber este desenată. Din gară, am pornit direct înainte pe niște străduțe, am dat undeva de un parc pentru copii (teoretic), unde am văzut pentru prima oară o căsuță în copac ( da, copilul din mine a cerut să mă urc în ea și asta am și făcut). Am găsit și o catedrală ascunsă pe acolo, dar totul de la uși, porți, geamuri, lacăte erau bine ferecate, astfel că am luat-o iarăși la pas și nu știu cum am aterizat din nou prin gară. De acolo, ajutată de GPS, am plecat în căutarea unui castel, pe care internetul îl recomanda ca ”un loc superb”, doar că ”nu e deschis publicului”, însă ”parcul din jur poate fi vizitat”. Era un drum de vreo 3 km distanță, ce putea merge prost în afară de a mă rătăci pe străduțele lor care arată absolut toate la fel? Astfel că i-am dat la pas și da, a meritat efortul, domeniul din jurul castelului este genul de loc în care poți veni într-o după-amiază după o zi grea, să-ți pui o pătură undeva la umbră, să te bucuri de o băutură rece, ori ceva care să-ți aline sufletul sau, în cazul meu, o carte pe care tot o amâni de multă vreme.

Kasteel van Rumbeke, Roeselare

Într-adevăr, castelul nu e deschis publicului, erau niște personalități în jurul lui, intrând și ieșind cu nonșalanță, dar după mașinile care erau parcate în lateral, tind să cred că ori este revendicat, ori poate fi închiriat pentru evenimente și doar atât. Oricum, am găsit o băncuță undeva la marginea lacului ce înconjoară castelul și mi-am savurat acolo prânzul, bucurându-mă de piveliștea pe care o aveam. O rață tot dădea târcoale, dar în rest a fost liniște. Ah, da, de când sunt aici, rațele mi-au devenit atât de dragi, că nici eu nu pot explica fenomenul! Revenind- m-am mai plimbat puțin pe domeniu, după care mi-am adunat forțele, pregătită să iau același drum de la capăt, în sens invers de data aceasta. M-am rătăcit la o bucată, dar tot am găsit calea spre centru în final. Să vă zic că în acest oraș am mâncat una dintre cele mai bune înghețate? Atât de bună, încât zilele astea m-am mai aventurat o dată în Roeselare DOAR pentru a mai lua o înghețată! Dacă ajungeți pe aici, gelateria se numește De Zoete Zonde, e la 5 minute distanță de gară, iar aromele sunt... wow. Au o gamă largă, nu sunt foarte dulci, iar prețurile sunt aceleași ca la celelalte gelaterii, iar calitatea- net superioară! Iar după această mică bucurie a vieții, au urmat alte 20 de minute până spre orașul care acum are pseudonimul de ”casă”.

Antwerpen (Anvers) a ajuns pe lista orașelor de vizitat datorită faptului că absolut peste tot sunt panouri care anunță că la grădina zoologică de acolo s-a născut o mică gorilă,

Baby Gorilla cu mămica lui

astfel că iată-mă într-o dimineață, la prima oră, fugind prin Kortrijk ca să prind trenul spre Antwerpen! A durat în jur de o oră să ajung acolo și am avut un șoc din prima secundă în care am pus piciorul în acea gară; pentru câteva secunde am avut senzația că sunt într-un palat, iar trenul se oprește exact la porțile lui.Serios acum, dacă ajungeți vreodată acolo, o să îmi dați dreptate, locul poate trece detașat drept muzeu! Grădina zoologică este gard în gard cu gara! Acum, o mică observație, intrarea are un preț nu că piperat, asta e puțin spus; bine greșeala a fost a mea că am uitat, efectiv, să verific prețurile înainte de a pleca de la cămin, dar 25 de euro pentru a vedea niște animăluțe în captivitate mi se pare puțiiiiin cam mult- luați în considerare că e preț cu reducere, pentru că încă am onoarea de a beneficia de statutul de student. Trecând peste această mică inconveniență, grădina e diversificată, spațioasă, colorată, condițiile mi s-au părut destul de bune pentru animăluțe, însă este îngrozitor de aglomerat și de gălăgios, copii absolut peste tot care se bagă în sufletul tău fie că vrei, fie că nu. Am văzut acel baby gorilla și într-adevăr, e simpatic tare, mai ales cum se chinuia să stea pe propriile piciorușe și sfârșea mereu în fund.

V-am spus că am dezvoltat o pasiune pentru ele...

Cel pe care mi l-am asumat că era tatăl lui e cea mai expresivă creatură pe care am văzut-o în viața mea. Undeva prin grădină, niște rățuște au scăpat ele cumva din țarcul lor și se apropiau recunoscătoare de orice străin care se arăta destul de inimos cât să împartă ceva mâncare cu ele. Eu am avut niște pâine, astfel că m-am împrietenit repede cu ele. Din greșeală am aterizat la un spectacol cu lei de mare, foarte simpatic de altfel- se vedea că bărbatul care lucra cu respectivii avea ore multe de muncă alături de ei. Per ansamblu, am petrecut vreo 3 ore în grădină, am luat și prânzul undeva pe o băncuță, cu vedere la un acvariu imens unde înotau două foci, eu zic că banii s-au meritat în final. De aici, am plecat spre centru, în căutarea unui castel care, din păcate, era în reparații, nu se vedea clădirea din cauza tuturor schelelor.

Centru Antwerpen

Am făcut cale întoarsă spre centru, am admirat clădirile și fântâna arteziană din mijlocul lor și am plecat din nou la pas printre străzile înguste. Am dat de o bibliotecă, iar peste drum, aveam să descopăr, era o catedrală impresionantă, dar care pe dinafară arăta ca o clădire obișnuită- nimic care să trădeze stilul neogotic, niciun semn că ar fi o construcție veche de piatră, așa cum m-am acomodat. Înăuntru însă, treaba a fost diferită- cred că e cea mai frumoasă biserică catolică pe care am văzut-o de când m-am mutat aici! Liniștită, cu același aer de clădire veche, foarte luminoasă, cu o pictură impresionantă în altar ce reprezenta Răstingnirea Mântuitorului... impresionant, atât pot spune! Cam la atât se rezumă, în linii mari, scurta vizită în Antwerpen! 😊

Anul trecut, pe vremea aceasta, citeam o nuvelă ce se intitula simplu: ”Visătoarea din Ostende”. Nu știam unde se afla acest loc din punct de vedere geografic, dar îmi era clar faptul că personajul feminin era iremediabil îndrăgostit de farmecul mării la care privea cât era ziua de lungă. Zilele trecute am înțeles de ce 😊 Ostende e un orășel mic, iar când cobori în gară te izbește acel aer cu iz de apă sărată, alge și scoici. Cred că putem numi oficial acest miros într-un singur cuvânt: vacanță. Până la plajă, este un drum de 1 km care merge în linie dreaptă din gară, pe lângă mare, deci e imposibil de ratat. Ce e drept, am avut și norocul de a prinde o zi cu peste 20 de grade Celsius în aer, altfel cred că această mică escapadă nu ar fi fost la fel de reușită. De aici, nu prea am ce povesti- am testat puțin apa cu vârful piciorului și m-a săgetat până în vârful firelor de păr la cât de rece era (mi-am asumat acest lucru, deoarece nu știu dacă voi mai vedea marea în 2019 😊 ),

m-am plimbat pe plajă, mi-am sunat mama să o încânt puțin cu muzica valurilor, am cules 2-3 scoici ca amintire, am luat prânzul în nisip și... cam asta a fost. În drum spre casă, am greșit trenul, am ajuns din greșeală undeva pe lângă Gent, iar după am luat un tren și am ajuns în Roeselare, unde am oprit pentru o altă înghețată. A fost o zi agitată, dar foarte frumoasă! Marea nu este neapărat și marea mea iubire, dar mi-a tresărit puțin sufletul la vederea ei- timpul chiar le schimbă pe toate, se pare. 😊

Mult lăudata înghețată din Roeselare

Cam acestea sunt locurile în care m-am perindat în ultima săptămână. Nu aveam în plan să iasă un articol atât de lung, dar credeți-mă că prima schiță era dublă ca lungime, astfel că am hotărât să scot detaliile neînsemnate și am rămas cu ideile principale. Belgia e foarte micuță, însă fascinantă de-a dreptul! Încă mai sunt multe de văzut, dar curând începe sesiunea, astfel că iau o pauză pe moment. Sper că am reușit să vă fac o idee despre aceste locuri superbe, iertați-mi faptul că sunt îngrozitor de împrăștiată și nu îmi pot organiza timpul cât să mă plimb și să citesc în continuare, dar hei, încercăm și lucruri noi, nu doar povestiri despre cărți, ci și despre experiențe! 😊

Recenzie ”Aristotel și Dante descoperă secretele Universului”

În imaginea de alături, puteți observa una dintre cărțile pentru care am niște sentimente îngrozitor de amestecate și nu, nu este ceva neapărat normal când vine vorba de o carte- ori îți place, ori nu, în principiu. Cu toate acestea, întotdeauna vor exista abateri de la reguli, am dreptate? Pentru mine, în această listă, includ cu siguranță micul roman Young Adult ”Aristotel și Dante descoperă secretele Universului” de Benjamin Alire Saenz.

Acum, ca să nu pornim cu stângul, nu înțelegeți greșit afirmația anterioară: mi-a plăcut enorm volumul, dar drumul printre pagini a fost atât bucurie, cât și chin. Povestea în sine e simpatică, relaxantă, plăcută, o lecție despre prietenie și iubire, însă modul în care este relatată o face să-și piardă din farmec- ori avem scene foarte dinamice, în care se întâmplă multe lucruri neașteptate deodată, puncte culminante peste tot, stăm cu sufletul la gură etc etc, ori trebuie să ne confruntăm cu o acțiune care se desfășoară ÎNGROZITOR de lent și de plictisitor, pentru că unul din personaje nu face altceva în trei capitole decât să iasă la alergat și să tragă de fiare în subsolul casei. Îmi pare rău, dar din cauza acestor pasaje mi-a luat vreo două săptămâni să citesc ceva ce, în mod normal, aș putea da gata lejer într-un week-end nu foarte aglomerat.

O scurtă descriere a romanului acum: povestea se concentrează în jurul prieteniei a doi băieți, Dante și Ari, atât de diferiți și totuși exact la fel, cu aceeași sete de cunoaștere a întregii lumi. Ari este pragmatic, în general distant, nu are prieteni și își chinuie fiecare zi pe acest pământ încercând să dea un sens existenței sale. Nu are chiar cea mai bună relație cu părinții lui, are un frate în închisoare care-i bântuie visele, dar nimeni din familie nu vrea să vorbească despre el. La polul opus, Dante se pierde în artă și poezie, are o carismă ce-l ajută să adune ușor oameni în jurul său, cu o perspectivă unică asupra vieții și a tot ce presupune aceasta. Părinții îi sunt cei mai buni prieteni și împărtășește absolut orice cu aceștia. Când cei doi se întâlnesc, dezvoltă destul de repede o conexiune puternică ce-i ajută să descopere cine sunt și ce vor de la întregul univers, trec mai ușor peste zilele negre, ajung să dezvăluie laturi ale lor de care nici nu erau conștienți. În tot acest drum împreună, sunt puri și sinceri în sentimente, se maturizează, învață din propriile greșeli să fie mai buni, mai deschiși, iar cel mai important: să fie ei înșiși, indiferent de circumstanțe. Ce poate fi mai frumos de atât?

Era să uit să menționez următorul aspect: dacă vreți să o citiți, pregătiți-vă de o lectură cu muuuult umor! Când mai bun, cât mai nereușit, dar hei, măcar a încercat să păstreze întregul volum în aceeași tonalitate! Deși, dacă stau să mă gândesc, e puțin dubios că în replicile absolut tuturor personajelor se poate identifica un iz de sarcasm- în unele locuri mai pronunțat, în altele mai lejer.

Finalul putea să mă ia pe nepregătite dacă nu făceam tâmpenia să-l citesc când am ajuns cu romanul acasă, după ce l-am luat de la un anticariat. Da, am un fel de nărav, să-i spunem așa- încep o carte citind ultimele pagini. Nu întrebați de ce, pentru că n-am absolut nici cea mai mică idee, așa fac dintotdeauna (mă rog, de vreo 5-6 ani, de când citesc la nivel de maraton). Dacă și voi aveți sau ați avut obiceiul acesta prost, dați-mi vă rog un sfat cum să scap de el! Am ruinat prea multe cărți în felul acesta! Revenind- finalul ar putea fi unul neașteptat, dacă nu-l citiți dinainte și care ar putea să vă dea puțin peste cap întreaga concepție pe care o aveați despre carte până în acel moment. E un risc pe care sunteți nevoiți să vi-l asumați!

Însumând tot ce am pălăvrăgit pe aici, acest roman Young Adult e o lectură simpatică, de weekend sau de seară, pe care o recomand cu mult drag, dacă simțiți că aveți răbdare să treceți prin pasaje cu acțiune lentă. Per ansamblu, povestea merită o șansă! 😊

Cartea a apărut în varianta tradusă la Editura TREI acum câțiva ani buni. Dacă vreți să o citiți, vă sugerez să o căutați tot prin anticariate! :) 

P.S. La un moment dat, în cadrul lecturii, se menționa despre cum adeseori e foarte greu să spunem anumite cuvinte celor dragi- uneori pentru că ne este frică de ce putem primi ca răspuns, alteori deoarece avem senzația că timpul e nelimitat și putem să le zicem oricând. Îmi pare rău să dezamăgesc, dar nu e așa. Astfel că vă las cu o întrebare: ce vă oprește să rostiți acele câteva cuvinte?