Poezie... și nu prea

Conform wikipedia.org,  poezia (din grecescul "ποίησις", poiesis, care are sensul de "facere" sau "creare") este o formă de artă în care limba este utilizată pentru calitățile sale estetice și evocative, pentru a completa sau a înlocui semnificația sa aparentă. Poezia poate fi scrisă independent, în forma unor poeme discrete, sau poate apărea în conjuncție cu alte arte, în opere dramatice în versuri, imnuri sau texte ale unor cântece.

Cred că am putea încadra fraza de mai sus la categoria adevăruri general valabile, dacă marii literați nu s-ar chinui încă să definească poezia într-un sens larg, care să cuprindă la un loc toate genurile, curentele literare și formele pe care le poate lua. Mai bine rămâne fiecare în banca lui, nu?

Dacă vi se pare că până acum am bătut câmpii, ei bine, nu-i chiar așa! Am încercat să creez un mic context înainte să deschid un subiect extrem de sensibil pentru generația mea: poezia. Ce-i aia, nu? Ei bine, o definiție aveți mai sus, dar nu știu cât vă încântă. Realizez că știți să le recunoașteți din vedere, ce sunt, cum arată, ce-i cu ele, că-s plictisitoare și nu le vedeți sensul… e în regulă, toți am fost acolo cândva, unii încă mai sunt!

Acum vreo 2 săptămâni am comandat de pe bookdepository (recomand site-ul cu drag, cărțile ajung în stare perfectă și în timpul estimat!) 2 volume de poezii ale Amandei Lovelace: the princess saves herself in this one și the witch doesn t burn in this one- pentru cei ce nu o au cu engleza: prințesa se salvează singură și vrăjitoarea nu arde în această poveste- mai mult sau mai puțin, nu-s traducător și nici n-am pretenții de acest gen. Mi s-au părut interesante și promițătoare ( una dintre ele a câștigat GoodReads Choice Awards 2016), nonconformiste poate, pentru că promiteau să se lege de teme precum abuz (al unui copil sau în cuplu), tulburări de alimentație, menstruație, rasism, traume de tot felul, moarte, suicid, cancer și multe altele. Pe mine m-a tentat, de vreme ce am mai intrat în contact cu o astfel de formă de scriere când am citit poemele lui Rupi Kaur, o indiancă feministă care nu a ezitat să-și facă vocea auzită vorbind despre cele mai incommode subiecte posibile, într-un mod, zic eu, destul de interesant.

Astfel, cărțile mi-au ajuns cu 2-3 zile înainte de 8 martie, mă așteptau cuminți în cutia poștală într-o zi ploioasă (vremea din Belgia, ce să-i faci!?) în care numai ele m-au determinat să mă ridic din pat și să fug afară să le ridic. Până aici, nimic neobișnuit, ce nu fac eu din dragoste pentru cărțile mele?

Partea interesantă acum urmează: pe prima am citit-o în mai puțin de o oră ( notă: are peste 200 de pagini) și m-a făcut să mă întreb… chiar e poezie ce-i acolo? În general, e normal ca o carte de versuri să se termine repede, nu neg asta, dar totuși… am stat să compar cât mi-a luat să citesc o carte de-a Anei Blandiana și, cum să zic, într-o oră abia am reușit să înțeleg vreo 5-6 poezii, adică nici măcar un sfert de carte. Bine, nu stăm să comparăm acum două autoare ce vin cu genuri și stiluri diferite, dar doar așa, ca idee… tot poezie e, nu?

Nelămurirea mea vine din faptul că , deși mi-au plăcut enorm ambele volume, cu fiecare poem în parte aveam senzația doar că citesc câte un enunț rupt de printr-un roman și trunchiat astfel încât un cuvânt să fie un vers și – ta-dah!- iată arta! Ambele cărți se prezintă ( pagină cu pagină) sub următoarea formă:

2-3 Cuvinte

Cuvânt

2-3 Cuvinte

2 Cuvinte

-ceva ce să te facă să înțelegi ce-i cu acele cuvinte de sus

Îmi pare rău, dar dacă așa se scrie poezia în zilele noastre, opriți timpul că vreau să cobor aici! Bine, glumesc (și nu prea), nu e chiar o temă pentru care merită să fiu dramatică, dar totuși… înțeleg, timpurile se schimbă, vorbim de această tendință de minimalism în absolut în orice domeniu, dar vă întreb: de când se aplică legile lumii mundane în literatură? Nu era ideea că arta fucționează după legile ei? Sau, stați să înțeleg, tocmai asta e noua lege?

Mi s-ar fi părut interesant dacă Amanda Lovelace ar fi făcut mai degrabă un text în proză pentru fiecare parte, inserând micile ei ”poezii” printre rânduri. Cred că ar fi fost la fel de apreciată, dacă nu- chiar și mai mult! Pe GoodReads, părerile sunt destul de împărțite despre modul ei de a scrie- care o susține acolo, trup și suflet, care o ironizează cât poate de bine. Înțeleg ambele părți, sinceră să fiu- îi admir curajul de a vorbi despre niște subiecte nu foarte abordate ( mai ales de femei) și modul ei de a folosi cuvinte și sintagme banale, dar totodată nu pot admira că ea numește poezie ceea ce face. Nu este.

Repet, mie cărțile mi-au plăcut, a naibii de mult, e destul de interesant de privit cum în cuvinte puține poți trasmite niște sentimente atât de intense, încât ai senzația că te ține ceva în spate când le citești! Dar… nu e poezie. Sunt fraze trunchiate puse pe câte o pagină și care ies frumos în poze de pus pe internet, ce se răspândesc repede pentru că da, lumea se regăsește în acele 5 cuvinte care spun atât adevăr și sună atât de bine împreună.

Și uite așa se transformă (sau desfigurează, voi alegeți) întreg conceptul de poezie, pe care alții l-au venerate și dus la perfecțiune înainte de acest timp în care zicala ”ești scump la vorbă” nu mai e doar un soi de aforism din bătrâni, e adevărul acestui secol.

Dar ne adaptăm, nu?

Cred că noi suntem acum martorii unui nou fenomen și nici nu suntem conștienți de el - nașterea unui nou curent literar în poezie! Vă dați seama că peste ani și ani, asta vor studia în școli ai noștri copii sau nepoți? O poezie care nu cunoaște rimă, ritm, măsură, care a ajuns populară peste noapte datorită unui titlu intrigant și o formă atrăgătoare, ușor de înțeles și de băgat la cap, care nu necesită niciun pic de efort intelectual, care te lasă noaptea să dormi liniștit și nu te urmărește până în cele mai adânci colțuri ale minții…

Chiar ne dorim asta?  

Recenzie: ”Mic dejun la Tiffany” de Truman Capote

Apărut în 1958, acest (semi)roman este o narațiune la persoana întâi a unui scriitor fără nume ce relatează cum a cunoscut-o pe inegalabila Holly Golightly, o tânără căreia nu puteai să-i apreciezi vârsta, plină de viață, excentrică, imprevizibilă, absolut fascinantă din toate punctele de vedere.

N-ați citit cartea până acum? Mare pierdere, sincer. Dacă vă spun că nu are nici 200 de pagini, pare mai atractivă? Eu sper că da!

Ducându-și zilele printre membrii înaltei societăți newyorkeze, ajungând pe placul tuturor datorită carismei și vorbelor dulci cu care obișnuieste să se adreseze, Holly duce o viață de vis, lipsită de responsabilități, într-un apartament decent. Pe cartea ei de vizită scrie triumfător ”călătoare”, își pierde în mod frecvent cheile, dă semnale false bărbaților pe care-i aduce la ea acasă, dar cu toate acestea nu stârnește ura sau mânia nimănui... excepția face doar una dintre vecine, frustrată de numărul impresionant de oameni ce trec pragul tinerei Holly. Pentru ea, visul american îl reprezintă micul dejun la magazinul de bijuterii Tiffanys, un loc imaculat, unde nu oricine își permite să treacă pragul măcar.

Cu o personalitate puternică și idei foarte bine definite despre o viață liberă și o inimă onestă (I’d rather have cancer than a dishonest heart), aceasta tot sfârșește prin a dori o logodnă avantajoasă  pentru a se remarca în societate (I told you: you can make yourself love anybody), este protejata unui dealer ce a ajuns după gratii și trăiește din banii prietenilor ei. Pe cealaltă parte, naratorul nostru este un tânăr scriitor cu mari aspirații care se lasă cuprins de vraja inegalabilei Holly, pe care se simte dator să o tempereze în momentele ei de slăbiciune. La schimb, aceasta îl introduce în cercurile selecte, unde persoanele cu nume mari din New York îi pot fi de ajutor.

Nu sunt prea multe de spus despre acest roman fără să intru mult prea în detaliu, iar acest lucru nu ar fi tocmai plăcut. Pe mine cartea aceasta m-a luat prin surprindere, sincer vă spun! Nu mă așteptam să fie atât de... savuroasă! Ăsta e termenul- e plăcută, relaxantă, amuzantă și vă asigur că vă veți îndrăgosti și voi de Holly la fel cum orice alt cititor al acestui roman a făcut-o!

La noi, cartea o găsiți la editura Polirom și o puteți achiziționa online: Libris, Elefant, Cărturești.

P.S. Există și o peliculă realizată pe baza acțiunii acestei cărți, care merită o încercare. ;)

Cumpărăm sau împrumutăm?

Scurtă analiză a bibliotecilor și librăriilor

Când am decis să plec în străinătate cu o mobilitate de studiu, singurele gânduri negre ce nu mă lăsau să dorm noaptea sunau cam așa: ”ce o să citești în următoarele 5 luni?”, ”nu poți să îți cumperi cărți de acolo că-s scumpe și nici nu o să ai unde să le pui la întoarcere”, ”nu o să ai despre ce scrie pe blog dacă pleci, că nu o să ai timp de citit și de alte fantezii de-ale tale”etc, etc. 

Ei bine, între timp am reușit să găsesc o soluție destul de convenabilă ( mi-a luat cam o lună, mai exact, dar măcar i-am dat de cap) astfel încât nici să nu-mi crape mintea când îmi voi face bagajele la vară, dar nici cât să-mi moară treptat sufletul pentru că nu fac ceea ce îmi place.

Am dat de-o bibliotecă, v-am vorbit de ea acum vreo două săptămâni, cred. Nu este cine știe ce număr impresionant de cărți pe care eu, cu ale mele cunoștințe, să le pot aborda, însă este destul. Și m-a lovit așa gândul că eu de prin gimnaziu n-am pășit într-un asemenea loc ( cea din liceu nu se pune, mergeam mai mult acolo de dragul bibliotecarei, nu pentru că aș fi luat ceva) deoarece:

1.  În liceu m-am apucat să practic cititul ca sport de performanță.

Și

2.   Dacă aveam nevoie de ceva, îmi cumpăram, asta în cazul în care nu se găsea deja în biblioteca din casa mea.

Deoarece m-am îndrăgostit de această instituție, mi-am propus să fac o mică listă de PRO și CONTRA când vine vorba de împrumutat cărți de la bibliotecă și o să compar mereu fiecare dintre situații cu cele în care se presupune că ați cumpărat exemplarul dintr-o oarecare librărie. 

PROS

1. NU TE COSTĂ NIMIC! În principiu, nu trebuie să dai bani pentru un permis la bibliotecă, dar dacă intră în obligații, atunci sigur e o sumă infimă, pe care poate o dădeai pe un suc și un covrig care nu te ajutau cu nimic intelectual, dacă stai să privești situația. În cazul cărților achiziționate din librării, lucrurile stau puțin diferit- e îngrozitor de costisitor să-ți cumperi toate volumele dorite.

2. DACĂ O CARTE NU-ȚI PLACE, NU TE AFECTEAZĂ CU NIMIC! O iei frumos în brațe și o duci înapoi în sanctuarul ei, eventual încerci să uiți de existența ei în cel mai scurt timp. Dacă, în schimb, ai fi pus bănuț peste bănuț la pușculiță ca să o poți lua și să o vezi frumoasă pe rafturile tale... sincer, doare.

Doare să fi renunțat la multe alte lucruri și după să realizezi că nici măcar nu-ți place acțiunea, naratorul, nici măcar că e ediție broșată și tu puteai să juri că ai comandat ediția cartonată... mare dezastru, ce ar putea fi evitat dacă, în loc, mergeai să o împrumuți din bibliotecă. 

3.  NU ÎȚI OCUPĂ SPAȚIU! Dacă tot faci cărare bătătorită între locuința ta și bibliotecă, o să realizezi la un moment dat că tu citești, citești, citești, dar în același timp nu ai senzația că ceva te dă afară din cameră ( fact: n-am loc în propria-mi cameră din cauza cărților, în jur de 400 la număr). Destul de tare,nu? Mai ales dacă stai la apartament și efectiv logistic nu îți poți permite să aduci volume peste volume și să ai și pretenția să le păstrezi.

4.  NU ȘTII NICIODATĂ CE GĂSEȘTI ÎN ELE! În sensul bun, desigur! Sunt cititori simpatici care lasă tot felul de mesaje prin cărți și nu vă puteți întâlni cu o asemenea situație decât dacă – ați ghicit!- împrumutați cărți! Gesturi mici, dar care îți pot face ziua, credeți-mă! Saaau mai sunt unii care scriu pe margini idei sau ce au simțit când au citit un pasaj și nu, nu e deranjant, e chiar interesant să vezi cum o frază care ție ți se pare banală, pe altul l-a făcut să plângă. Dacă în schimbi alegi să cumperi cărțile... în cel mai fericit caz găsești un bookmark lipit de coperta a doua 😊

5. GĂSEȘTI CĂRȚI CARE NU MAI EXISTĂ PE PIAȚĂ! Fun fact: am petrecut 3 ani căutând Fantoma de la Operă tradusă în română, pentru că văzusem filmul deja de 12 ori și chiar voiam să văd care-i treaba cu acel roman. 3 ani, la naiba, și nicio editură nu o printa, am găsit-o prin 2016 cred la Editura Corint și am luat-o în secunda doi. Dacă mă ducea capul pe atunci, cred că era mai ușor să o caut într-o bibliotecă, pentru că sigur o găseam.

6. PRIMEȘTI ÎNDRUMARE. Ți-a plăcut o anumită carte? Sunt șanse destul de mari ca bibliotecarul să știe ce să-ți recomande pe mai departe, deoarece cu asta se ocupă. În general, acești oameni au cunoștințe vaste și cam știu cum stă treabă cu ce au pe rafturi. Nu pot să spun că este la fel și într-o librărie: în cel mai fericit caz, primești un substituent pentru ceea ce cauți, dar nu garantează nimeni că va fi măcar apropiat de ceea ce cauți tu.

CONS

1. UNEORI, S-AR PUTEA SĂ DAI PESTE EXEMPLARE... NU TOCMAI ÎN CEA MAI BUNĂ CONDIȚIE. Știți petele alea maro, despre care nimeni nu vrea să presupună nimic, nu-i așa? Sau că la ”Codul lui da Vinci” lipsesc paginile ce descriu marea conspirație. Cărțile din programa școalară o să arate mereu de parcă-s luate din mijlocul frontului, că ți-e și frică să le atingi- cum ai pus mâna pe ea, cum cade o copertă, o filă se face pulbere și mai și zboară o molie de pe undeva. Aceasta nu s-ar întâmpla dacă ar fi a ta, nu-i așa?

2. SE CHEAMĂ ”ÎMPRUMUTAT” CU UN SCOP: în principiu, nu contează dacă îți place sau nu, trebuie să o duci înapoi. Uneori mai apare situația în care efectiv nu ai timp să o citești în timpul oferit și atunci ce treabă ai făcut? Desigur, există posibilitatea de a prelungi termenul, dar e posibil să nu reușești nici a doua oară să o termini. Dacă era a ta, nu te-ar fi presat niciun due date, pe care, apropo, trebuie să ți-l amintești, pentru că altfel...

3. NU DUCI CARTEA LA TIMP, COTIZEZI la instituție în fucție de regulamentul intern pe baza căruia funcționează. În acest caz, nu prea e rentabil și parcă te doare să vezi că din neatenție trebuie să dai de la tine, dar se întâmplă. Știți cum e, nu e walk of shame când ieși cu ceva carte de erotică, dar sigur e când te trimite doamna bibliotecară la plimbare pentru că nu ți-ai plătit amenda și astfel nici nu îți va mai da nimic o perioadă!

4. NU SUNT LA ZI CU NOILE APARIȚII. Bibliotecile din marile orașe sunt, nimic de spus, dar dacă stai într-un oraș uitat de lume, atunci nu o să dai de Ana Mănescu, spre exemplu. E autoare contemporană și știm noi ce ”pasiune” foarte bine ascunsă are statul român când vine vorba de susținerea scriitorilor naționali. Nice.

5. POȚI LUA UN NUMĂR LIMITAT DE CĂRȚI LA O SINGURĂ VIZITĂ, iar acest număr diferă de la instituție la instituție. Spre exemplu, în orașul de unde vin (Pașcani), poți lua undeva la 4-5 cărți cu tine, astfel încât să nu strâmbe nimeni din nas. La biblioteca publică din Kortrijk am voie să iau 10 cărți, iar de la facultate pot veni acasă cu un număr de 12. Nu îl pot numi neapărat un inconvenient, dar dacă stau să compar cu faptul că dintr-o librărie poți achiziționa și 100 de exemplare fără să te întrebe nimeni nimic... atunci da, e posibil să fie și asta o mică problemă. 

Acestea fiind spuse, ce ziceți, dați o șansă bibliotecilor sau nu?

Eu le-am dat și merită experiența- pentru mine e wow toată treaba deoarece nu am avut niciodată un permis de bibliotecă și mă bucură mult ideea că pot merge oricând în intervalul menționat de ei să iau orice vreau, să plec cu ele acasă și să mă bucur de toate în decurs de o lună.

Am fost, am văzut, mi-a plăcut, mă mai duc. 😊

BirdBox: Orbește

V-am mai povestit eu prin alte articole cum fug, în general, de toate cărțile care sunt mult prea comercializate, iar prin aceasta mă refer la faptul că ori sunt un curent și toată lumea vorbește despre ele, ori le vezi afișul peste tot, oooori se face un film și prinde la iubitorii de Netflix așa bine, că nu le mai trebuie ălora vreun tip de reclamă o perioadă bună.

Ce-i drept, BirdBox a apărut la noi imediat după ce am plecat eu din țară, deci oricum nici nu intra în vreo listă de cumpărături pe următoarele minim 5 luni. Reclama filmului am văzut-o PESTE TOT. Și nu, nu exagerez. Cu toate acestea, am auzit puțin cam care-i treaba cu ea și cum am o pasiune ascunsă ( not anymore) pentru cele mai ciudate distopii sau thrillere psihologice, normal că BirdBox a ajuns în mâna mea. Best decision so far.

Sincer vă spun că n-am mai dat de muuuult de o carte care să te prindă atât de tare și la naiba, că în primele 60 de pagini nu făceau altceva decât să meargă cu o barcă, dar fiecare trăire a personajelor, fiecare mișcare, fiecare decizie, totul e descris atât, atât de bine, încât stai ca pe ace în timp ce o citește. Ah, încă un lucru: e genul de carte ce se cere citită dintr-o singură deschidere, astfel că dacă nu aveți o zi sau o noapte liberă complet, sfat prietenesc: nu vă apucați de ea. O să stați în următoarele zile cu mintea departe de ce aveți de făcut, iar noaptea nu o să puteți dormi. Nu pentru că e înfricoșătoare, deși e puțin, ca să vă spun sincer, dar mai mult pentru că suspansul este de la prima până la ultima pagină, în absolut orice mișcare și o să vreți să știți ce urmează, cine și ce pățește etc. Vă spun din experiență. 😉

Ca să nu o mai lungesc, long story short: cartea e o relatare din perspectiva lui Malorie a unei apocalipse subite ce s-a abătut asupra omenirii. Creaturi despre care nimeni nu știe nimic ( cum arată, ce fac, de unde vin, cu ce se hrănesc, dacă atacă sau nu etc) provoacă niște stări ciudate celor care doar le văd- altfel spus, respectivii înnebunesc și găsesc cele mai terifiante modalități de a se sinucide.

Prima oară, oamenii au început să pună pături în geam, pentru a se feri de a da ochii cu acele creaturi. După, au încuiat ușile. În final, nu și-au mai părăsit locuințele, decât dacă aveau ceva să le acopere ochii. Malorie reușește să își adune forțele și să lase în urmă casa în care locuia, alegând să meargă la un adăpost pe care l-a găsit la secțiunea de anunțuri din ziar, iar acolo dă peste alți supraviețuitori cu care urmează să-și împartă zilele.

Situația nu e așa roz în schimb. Spațiul e mic. Resursele puține. Pericolul pândește de peste tot. Iar pântecul ei crește în dimensiuni de la zi la zi. În cele din urmă, ceea ce ar fi trebuit să devină cea mai frumoasă zi din viața ei ajunge să devină cea mai îngrozitoare.

Finalul în schimb m-a dezamăgit puțin. Pentru o carte care te obosește fizic, psihic, spiritual, la absolut orice nivel, deznodământul nu a fost chiar ceea ce mi-aș fi dorit sau, mai bine spus, ceea ce mă așteptam să fie. Finalul este deschis și lasă loc de interpretări și îmi place asta la cărți, dar damn it, Josh Maleman, că ai făcut o poveste atât de bună care se termină atât de nesatisfăcător. Dintre toate posibilitățile, mi se pare că a ales-o pe cea mai puțin favorabilă. Dacă ați citit Hunger Games și vă amintiți de Katniss și Districtul 13... eh, cam pe acolo e treaba. Dar, în altă ordine de idei, e doar părerea mea, poate finalul fericit nu m-a impresionat tocmai datorită faptului că povestea nu a fost făcută să fie una fericită. Puteți să nu mă luați în seamă aici.

Titlul BirdBox, aveam să descopăr, este de fapt, la bază, o metaforă foarte bună pentru tot ceea ce se întâmplă în acea lume apocaliptică: oameni care se închid în case, fără posibilitate de ieșire, terifiați de apropiere oricărui corp străin. Inteligent ales titlul, big like for that.

Încă o chestie interesantă e cum ideologia de parenting s-a schimbat dramatic din cauza vremurilor. Cui îi mai pasă că nu trebuie să țipi la copil? Cui îi pasă că el n-are chef să facă ce-i zici tu? Cui îi pasă că nu-i place mâncarea de pe masă? Pe cine interesează că ei vor afară, nu să mai stea închiși în casă? Nimănui, ăsta e răspunsul. Vremuri vitrege, acțiuni în conformitate cu ele. Nu te adaptezi, nu trăiești, simple as that.

Pe final, nu recomand oricui această carte. E obositoare, îți consumă energiile și dacă oricum în general ești o persoană sceptică și care se sperie și dintr-o frunză ce-i cade pe umăr, atunci nu e o afacere să citești toată nebunia asta. Dacă vrei în schimb ceva care să te țină în priză și nu te lași impresionat de lecturi la un nivel profund, atunci ia-o cu prima ocazie. Personal, nu cred că aș fi rezistat mult în lumea lui Malorie- poate așa, vreo 5-10 minute cu aproximație. În schimb, după această lectură, pot să zic că am realizat că nu prea știm, ca oameni, să prețuim niște chestii care nouă ni se par că ni se cuvin, dar care, de fapt, ne pot fi luate oricând: vederea, libertatea, siguranța. Gândiți-vă un pic la toate acestea.

Până una alta, la noi cartea a apărut la Editura LedaEdge și o puteți comanda online de pe următoarele site-uri: Editura Corint, Elefant, Libris. Dacă doriți varianta în engleză, o găsiți pe Book Depository, cu transport gratuit. 

Studenta în Belgia & Biblioteca

Am fost la bibliotecă azi.

Doamne, cât de old school sună, nu? Cine mai împrumută cărți? Cine mai folosește cărți tipărite? Cine mai citește, la naiba?

Mulți. Ăsta e răspunsul. Suntem mulți. Drept dovadă, era aproape ora de închidere și toate mesele erau încă ocupate, de tineri și de bătrâni deopotrivă, o priveliște care te încălzește pe dinăuntru, nu alta!

Am plecat în fugă din cămin. Aveam o discuție lejeră cu o prietenă despre ceea ce am mai scris în ultima vreme- ea îmi povestea cât de mult îi place și ce emoționante sunt; eu- mă prefăceam că o cred. Prieteniile în general sunt un cerc vicios din care nu ieși decât dacă ofensezi sau rupi în două inima celui de lângă. Eu aleg să rămân, în schimb... cel puțin cât pot. Cu toate acestea, ceva din mine îi dădea dreptate- da, e ceva frumos în ele; da, nu-s perfecte, dar pot fi lucrate dacă mi-aș pune puțin capul la contribuție; da- pot să scriu. Acum mai banal, dar mai târziu, cine știe.

Și deodată m-a izbit gândul că eu stau de o lună în acest oraș total necunoscut și dintr-un capăt de lume... iar eu nu am fost la bibliotecă.

Și nu aveam nicio scuză- știam unde e. Ne-au spus unde e. Ne-au dat o hartă a orașului și au încercuit mare, roșu, vizibil, să o vedem unde e. Și eu doar am trecut de zeci de ori pe lângă ea.

Nu m-am pregătit niciodată așa repede să ies afară din culcușul meu. 2:37 mai exact, în minute. Plus-minus niște secunde. Dusă am fost și nu m-am uitat în urmă, deja eram în întârziere și nu îmi permiteam să mai pierd niciun minut. Nu m-am dus prin centru, ci am ales drumul pe lângă Lys, parcă mergea mai frumos o plimbare pe faleză la prag de seară.

Mi se părea că toți din jurul meu împărtășeau aceeași traiectorie cu mine. În fața mea, un tată cu mult păr alb și cearcăne adânci, cu doi kinderi ce-l urmăreau cu mers de pinguin și căra fiecare 2-3 cărți în mână mi-au fost parteneri de drum. Îmi plăceau puștii, păreau să fie genul care adorm repede dacă te prefaci că le citești ceva. Eh, cât citești și cât bagi de la tine, asta numai tu știi, ei oricum nu o să aibă niciodată habar.

Am ajuns o dată cu ei, ușile s-au dat deoparte și am pășit în acel tărâm al cărților în toate limbile posibile, numai a mea nu. Doamna de la recepție era simpatică, mi-a dat un permis de bibliotecă, mi-a arătat cărțile în engleză și franceză ( cred că fața mea spune că nu știu mai mult de atât), niște dicționare și s-a scuzat de zeci de ori că nu are nimic în biliotecă în limba română, dar poate găsesc la subsol niște muzică sau un film care să-mi taie dorul de casă. Nu m-am dus să aflu, dar m-am gândit așa, puțin, în perspectivă: în România dacă intri într-o bibliotecă, sunt șanse destul de mari ca bibliotecarul să știe orice altă limbă, dar nu Engleză. Asta doar așa, ca fapt divers.

Oferta de cărți e generoasă, nu pot nega asta- dacă vorbim de cele în flamandă, desigur. Undeva, într-un colț ascuns, erau vreo 5 rafturi de cărți în engleză- dacă mă întebați, e destul pentru cât de lungă e șederea mea aici. Am luat BirdBox, chiar dacă pe undeva am găsit volumul 5 din Outlander ( care erau șansele ca aceasta să fie singura carte de Diana Gabaldon și să fie chiar partea la care am rămas acasă?), ceva literatură clasică, destul de multe cărți contemporane ( ceea ce e destul de plăcut, dacă stai să te gândești că-s destul de scumpe și mulți nu și le permit, așa că pot apela cu încredere la bibliotecă), am găsit un Codul lui da Vinci îngrozitor de jerpelit, care cel mai probabil a văzut multe la viața lui. Ce mi s-a părut dubios, aș putea spune, e că am găsit vreo 3 cărți diferite cu personajul principal un Mr. Darcy Vampir. Da, acel Mr. Darcy, idolul tuturor femeilor care au citit Mândrie și Prejudecată. Cred că a creat atâta excitare a minții tipul ăsta prin replicile lui pompoase încât multe l-au vrut un tânăr domn nemuritor. Nu știu dacă să râd sau să plâng, poate încerc una până plec. Apropo, în toate am văzut-o și pe Elizabeth, deci nu are nimeni ciudă pe ea, ceea ce e bine. Cred.

Ei bine, dacă tot vin din România, știți cum e la noi în biblioteci- ai un nenorocit de card cu poza ta blurată tuflită într-un colț, cu numele scrijelit și o mâzgâlitură dată tot de tine într-un loc ales strategic. Dacă vrei să împrumuți ceva, vii în clădirea care stă să se dărâme a bibliotecii, faci o rugăciune să nu-ți cadă vreo bucată de tavan în cap, încerci să fugi până la raftul țintă, dar te oprește un ”Sshhhh”, care te avertizează că podeaua de lemn vechi scoate mai mult zgomot decât dacă ai țipa imnul țării cu toate forțele tale, astfel că trebuie să rărești puțin pasul, chit că stai ca pe ace. Ajungi unde voiai, iei ce căutai ( dacă ai acel noroc de a găsi ceea ce vrei- eu una nu-l am) și după te duci la doamna aia simpatică și dolofănică și cu față sclifosită și te trece pe un papirus când ai luat, ce ai luat, cât te lasă cu ea acasă. După aceea, pune pergamentul la loc și-ți trage o privire care spune indirect că poți părăsi acea incintă și că nu, nu e nevoie să faci conversație, oricum viața ei e mizeră, nu trebuie să o faci și tu să realizeze asta.

La belgieni în schimb, treaba e easy peasy lemon squeezy. Biblioteca e clădire nouă, nu ultima casă a ultimului boier de pe o rază de câțiva kilometri. Dacă vrei să prinzi viteză pe coridor, go for it, nu te oprește nimeni; oricum NU te aude nimeni. Cauți ceva, orice crezi tu că poți descifra din sutele sau miile de cărți care sunt la dispoziția ta. Mergi undeva la un ghișeu unde tu, singurel, îți scanezi permisul de biliotecă, așezi cartea într-o anumită poziție pe un loc indicat și deja îți arată tot ce vrei despre ea ( da, are un cip în coperta din spate), îi spui dacă vrei să-ți scrie mail cu data la care trebuie să o aduci și pleci acasă. Nu tu fețe scârbite, nu tu tavan care să-ți pună viața în pericol. Pretty cool, right?

Nici nu ieși bine pe ușă și deja ai primit mail-ul care îți zice că trebuie să revii peste o lună, altfel începi să cotizezi grav. Iar dacă refuzi să faci asta, ghici ce, te oprește la vamă și nu poți să ieși din țară. Deci o să te mai vezi cu biblioteca și a doua oară.

La subsol au jocuri video, DVD-uri și muzică la discreție. Ai o pauză? Perfect, merge de un GTA undercover, unde nimeni nu știe ce-i cu tine și cu viața ta. Ai un examen? Nu-i bai, la etajul 1 e sală de lectură. 

Fact: sala e mereu goală. Aglomerația e la parter, la calculatoare.

Pot să mă mut aici, vă rog?

Povestea Tatuatorului de la Auschwitz

Publicată în ianuarie 2018, cartea a făcut mare vâlvă în literatura contemporană, ajungând în scurt timp bestseller internațional, cu un tiraj de 400.000 de volume vândute numai în Marea Britanie.

Și totuși, ce este cu această carte? E ficțiune? E poveste reală? Document istoric? Probabil că nu vom ști niciodată. Autoarea însăși afirmă că undeva la 95% din evenimentele redactate sunt construite după cum i le-a povestit Lale Sokolov când avea 87 de ani, la puțin timp după moartea soției sale, Gita Furman. Restul, e istorie.

Cartea pune în lumină povestea de dragoste aparent imposibilă dintre un evreu din Slovacia, Lale, și o altă deținută din lagărul de concentrare Auschwitz. Oricât de rău îmi pare să spun asta, toată această mică istorisire nu face altceva decât să îți încălzească sufletul și, de ce nu, să îți recapeți într-o oarecare măsură încrederea în umanitate. Înainte să sară cineva cu pietre, lăsați-mă să explic.

Holocaustul nu mai e un subiect tabu acum, pentru că nu mai are cum să fie. Au ieșit prea multe la suprafață, s-au dezvăluit mai multe evenimente decât și-ar fi dorit naziștii să se afle, iar supraviețuitorii acelor terori sunt în număr din ce în ce mai mic printre noi, dar nu ezită să-și spună fiecare poveștile. M-a impresionat credința lui Lale de la prima până la ultima pagină. Pășind în lagăr alături de alți nefericiți, citind cu atenție semnul ”Munca te va elibera”, și-a făcut o promisiune de care s-a ținut cât de bine a putut: va supraviețui acestui ”iad al iadurilor”. Și asta a și făcut. Soldații râdeau pe seama lui că ar fi fost singurul evreu ce a intrat într-unul din cuptoarele crematoriului și ar fi ieșit viu și nevătămat de acolo. Ca printr-o minune, a ajuns să facă o muncă ”ușoară” și să fie ajutorul tatuatorului de la Aushwitz. Ulterior, a devenit el însuși tatuatorul. A ajuns ”prietenul” soldaților SS, dar nu a uitat de unde a plecat. Avea dreptul la mai multe rații de mâncare și profita de acest lucru zilnic – mai exact, lua cât putea și împărțea prietenilor săi din restul lagărului. Era destul de isteț cât să știe cum mișcă lucrurile, cât își permite și cât nu. 

A avut norocul să aibă ca supraveghetor un ofițer SS ( care, de altfel, la origini era român) cu care chiar a reușit să se împrietenească, dacă putem spune așa; cel puțin atât cât să nu-i pună pistolul la tâmplă. A scăpat ca prin magie de terorile la care îi supunea pe alții Doctorul Morții, Josef Mengele. Și-a văzut prietenii cărați către crematoriu. A înjunghiat mii de oameni în brațe pentru a le tatua sentința la moarte. Și multe alte orori, peste care a reușit să treacă datorită faptului că soarta a vrut să-i joace o festă până la capăt și i-a mai dat o problemă pe cap: s-a îndrăgostit. O rază de lumină în toată acea mlaștină rece.

Oh, nu știu câți dintre voi sunteți la curent cu unele detalii importante despre lagărele de concentrare, cum ar fi faptul că nu erau doar evrei în ele. Spre exemplu, Auschwitz a avut la început doar deținuți politici polonezi, care au fost și ghinioniștii de a dormi sub cerul liber până și-au ridicat niște barăci. După au apărut și prizonieri de război, mai exact soldați ruși. Într-un final, au apărut și evreii, care au avut soarta cea mai întunecată și mai inumană dintre toate. Cu toate acestea, în interiorul lagărului nu a contat o secundă pentru nimeni religia sau nația celui de lângă. În război și suferință există solidaritate între oameni și o apropiere între cei ce împărtășesc același destin, pe care nimeni nu o înțelege. Dar, în definitiv, e ceva normal. Mâncarea era la comun, medicamentele (dacă reușeau să facă rost de ele) erau la comun, împărțeau aceeași credință: că vor părăsi vii lagărul. Iar dacă vi se pare ciudat că găsesc acest lucru heartwhelming, îmi pare rău, dar nu îmi pot schimba părerea.

Bine, tot am vorbit de război, dar nimic de povestea de dragoste din mijlocul său... ei bine, nu am multe de spus, aș strica totul dacă v-aș zice ce, cum și când și de ce. E frumoasă, asta pot să vă zic sigur. Sinceră. Pură. Și bate toată răutatea din lume adunată la un loc. A bătut soarta însăși. Ce vreți mai mult de atât? A bătut nepăsarea unor soldați fără de milă. A bătut bătaia, dacă pot spune așa... și chiar pot. Dacă o veți citi, îmi veți da dreptate.

Merge cititul afară, dacă tot vine primăvara, nu?

Ce este drept, după ce am terminat cartea și m-am gândit puțin și la întrebările puse la sfârșit ( ca un fel de subiecte de discuții), am căutat mai multe informații despre aceasta și m-am mirat să văd destul de multe pagini care doar contestă autenticitatea poveștii. Știți, partea amuzantă e că nimeni nu contestă autenticitatea atunci când tot ce se relatează e tragic, pune în lumină doar caractere mizerabile de care planeta s-ar putea lipsi cu ușurință și evidențiază doar latura inumană a unor nații. Nu zic, poate a fost o poveste de dragoste, poate nu a fost, nimeni nu are de unde ști. Poate multe chestii sunt rodul imaginației și dacă este așa, foarte bine, cineva chiar știe să spună o poveste! Nu cred că e atât de importantă verosimilitatea acestei cărți, cât ideea atât de frumoasă, că iubirea și credința în ceva, orice, te pot scoate întreg din cele mai sângeroase lupte. Cred că pentru aceasta nu ar trebui nimeni să stea acum în arhivele de la Auscwitz să caute fișe, numere, locuri și să le pună cap la cap.

Poate v-am convins să puneți mâna pe această carte sau nu, dacă nu e genul vostru. Eu am citit-o în engleză, pentru că am luat-o din Bruges și nu am avut altă alternativă. Vă spun că se citește ușurel, dacă vreți repede, se poate și așa, dar v-aș sugera să vă luați timp să o analizați cum trebuie. Într-un mod ciudat, e plăcută, dar cutremurătoare și destul de intrigantă- eu una am rămas cu o grămadă de întrebări fără răspuns, astfel că dacă vrea cineva să vorbim despre ea, I m here!!

”Câteva motive să iubești viața” de Matt Haig

La vârsta de 24 de ani, cam orice tânăr e în plină ascensiune a carierei, are deja stabilit în mintea lui un curs al vieții, așa cum și-ar dori să se întâmple și se bucură de fiecare clipă.

Dar nu e cazul și lui Matt Haig, pentru care ultimul an de studenție și următorii 2-3 au fost un calvar. A studiat la o universitate de prestigiu, avea alături o prietenă devotată, ce avea să-i fie mereu alături, să-i devină soție și mama copiilor peste mulți ani, însă toate acestea nu l-au oprit din a dezvolta o depresie severă, la pachet cu anxietate de toate felurile. Pentru că boala asta nu se uită dacă ești bogat, sărac, realizat, fără un drum prestabilit, singur, înconjurat de prieteni... doar te prinde în mrejele ei și te ține acolo, strâns, nu te mai împarte cu nimeni și nimic, ești doar tu și ea.

Cartea povestește parcursul celor 3 ani de coșmar ai lui Matt, de când boala s-a declanșat și până când el a pus piciorul în prag și a hotărât să se pună pe picioare. Nu medicamentele l-au ajutat, nu faptul că a stat când la părinții lui, când la părinții prietenei lui l-au ajutat, ci faptul că a realizat singur că are o problemă. Și că nu e rușinos să vorbești despre ea. Și că dacă ai nevoie de ajutor, trebuie doar să îl ceri.

Din păcate, încă nu suntem atât de dezvoltați ca specie cât să fim capabili să înțelegem că depresia și anxietatea nu sunt niște chestii inventate de mintea celui ce proclamă că le are. Sunt niște probleme serioase, grave, care, netratate, au efecte dezastruase. Spre exemplu, potrivit datelor Organizației Mondiale a sănătății, suicidul determinat de o depresie netratată omoară mai mulți oameni decât cancerul de stomac, ciroza hepatică, cancerul de colon, cancerul la sân și Alzheimer. Altfel spus, e cam cea mai periculoasă boală de pe planetă existentă la momentul actual. Dacă o privim la rece, cancerul e o boală care totuși se vindecă într-o proporție destul de acceptabilă, însă când vine vorba de mintea omului, creierul este un organ mult prea complex, dificil de înțeles cât să poți propune un tratament adecvat. Și nu vorbesc aici de medicamente. Poate au rostul lor, dar dacă omenirea a rezistat mii de ani fără ele, se poate trăi în absența lor și acum (bineînțeles, asumându-ne anumite consecințe).

Undeva după mijlocul cărții, Matt povestește că societatea în sine nu e construită astfel încât noi să ne vedem fericiți. Nu e benefic pentru economie, nu de alta. Dar vă scriu exact cuvintele lui:

”Lumea e concepută într-o manieră care ajunge din ce în ce mai multă să ne deprime. Fericirea nu e benefică pentru economie. Dacă am fi fost fericiți cu ceea ce avem deja, de ce am fi avut nevoie de mai mult? Cum vinzi o cremă antiîmbătrânire? Faci pe cineva să se îngrijoreze cu privire la îmbătrânire. Cum îi determini pe oameni să voteze cu un anumit partid politic? Îi faci să se îngrijoreze cu privire la imigrare. Cum îi determini să-și facă asigurare? Îi faci să se îngrijoreze cu privire la orice. Cum îi determini să-și facă operații estetice? Le evidențiezi defectele fizice. Cum îi determini să se uite la o emisiune TV? Inducându-le ideea că ar rata ceva. Cum îi determini să-și cumpere un smartphone? Dându-le impresia că rămân în urmă.”

Și aici are dreptate. Dacă stăm să o privim obiectiv, oamenii mereu s-au comparat unii cu alții. Invidie a existat mereu. Un prost apreciat de o întreagă societate a fost mereu pe undeva. Astea sunt chestii ce dăinuie dintotdeauna în lumea noastră. Doar că acum le simțim mai tare. Ne afectează mai mult. Suntem mereu stresați, pe fugă, trăim sub așteptările familiei, prietenilor, profesorilor, societății și unii pur și simplu cedează. E normal. Mai normal este însă faptul că au nevoie de ajutor și nu de arătat cu degetul.

Dacă știți pe cineva ce suferă de asemenea boli, încercați să le fiți alături. Mergeți cu acea persoană la un doctor. Poate pastilele vor funcționa, poate nu. Poate va fi doar un efect Placebo, dar e bun și acela. Poate singurătatea și călătoritul îl pot ajuta. Sau, dimpotrivă, doar întâlnirile între voi doi. Cereți ajutorul unui specialist. Încercați chestii împreună. Viața e prea mică și noi prea insignificanți ca să o lăsăm să treacă pe lângă noi.

Și aveți grijă de cei de lângă voi. Nu luați personal tot ce vă spun. Dacă erau răciți și vă strănutau în față, nu aveați cum să o luați personal,nu? Ei bine, în cazul depresiei, gândiți-vă la ce războaie se dau în mintea acelei persoane. Iar dacă simțiți că nu mai puteți... trageți aer în piept și luați-o de la capăt.

P.S. La finalul cărții, Matt propune o listă cu 40 de sfaturi despre care el crede că sunt de mare ajutor, însă pe care -menționează el- nu le urmează întotdeauna. Vi-l scriu pe cel cu numărul 36, pentru că mi-a plăcut enorm :) 

”36. Citește Emily Dickinson. Citește Graham Green. Citește Italo Calvino. Citește Maya Angelou. Citește orice vrei. Doar citește. Cărțile sunt posibilități. Sunt căi de scăpare. Îți oferă opțiuni atunci când nu ai nicio opțiune. Fiecare dintre ele poate fi un cămin pentru o minte dezrădăcinată.”

Recenzie: ”Bad Romance” de Heather Demetrios

Grace vrea să iasă- din casa în care tatăl ei vitreg tună și fulgeră în mod constant, făcându-i sângele să înghețe în vene, iar mama ei distrusă psihic și paranoică o pune să curețe noroi și praf închipuit de pe podele; din orășelul ei din California, mult prea mic pentru a-i putea cuprinde visurile despre o metropolă la fel de agitată ca sufletul ei, mereu în căutare de mai mult; vrea să iasă inclusiv din pielea ei de fiică-slugă supusă și să fie măcar pentru o secundă un artist parizian, un regizor din New York sau- pur și simplu- să nu mai fie înfricoșată și singură.

Iar aici intră în scenă Gavin. Îl știți pe Gavin, nu? Tânăr, elev în ultimul an, fermecător, talentat și adorat, moartea fiecărei puștoaice din liceu. Un obsedat de control. Gelos. Dar, mai presus de toate- periculos. Care știe cum să întoarcă orice în favoarea sa. Care știe ce cuvinte să folosească încât să obțină tot ce vrea de la Grace. Inclusiv prin amenințări.

”Bad Romance” nu este altceva decât imaginea vie a unei fete cuminți, liniștite, inteligente și aparent sigură pe sine, care cade cu capul înainte într-o relație ce-i va deveni închisoare- pentru vise, speranțe, dar și o sursă de amăgiri constante, care par să nu se mai termine.

Dacă stai să o privești de la distanță, cartea este de la prima până la ultima pagină un clișeu- la urma urmelor, băiatul rău ia mereu fata bună, nu? Tipic.

Privit în detaliu însă, volumul trage multe semnale de alarmă. Enorm de multe. În cele ce urmează, vă voi vorbi despre câteva dintre ele, detaliat și nu prea, doar cât să vă faceți o idee.

În primul și în primul rând, este o MARE diferență între ”iubire” și ”obsesie”. Să urmărești un om din umbră, să-i interzici să interacționeze cu alte persoane, să-l controlezi constant prin telefoane și mesaje, posesivitatea exagerată și gelozia nefondată nu sunt nici pe departe dovezi de iubire. Nu au nicio legătură cu ea. În schimb, descriu perfect o relație abuzivă, iar dacă vă găsiți într-o asemenea situație, luați-vă jucăriile și dați-vă la o parte, oricât de dureros ar fi pe moment.

Totodată, la finalul cărții sunt prezentate câteva site-uri unde puteți găsi sprijin:

• ·             Love is Respect (loveisrespect.org): pe acest site găsiți diverse teste pe care le puteți face ca să vedeți dacă vă aflați cu adevărat într-o relație nesănătoasă, dar și sfaturi despre cum să fiți în siguranță;
• ·                 Day one (dayoneny.org);
• ·     Break the Cycle ( breakthecycle.org) : pe acest site găsiți destul de multe informații despre cum puteți combate violența;
• ·        No More (nomore.org): dacă ai printre cunoștințe o persoană implicată într-o relație abuzivă, pe acest site puteți găsi informații despre cum puteți să îi ajutați, să le fiți alături, acum când au atâta nevoie de voi.

În al doilea rând, se vede cu ochiul liber că Gavin are probleme seriose. Chiar așa au și ajuns să se cunoască mai de aproape, la urma urmelor- după ce el nu a reacționat foarte... moral/etic/ortodox la ultima lui despărțire. Chiar una dintre prietenele lui Grace îl descrie scurt și cuprinzător: ”atașament bolnav, cu tendințe narcisiste și depresie majoră”. Iar povestea bolnavă de iubire pe care o creează și pe care o face să pară ideală în ochii acelei copile susțin ideile anterior formulate. Adică să fim serioși, nicio puștoaică nu rezistă rockstarului liceului care prin gesturi extreme vrea să arate că e capabil de orice pentru o așa-zisă ”iubire”. Sooo romantic! * a se observa sarcasmul*. În secunda doi, dacă i se oferă ocazia, respectiva fată nu va ezita să devină o martiră și să-l salveze, să lupte cu demonii lui până la capăt. Vorba vine, gestul acesta este, în definitiv, egoism pur, dar cine să te învețe asta când ești ”tânăr și neliniștit”?

Mai mult, Gavin dovedește și niște calități mai mult sau mai puțin ascunse de manipulator, în sensul că o duce pe Grace pe un drum al pierderii stimei de sine, către o degradare morală, psihică și chiar fizică de neimaginat. E de înțeles oarecum situație ei, de vreme ce în propria familie își privește mama abuzată zilnic; altfel spus, consideră ca fiind normal ceea ce vede în casa ei, chiar dacă are multe momente de neliniște interioară în care își dă seama că nu e totul chiar atât de roz. Pe scurt, aveți încredere în instinctele voastre, s-ar putea să vă salveze.

Personal, am sentimente amestecate pentru această carte. M-a băgat în reading slump și tot ea m-a scos de acolo. Asta înseamnă să ai ambiție, cred. Până la un punct, povestea  m-a dezamăgit destul de tare, dar revenirea în forță a personajului feminim m-a făcut să îmi reconsider părerea. 

Ce pot să spun sigur însă este faptul că am retrăit prin ea o parte din anii mei de liceu- o parte mică, dar destul de bogată în învățături.

Cartea a apărut la Editura Herg Benet și o puteți comanda online chiar de pe site-ul editurii: https://www.hergbenet.ro.