Recenzie ”Gânduri de pe o planetă nervoasă” de Matt Haig

Lumea în care trăim se joacă cu mințile noastre.

Stresul și anxietatea sunt la ordinea zilei. O planetă nervoasă și grăbită creează vieți nervoase și grăbite. Suntem conectați unii la alții mai mult decât oricând, dar ne simțim extrem de singuri și ne facem griji pentru tot, de la politică până la greutatea corporală.

”Cum rămânem oameni într-o lume tehnologizată?” e întrebarea cu care începe cartea lui Matt Haig. S-ar putea ca numele lui să vă fie mai mult sau mai puțin cunoscut- prin decembrie am scris despre ”Câteva motive să iubești viața” (link aici pentru articol), predecesoarea volumului despre care vorbim astăzi. Structurate în capitole scurte, nu pierzi firul dacă le lași de o parte o vreme mai lungă și atacă deschis și transparent probleme care încă sunt considerate tabu de unele categorii ale societății.

Dacă prima carte mi-a ajuns în mâini într-un moment oportun, când mintea îmi era într-un haos de nedescris, cea de-a doua m-a prins liniștită, relaxată, gata să citesc, analizez, critic tot dezastrul despre care vorbește Haig. Oficial, volumul arată ca un pom de Crăciun, plin de sticky notes, însemnări și sublinieri la fiecare capitol- cam ATÂT DE MULT mi-a plăcut.

Ideea de bază e următoarea: lumea în care trăim nu e concepută astfel încât să ne facă fericiți și e un lucru de înțeles. Dacă ești împlinit, nu mai simți nevoia să arunci cu banii de colo-colo, deci nu participi direct la economia bazată pe consumerism. Altfel spus, societatea nu are nevoie de tine așa, se pot lipsi de existența ta și chiar destul de ușor. De asta ni se pune mereu la înaintare ideea că trebuie să ne gândim la viitor, niciodată la prezent: viitorul e incertitudine, incertitudinea sperie, frica vinde mai mult și mai multe decât omul de rând are idee. Și sfârșim prin a fi supraîncărcați cu lucruri de care nu avem nevoie, dar pentru care simțim un oarecare atașament, care ne dau un sentiment de anxietate și un soi de obsesie- având mult, vrem și mai mult. Ceva mai bun, mai nou, cât mai neîntâlnit, eventual. Asta definește secolul 21 ca fiind fericire. Bine ați venit la bord!

Ar fi îngrozitor de multe de spus despre această carte ce îți ține rotițele în mișcare multă vreme după momentul în care decizi să o lași la o parte și să digeri puțin informația primită. Cum ar fi, spre exemplu, faptul că trăim în timpul în care niște roboți ne fac toată treabă, dar cu toate acestea nu avem niciodată timp. Sau că emoțiile individuale sunt tot mai rare: fericirea și în mod direct, nefericirea au un caracter coletiv pronunțat datorită faptului că suntem mai conectați ca niciodată. Și mai singuri decât am fost vreodată. Ne dorim perfecțiunea, dar uităm că micile imperfecțiuni ne fac umani și ne deosebesc de tehnologie, roboți și tot tacâmul. Ne raportăm stima de sine la numărul de like-uri, reacții, cereri de prietenie/ urmărire, de parcă acestea dau sens vieții. Chiar dacă somnul este esențial pentru a supraviețui, este marele dușman al consumerismului- nu dormi, nu cheltui. Și așa mai departe.

Cele menționate sunt doar așa, cât să vă faceți o idee. Haig dezvoltă de-a lungul volumului discuții destul de dure pe teme de actualitate, raportându-se la propriile experiențe, încercând astfel să le dea un soi de veridicitate. Ce-i drept, îi iese! Nu doar dezbate, vine și cu soluții, arătând că poți rămâne întreg la cap în această lume, dacă îți cunoști limitele, știi să le trasezi și să nu lași nimic dăunător să treacă de ele. Nu infirmă o secundă importanța tehnologiei, nu dă cu ea de pământ- dimpotrivă, motivează chiar că l-a ajutat să se vindece faptul că a găsit oameni cu probleme ca ale lui pe diverse rețele de socializare. Chiar menționează de multe ori partea plină a paharului, dar pentru că nu există pădure fără uscăciune, atacă acid problemele cu care vin toate acestea la pachet: o stimă de sine scăzută, o lipsă acută de somn, obsesie, o veșnică nemulțumire.

Cartea sare de la o temă la alta, pune la înaintare lucrurile care merg prost și ce soluții propune autorul pentru acestea, iar uneori oferă chiar mici liste cu sfaturi utile ( ex: Cum să fii mai bun cu tine însuți, Cum să îți păstrezi sănătatea psihică pe internet, Cum să fii fericit, Zece feluri de a munci fără a te prăbuși etc).

V-am povestit o dată despre fenomenul ciudat ce presupune că atunci când îmi place o carte foarte mult, îmi găsesc cu greu cuvintele când trebuie să spun de ce și ce m-a impresionat la ea (fact: se aplică și aici). Nu știu, nu pot alege ceva. Îmi place stilul lui Matt Haig, sunt deja la a treia carte scrisă de acesta și plănuiesc să achiziționez ce mai are tradus la noi. Plus că nu pune problema într-un mod încât să te simți prost că nu ai realizat dinainte că ceva nu este în regulă sau că există o rezolvare, dimpotrivă, te bucură ideea că înțelegi cum stă treaba de fapt cu lumea asta și că, dacă ești destul de inteligent, nu o să îi cazi în capcane. Ajută mult și faptul că autorul în sine nu e perfecțiunea întruchipată: pentru cei ce nu îl cunosc, vorbim de un om diagnosticat de la 20 de ani cu anxietate și depresie, cu o tentativă de suicid, care acum, la frumoasa vârstă de 44 de ani, cu o soție și doi copii alături, își împărtășește din experiențe în speranța că va fi de ajutor altora și menționează faptul că uneori nu își poate urma nici propriile sfaturi. Am trecut toți prin asta și puțină înțelegere nu strică niciodată!

Spre deosebire de ”Câteva motive să iubești viața”, ”Gânduri de pe o planetă nervoasă” e un ghid de supraviețuire într-un secol neliniștit ce excelează la amplificarea stărilor anxioase, fricii și nesiguranței. Pentru mine, aceasta e cartea verii lui 2019!

Cartea o găsiți tradusă la noi la editura Nemira și o puteți comanda online accesând următoarele linkuri: nemira.ro, libris.ro, elefant.ro.

Recenzie ”Alegerea” de Kiera Cass

Lăsată nesupraveghetată în micul anticariat din Kortrijk, era logic faptul că în final mi se va prinde ceva de mână... iar primul volum din ”Alegerea” stătea stingher în mijlocul unui raft... nu m-a lăsat inima să trec nepăsătoare și numai bine, când m-am dus să plătesc, vânzătorul mi-a spus că are în spate și celelalte volume din serie, dacă le doresc... cum să răspund cu „NU!” la o astfel de propunere?!

Vă spun sincer, mi-a plăcut coperta la nebunie. Viu colorată, ochioasă, oferind o imagine subtilă a lumii pe care o învăluie, ce să mai, combinația căreia nu îi poți rezista!

În altă ordine de idei, ”Alegerea” este primul volum al seriei cu același nume și prezintă o lume distopică, de după cel de-al 4-lea Război Mondial, unde oamenii sunt împărțiți în opt caste, în funcție de situația financiară pe care au avut-o înaintașii lor. Altfel spus, un Eight (Opt) este un om al străzii, fără acces la educație și care se chinuie să o ducă de la zi la zi, iar un One (Unu) nu are grija zilei de mâine, nu știe noțiunea de ”lipsuri”, este de viță regală.

Illea, construită pe ruinele vechii Americi, este o monarhie ce oferă poveștii 3 actori principali: un rege, o regină și un prinț ajuns la vârsta la care trebuie să-și găsească o consoartă, fie că vrea, fie că nu. Regulile statului sunt stricte și impuse inclusiv clasei regale, fără excepție: prințul moștenitor Maxon este obligat să-și aleagă o fată din întreg regatul, alături de care să-și petreacă restul vieții. Astfel că are loc tradiționala Alegere: 35 cele mai frumoase tinere din Ileea sunt alese pentru a participa într-o cursă violentă, meschină, difuzată la televizoarele din întreg regatul, fiecare încercând să cucerească inima prințului pentru a ajunge să dețină Coroana.

America Singer, o tânără din casta cu numărul Cinci, intră și ea în această luptă, din cauza unei iubiri interzise cu un băiat dintr-o castă inferioară, dar și pentru că familia ei avea nevoie de bani pentru a putea duce în continuare un trai decent. Ambițioasă, impertinentă și neînfricată, fata încheie un pact cu prințul Maxon, propunându-i acestuia să fie prieteni pe durata Alegerii, în speranța că astfel va uita ce a lăsat în urmă, fără a fi nevoită să facă vreun pas pe care inima ei nu îl dorește.

Însă lucrurile nu merg întotdeauna așa cum ne dorim, nu? Firul narativ suferă multe situații limită, ce țin cititorul cu sufletul la gură- pe scurt, cartea își atinge scopul, te prinde între paginile ei și cu greu îți mai dă drumul.

PĂRERI

Chiar dacă am încercat să nu mai iau în calcul faptul că distopiile scrise în ultimii ani seamănă mult între ele, nu am putut să nu compar ”Alegerea” cu ”Jocurile Foamei”. Singura diferență este faptul că, în teorie, în prima serie nu trebuie să moară nimeni pentru ca unul să iasă învingător. Ah, și faptul că tinerele ajung la palat de bună voie, nu pentru că le-a forțat cineva! În rest, pornim la luptă cu un număr mare de participanți ce fac parte din toate clasele sociale, apar ”alianțe” și conflicte încă de la primele întâlniri dintre concurenți, nu ne putem explica plecarea subită a câtorva personaje din peisaj, iar competiția devine din ce în ce mai apăsătoare cu fiecare pagină. Dacă nu ați citit ”Jocurile Foamei”, atunci cred că vă puteți bucura mai mult de această serie decât o fac eu. 😊

Un alt aspect ușor deranjant este legat de caracterul personajului feminin, America: este îngrozitor de impertinentă, chiar enervantă, aș putea spune. Vă voi da ca exemplu un mic paragraf din momentul în care aceasta l-a întâlnit pentru prima oară pe Maxon (cu scuzele de rigoare, am cărțile în engleză și nu voi chinui o traducere, căci nu este o activitate la care să mă pricep):

“Excuse me, dear, are you going to keep crying?” he asked, sounding very put out by the thought.

“Don’t call me that! I am no more dear to you that the thirty-four other strangers you have here in you cage.” […]

“That is an unfair statement. You are all dear to me. It is simply a matter of discovering who shall be the dearest.”

“Did you really just use the word ‘shall’?”

He chuckled. “I’m afraid I did. Forgive me, it’s a product of my education.”

“Education,” I muttered, rolling my eyes. “Ridiculous.”

“I’m sorry?” he asked.

“It’s ridiculous!” I yelled, regaining some of my courage.

“What is?”

“This contest! The whole thing! Haven’t you ever loved anyone at all? Is this how you want to pick a wife? Are you really a shallow?”

Dați cu pietre dacă vreți, dar mie scena de sus nu îmi sună bine deloc. Cu toată ura pe care o putea avea în ea (chiar dacă nu a obligat-o nimeni să se înscrie în Alegere), mi se pare puțin cam imprudent să te apuci să țipi la cineva din casa regală... nu de alta, persoana respectivă poate face o mișcare din cap și tu să nu mai exiști în minutul următor... dar cine știe, poate în Illea treburile stau altfel.

Oricum, de-a lungul poveștii, mi se pare că America își cam pune bețe în roate din multe puncte de vedere și vorbește de propria persoană într-un mod foarte arogant, de parcă deja s-ar vedea cu acea coroană pe cap, chit că ea ține să menționeze în răstimpi că nu își dorește acest lucru. Cine știe ce vrea ea, de fapt?! Singurul detaliu concret pe care ea îl menționează este următorul: My plan is to enjoy the food until you kick me out. Sinceră până la capăt!

Per ansmblu, mi-a plăcut primul volum, am dat 4/5 pe GoodReads, în speranța că ceea ce urmează va fi mult mai bun! E o lectură ușoară, care merge destul de lejer și se potrivește de minune cu atmosfera de vacanță!

Pentru moment, am lăsat puțin seria la o parte, căci după 5 luni de citit doar cărți în engleză, am simțit nevoia să iau o pauză și să mă întorc la graiul românesc. Cel mai probabil voi continua ”Alegerea” în viitorul apropiat, planul este să o termin până la sfârșitul verii, dar vă voi ține la curent cu detaliile.

Seria o găsiți tradusă la noi la editura Corint (Leda Edge), iar primul volum poate fi comandat online de pe elefant.ro, cartepedia.ro, libris.ro, edituracorint.ro.

Cărți vs Adaptări (I)

”Doi șobolani într-un cinematograf mâncau o rolă de film. Unul din ei întreabă:

-Ei, cum e, ți-a plăcut filmul?

-Nu prea, mai mult mi-a plăcut cartea!”

Am găsit ”gluma” de mai sus când mă documentam pentru tema articolului de față și mi s-a părut că nu puteam da peste ceva care să se potrivească la fel de bine drept introducere. După cum v-ați dat seama din titlu, azi dezbatem vechea bătălie dintre cărți și filme- mai mult sau mai puțin. Pe lângă facultate și alte banalități cotidiene care îmi mănâncă, în general, enorm de mult timp, am realizat că ce-mi rămâne pentru mine se împarte între două plăceri:

1.   Cititul;

2. Vizionarea adaptărilor cărților citite.

Acum, nu sunt nici din categoria celor ce urlă în gura mare că o carte bate filmul, dar nici cinefilă declarată. Îmi place să le îmbin pe amândouă, să le compar, să analizez ce a mers bine și ce putea fi îmbunătățit, știți și voi, chestii ce presupun dezvoltarea gândirii critice, teoretic. Astfel că pentru astăzi nu îmi propun să dau în cap nimănui, ci doar să îmi exprim părerea despre unele dintre volumele preferate în paralel cu filmele ce le au la bază. Dacă îmi va ieși sau nu, vedem mai târziu.

Dar, vă avertizez de pe acum, cât să nu avem surprize: cartea nu câștigă întotdeauna. 😊

1. Mândrie și Prejudecată de Jane Austen

Pentru cei ce nu ați citit această poveste, vă compătimesc și totodată vă invidiez, căci aveți ocazia să deschideți această carte fără să aveți nici cea mai mică idee despre ce se află între acele pagini. Ca să intrăm puțin în atmosferă, ne întoarcem până în secolul al 19-lea, marcat de baluri elegante, rochii pompoase, limbaj elevat, mame a căror ocupație principală era să-și vadă fetele măritate cât mai devreme cu personaje masculine cu trăsături excepționale și averi considerabile. Vorbim de o societate în care frumusețea, blândețea, inteligența, umorul, carisma sunt trăsături apreciate, dar care nu îți oferă posibilitatea de a avansa pe scara socială. Să nu vă așteptați la o lectură ușoară, fie că vorbim de varianta originală sau cea tradusă- nu e o topică des întâlnită în zilele noastre, iar formulele de adresare s-ar putea să vi se pară puțin cam trase de coadă, însă povestea merită, dacă aveți răbdarea necesară să treceți prin toate pasajele. Despre film (2005), pot să vă spun că

personajul feminin predominant, Elizabeth, este jucat de Keira Knightley, o actriță ce și-a asumat rolul foarte bine, i s-a potrivit mănușă, după umila-mi părere. Iar în ceea ce privește finalul… îmi pare rău (sau nu) să o spun, dar regizorul filmului a făcut o treabă excelentă! În carte, secvența respectivă are loc foarte repede, poți spune că deznodământul chiar te ia prin surprindere și nu neapărat într-un sens bun. În film însă, chiar dacă este la fel de neașteptat, îți dă timp să digeri situația, iar cadrul nou ales a fost ideal, zic eu. Deci, cu mare căldură vi le recomand pe amândouă, cu mențiunea că am văzut filmul de vreo 10 ori, cartea am citit-o de vreo 3 ori, deci aveți în față o poveste nemuritoare ce cred că vă va fi pe plac, fie că alegeți varianta ei scrisă ori adaptarea!

2. Jane Eyre de Charlotte Bronte

Publicat în 1847 sub pseudonimul Currer Bell, romanul gothic, psihologic și Bildungsroman a devenit de-a lungul timpului și un manifest al feminismului. Povestea în sine lasă loc liber unei mari varietăți de interpretări, fiind complexă și nemaiîntâlnită pentru acele timpuri și aș putea adăuga că are elemente de noutate chiar și pentru vremurile noastre, dominate de povești care mai de care. Romanul prezintă viața lui Jane încă din copilărie, când a rămas orfană de ambii părinți și s-a trezit în casa neprimitoare a mătușii ei, ce nu o suporta de niciun fel. La scurt timp ajunge să trăiască într-un pension, alături de alte copile, însă evenimentele nefericite se țin scai de ea chiar și acolo. Per ansamblu, Jane ajunge să cunoască fericirea abia spre final, însă pe tot parcursul vieții a rămas sinceră față de ea, bună la suflet, iubitoare, independentă, dorind din răsputeri să-și facă un rost pe propriile picioare, fără să caute un personaj în brațele căruia să se arunce și să uite de grijile vieții. Chiar dacă volumul nu prezintă interes pentru probleme precum inegalitatea sexelor, Jane atrage atenția asupra acestor dificultăți prin modul în care acționează și vorbește.

Țelul ei în viață nu este un mariaj cu vreun nobil, chiar dacă era o femeie inteligentă ce atrăgea atenția prin capacitatea ei admirabilă de a duce o conversație mai mult decât agreabilă. Despre film (2011), ce vă pot spune este că actrița din rolul principal (Mia Wasikowska) o joacă extraordinar pe Jane: o fată sumbră, tăcută, retrasă, fără să fie vreo frumusețe răpitoare, exact cum o prezintă și cartea. Multe detalii din povestea inițială sunt omise, dar filmul urmărește destul de aproape firul narativ, iar cadrele mi s-au părut aproape 1:1, dacă nu chiar mai bine decât am reușit eu să îmi imaginez. Astfel că, dacă vă sperie o carte cât o cărămidă, dați o șansă măcar adaptării: găsiți acolo ideile principale, puse în scenă de niște actori frumoși, ce și-au luat rolurile în serios. 😊

3. Cititorul de Bernhard Schlink

Pe blog.goethe.de, cei care au scris un articol despre această carte spun așa: ”e genul de roman pe care-l primești cadou de la cineva care a văzut ecranizarea lui din 2008 (cu Kate Winslet și Ralph Fiennes în rolurile principale), dar n-a citit cartea. Ai zice că nu-i de bine.”

Dar cam așa se întâmplă în cazul de față- filmul bate cartea. Imediat îmi explic punctul de vedere. 

Cartea spune povestea lui Michael, un copil de 15 ani care, venind într-o zi acasă de la școală, începe să se simtă rău din cauza unui început de hepatită. O femeie (Hanna) se oprește lângă el, îi dă niște apă, îl ajută puțin să se pună pe picioare și să ajungă până aproape de casă. După câteva luni bune de stat la pat, tânărul își revine aproape complet și este trimis de către mama lui la respectiva femeie cu un buchet de flori, în semn de mulțumire. Ce urmează mai departe este o controversată poveste de dragoste dintre cei doi, în ciuda diferenței de vârstă. În prima parte a poveștii, iubirea lor se consumă la modul ideal, plin de fantezie- el descoperind bucuria de a fi alături de o femeie, iar ea descoperind plăcerea de a asculta pe cineva citindu-i (căci ea nu se putea bucura de cărți, nu deținea luxul de a fi primit o educație în trecut). 

Să spunem că în film această parte este mult mai dinamică, ceea ce în carte este povestit vag, aici este ilustrat destul de puternic, însă accentul cade doar pe relația lor fizică, nu pe ceea ce îi leagă la nivel spiritual pe cei doi. Partea a doua a poveștii îi prezintă pe cei doi 7 ani mai târziu, într-o sală de judecată: Michael în calitate de student la Drept, Iar Hanna- acuzată alături de alte femei de moartea unor deținute din lagărul în care aceasta ocupase postul de gardian. Aici, vă spun sincer, am oprit lectura cărții, căci acțiunea se desfășura îngrozitor de lent, nu surprindea prea bine tensiunile ce au loc, practic, într-o sală de judecată. Filmul însă captează asta cu brio, iar rolul a picat foarte bine în brațele lui Kate. Vorbim însă de conținut explicit, astfel că recomand filmul măcar de la vărsta de 16 ani în sus. 😊

4. Mănâncă, roagă-te, iubește de Elizabeth Gilbert

Dacă îmi aduc bine aminte, aceasta a fost ultima carte pe care am citit-o înainte să mă apuc serios de învățat pentru examenul de bacalaureat. Era o încântare. Cartea, plină de umor și de o sinceritate cuceritoare, spune povestea unei femei ce pleacă în lume se se redescopere după ce divorțează de soțul ei, alegând să stea câte 4 luni în Italia, India și Indonezia- un mic plan pentru un an. Scriitoarea relatează cu drag despre oamenii calzi întâlniți în Roma, despre hainele ce i-au devenit neîncăpătoare din cauza pastelor și a înghețatei, despre cele 12 kg acumulate, cele mai fericite din viața ei, după cum menționează. Totodată, aduce în scenă înțelepciunea oamenilor simpli din țările asiatice, spirituali și împăcați în sărăcia lor lucie, bucuroși să aibă vizitatori ce le trec poarta ocazional. Filmul (2010), pe care l-am văzut recent, nu reușește să surprindă

toate acestea, din păcate, în ciuda locațiilor exotice și a actorilor care par efectiv rupți din cadrul țărilor respective. Iar Julia Roberts, în rolul principal, și-a făcut treaba, dar cred că e ultima actriță la care m-aș fi putut gândi când mi-am imaginat personajul în primă fază. Filmul e destul de superficial făcut, nu surprinde cât de frumos s-a integrat personajul în comunitățile prin care a cutreierat, așa cum povestește în jurnalul de călătorie; nu evidențiază prea multe dintre tradițiile locale neobișnuite pe care le-am descoperit de-a lungul lecturii, pur și simplu surprinde marele clișeu că vreo două călătorii în locații exotice sunt necesare pentru a-ți așeza gândurile.

5. BirdBox de Josh Malerman 

Despre carte am vorbit acum câteva luni pe blog, aveți link-ul aici. Long story short: cartea e o relatare din perspectiva lui Malorie a unei apocalipse subite ce s-a abătut asupra omenirii. Creaturi despre care nimeni nu știe nimic ( cum arată, ce fac, de unde vin, cu ce se hrănesc, dacă atacă sau nu etc) provoacă niște stări ciudate celor care doar le văd- altfel spus, respectivii înnebunesc și găsesc cele mai terifiante modalități de a se sinucide. Sincer vă spun că n-am mai dat de multă vreme de o carte care să te prindă atât de tare și la naiba, că în primele 60 de pagini nu făceau altceva decât să meargă cu o barcă, dar fiecare trăire a personajelor, fiecare mișcare, fiecare decizie, totul e descris atât, atât de bine, încât stai ca pe ace în timp ce o citește.

Altfel spus, lectura e una intensă, care chiar te face la psihic, dacă o lași. Filmul (2018), în schimb, mi s-a părut puțin mai lent. Aici, nu mai știi ce simte fiecare, iar toate acele trăiri descrise în carte au fost redate în strigăte și țipete, pentru a scoate cumva în evidență teroarea, dar nu e chiar același lucru. Mai mult, încă de la început nu este respectat firul narativ, ceea ce mi se pare un mare minus. Scenariul adaptat a scos din scenă multe dintre secvențele ce te țin cu sufletul la gură, dar hei, cine sunt eu să comentez. :D Per ansamblu, vă recomand cartea cu tot dragul, filmul cam lasă de dorit. 😊

Cam atât pentru astăzi, căci m-am lungit destul de tare. Lista e lunga și urmează o continuare (poate chiar două), dar până una-alta vă las cu atât...

... și cu o întrebare. Dacă ați putea face un film după o carte citită de voi și care nu are încă o adaptare, care ar fi aceasta? :) 

Dificultatea vieții de bibliofil

Reading slump, colțuri îndoite, serii incomplete, spoilers...

...mă credeți sau nu, să fii cititor cu normă întreagă în timpul liber implică multe aspecte nu tocmai plăcute. Trecând de latura fizică ce include cearcăne adânci și o lipsă acută de somn, să vă povestesc de câte ori am ratat să cobor în stația de la cămin din cauză că eram prinsă prin tot felul de povești? De vreo 5 ori numai în acest semestru, dar am timp să mai ridic ștacheta puțin. Ideea este următoare: cu cât prinzi mai mult drag de cărți, cu atât cresc și frustrările pe care le aduni pe acest drum ca cititor activ. Dar ca să nu mai bat pasul pe loc, să trecem direct la subiect! 

E ”minunat” când ai un număr semnificativ de cărți necitite la îndemână și nu știi pe care să o alegi. Este și mai frumos când toate sunt de genuri diferite, am dreptate? Dar dacă totuși faci parte din cei ce termină de citit un volum și deja știu ce urmează la rând, împărtășește cu noi secretul/ algoritmul/ vraja, numește-l cum vrei! Ne-ai scuti de multe probleme și timp pierdut! Revenind la punctul de plecare: e practic imposibil să dai cu banul când ai mai mult de 2 cărți și cel mai probabil sfârșești prin a te uita la ele minute bune, în același timp ajungând să ceri opinia unor persoane apropiate, ca în final să te reîntorci la ceva ce deja ai citit! Pentru că logica noastră bate absolut orice, nu-i așa?

În viața fiecărui cititor, vine un moment când este imposibil din punct de vedere logistic să mai ai loc în casă atât pentru tine, cât și pentru toate cărțile adunate de-a lungul timpului. Ah, nu știu dacă ați trecut prin această situație, dar e de neprețuit momentul când auzi un raft cum pocnește sub greutatea apăsătoare și te trezești cu toate volumele răsfirate pe jos! Dacă nu ați pățit, nici să n-aveți parte de așa ceva! Oricum, cred că vă sună cunoscut bibliotecile cu câte 2-3 rânduri de cărți, eventual suprapuse pe același raft, ticsite bine, cât să nu poți să mai scoți ceva de acolo decât cu o rangă sau ceva asemănător. Țin minte că prin clasa a 12-a am realizat că mă scot cărțile afară din cameră când aveam grămezi înalte cât mine pe lângă biblioteca propriu-zisă, pentru că nu mai găseam loc pentru ele. Dar aceasta să fie ultima problemă!

Un alt lucru de reținut: dacă cineva ar descoperi o poziție pentru citit în care să nu te doară spatele, mâinile, gâtul, corpul per ansamblu după câteva ore de stat nemișcat, cred că am fi în stare să facem o chetă la nivel mondial și să-i organizăm propria ceremonie de decernare a premiului Nobel. Serios, voi cum faceți să nu vă amorțească nimic fără să vă mișcați la fiecare 10-15 minute? E una dintre dilemele pe care mi-ar plăcea să le elucidez. 😊

”Care e cartea ta favorită?”, te întreabă cineva cu speranța că va primi un răspuns. Adevărul e următorul: nu avem așa ceva. Să fim serioși, când ai zeci sau sute de cărți la purtător, e destul de complicat să spui că doar una ți-a rămas acolo sus, deasupra tuturor. Cel puțin în partea de literatură clasică, nici nu îmi pot imagina cum cineva ar putea fi capabil să compare două capodopere între ele... iese această idee din schemă, e de neconceput. Astfel că ce urmează să spun e ca o rugăminte colectivă a tuturor celor ce stau mai mult printre cărți, decât printre oameni: nu ne întrebați cartea preferată, întrebați-ne despre una care ne-a plăcut și atât! Nu o să vă dăm doar un titlu, ci o listă întreagă, deci e win-win!

În general nu suntem sadici, promit! Dar recomand cu căldură să nu deranjați cititotul în habitatul lui natural. Nici nu știți prin ce stări trece atunci și nu sunt sigură că vreți să aflați, de altfel, căci oricând proclamăm noi că cititul ne face fericiți și suntem toți un zâmbet, stați să ne vedeți numai cum reacționăm când ne moare personajul preferat! Nu vreți să fiți prin preajmă, garantez!

Când vine vorba de reading slump ( pentru cei ce nu sunt familiari cu acest concept, îl putem defini drept coșmarul unui cititor: delimitează acel moment când nu ești capabil, efectiv, să pui mâna pe o carte și să o citești, fără să ai un motiv anume; pur și simplu nu poți, oricât ți-ai dori), treaba e puțin mai sensibilă, pentru că nu există o ”rețetă magică” să ieși din acea stare destul de inconfortabilă, aș zice. Paradoxal, cărțile îți induc această condiție și tot ele se scot din ea, dacă reușești să depășești acea barieră. Însă e un mare ”dacă” la mijloc.

Dragi bibliofili, cât de frustrant e să-ți fie cineva drag și să afli că nu-ți împărtășește absolut deloc pasiunea aceasta?  Și tu stai acolo, ca tristul, îți dai sufletul vorbind despre ce iubești cel mai mult pe această lume și ce primești la schimb? Nicio reacție. Înțelegeți voi de unde reiese frustrarea.

Cred că nu este un lucru mai detestat la ora actuală decât spoiler-ele. Serios acum, cât de malefic să fii să găsești satisfacție în a ruina bucuria celui ce abia s-a apucat de o carte? ”Oh, citești <<The fault in our stars>>? Eh, vezi că X moare, mare păcat, cât am plâns!”.  Nu mai spune! Și pe Pinterest, dacă dai o căutare de fan arts pentru o carte, căci ți se pare ceva plăcut și vrei să vezi cum și-au imaginat alții personajele, e imposibil să nu afli cine a murit, de ce, cine cu cine a sfârșit. Sunt peste tot, ne urmăresc!

Există două tipuri de cititori: cei care ar fi în stare să folosească și ființe vii drept semn de carte și ”demoni” scăpați din vreun purgatoriu care îndoaie marginile paginilor pentru a-și aminti unde au rămas. Poate este o caracterizare cam dură, dar când tu, ca om de rând, strângi cureaua lună de lună să-ți cumperi niște volume de care ai grijă ca de ochii din cap și după le împrumuți cuiva și le primește înapoi cu 3 sferturi din pagini distruse... nu vă pot descrie sentimentul.

După un timp ca cititor de cursă lungă, ajungi inevitabil să pui ”etichete” pe capetele oamenilor după ceea ce au lecturat la viața lor. Nu e că ne-am dori noi să fim așa, dar ne vine mai ușor să îi identificăm pe cei cu care am avea ceva de împărțit și pe cei pe care îi putem evita într-o oarecare măsură. Un pic cam drastic, dar chiar se mai întâmplă.

Când vine vorba de serii, e minunat să vezi cum ți-ai dat banii pe primele volume, iar ultimul nu arată deloc ca cele dinainte- practic, ai două chestii diferite în bibliotecă și cel mai probabil arată inestetic puse alături. Sau cât de frumos e momentul când se anunța că au oprit traducerea seriei, când mai era un nenorocit de volum ca să fie completă!

Probleme mai sunt, multe și diversificate, dar pe astea am reușit să le trec în revistă astăzi. Dacă mai aveți și voi unele pe care vreți să le împărtășiți, ne vedem în secțiunea de comentarii! ^.^  

De la puștoaica ce ura lectura...

...la fata ce nu se mai satură de cărți

Acum vreo 2 săptămâni, dacă îmi aduc bine aminte, am trecut printr-un anticariat (singurul din oraș, de altfel) și am găsit pe un raft o primă ediție a volumului întâi din seria ”Harry Potter”, la un preț de nimic. M-am gândit că îi pot oferi un cămin mai bun, l-am cumpărat și nu am putut rezista impulsului de a-l reciti, acum că se afla printre puținele cărți pe care le dețin în scurta mea ședere în Belgia.

Și stăteam și mă gândeam... lumea în general mă știe de fata cu cărți, care încearcă ocazional să scrie despre ceea ce citește sau experimentează. Dar o fi fost așa dintotdeauna?

Ei bine, nici pe departe. Povestea e una lungă, pe care voi încerca, pe cât posibil, să o împărtășesc cu voi într-o variantă redusă ca dimensiune, așa, cât să vă faceți o idee doar.

Țin minte că ai mei m-au învățat să scriu, să citesc, să fac adunări și scăderi dinainte să merg la școală- clasa I-a și a II-a au fost destul de plictisitoare pentru mine, temele ce mă mai țineau în priză din când în când. Spre deosebire de alți copii, nu m-a impresionat niciodată faptul că ai mei știau să citească, fie că era vorba de cărți, afișe, cataloage ori subtitrările filmelor. Oricum eram lipită de ei non-stop, desenele animate erau dublate în limba română și deveneam destul de creativă când venea vorba de a mă juca, indiferent dacă era de una singură sau alături de copiii din cartier. Nu era problemă nici când era vorba de învățat poezii pentru serbare, căci mi-o citea unul dintre ei (sau sora mea, spre ghinionul ei) câte o seară întreagă, până eram capabilă să o recit singură. Cam așa a funcționat cu mine. Nu aveam nici o bibliotecă foarte mare în casă, multe dintre volume făceau parte din vechea ediție ”Biblioteca pentru toți”, însă aveam opere importante ale autorilor români. Însă nu mă fascinau de nicio culoare, le vedeam, erau frumose, le stătea bine pe acele rafturi la care oricum nu ajungeam.

În clasa a IV-a, am dat piept pentru prima dată cu ceea ce înseamna un ”examen”. Pentru a putea intra la gimnaziu la Colegiul din oraș, eram nevoită să parcurg două probe: la matematică și la limba și literatura română. Dacă la prima reușeam câte ceva, căci mă ajuta capul uneori, la a doua eram spaima oricărui profesor ce preda acea materie. Nu știam să leg două idei între ele, mi-e rușine chiar și acum de limbajul de lemn cu care mă exprimam. Nu aveam noțiuni de vocabular, exercițiile de oferit sinonime/antonime erau cei mai mari dușmani ai mei, iar când venea vorba de o compunere pe o anumită temă... rezultatul era teribil! Până să ajung în acel moment, pedeapsa alor mei implica citit, la modul cel mai serios. Îmi amintesc că în toată școala primară am avut o antologie groasă, cu lecturi pentru fiecare clasă în parte, iar vara eram ”obligată” să citesc câte 2-3 pagini la zi, căci ”o să îmi prindă bine”. Are rost să menționez că în cazul în care se întâmpla ca fraza să fie undeva pe la mijloc atunci când ultima pagină pentru acea zi se termina, eu acolo mă opream? Normal că după eram un bocet că nu am înțeles nimic, că-s toate niște porcării, cum poate cineva să găsească ceva frumos în activitatea asta atât de plictisitoare, cum!? Nu că uram cărțile pe atunci, asta e prea finuț spus... nutream pentru ele o ură organică, atunci când era de aprins un foc, voiam să vin cu sugestia de a nu sta să căutăm lemne, ce, doar avem câteva rafturi acasă de volume ce, la bază, tot lemn au fost și doar ardeau și mai frumos... fu minunat, atât pot spune.

Iar în acea perioadă s-a întâmplat ceva ce tind să cred că m-a schimbat ca persoană la 180 de grade sau, altfel spus, nu aș fi fost nici pe departe ceea ce sunt acum. Pentru că eram o catastrofă, după cum am menționat, mama a considerat că mi-ar trebui un profesor cu care să discut una-alta, ca să ajung măcar pe linia de plutire. Nu era o propunere, era deja ceva decis de ai mei, deci trebuia să mă supun. Imaginați-vă un copil introvertit, speriat ca de bombe, care abia scotea două cuvinte pe gură ziua, apăi să mai și scrie ceva, ajunsă în casa unei profesoare care îi cerea să facă o simulare de test, să vadă de la ce nivel porneam. Frumos, nu? Încă mă simt penibil când mă gândesc la ce a ieșit din căpșorul meu în acea seară, dar rămân recunoscătoare pe viață acelei profesoare care poate a văzut, poate nu a văzut potențial în mine, dar m-a îndrumat și încurajat cât să văd mai departe de acele limite. Nu vă gândiți că schimbarea a venit peste noapte, nu, nu, nu.

Tot nu mă fascina subiectul, încă mi se părea îngrozitoare ideea de a contura descrieri plecând de la aproape nimic, de a sta în fund pe pat și a citi în loc să fi făcut ceva productiv sau distractiv (a se observa că aveam alte valori pe atunci)... Pas cu pas însă, am reușit să-mi construiesc un vocabular decent și destul de vast pentru acea vârstă (zic eu), începeam să fac niște compuneri acceptabile, urmând sfaturile ce mi se ofereau și eram perseverentă, asta însemnând că lucram zilnic câte puțin, cât să îmi intru în mână, iar rezultatele au început să se vadă ușor-ușor. Țin minte că domnul învățător, la final de clasa a 4-a, ne-a înnebunit cu o grămadă de teste, ca să vadă cu ce nivel plecăm noi din clasa lui, iar la un moment dat, una dintre lucrări implica o descriere. A doua zi, a venit în clasă și mi-a citit lucrarea în fața colegilor și a încheiat simplu: ”Sper ca într-o zi să găsim în bibliotecă o carte cu numele tău pe ea.”. Pentru un copil nu era cine știe ce, doar mulțumirea de moment că reușisem în timp record să fac ceva cu căpșorul meu. Acum, amintindu-mi aceasta, văd puțin altfel situația.

Ca să trecem peste, am luat o notă destul de mare la admitere și am avut bucuria să o am ca profesoară de română pe cea care m-a adus pe acest drum. Învățam la materia dumneaei din plăcere și respect pentru ceea ce a făcut din mine, însă tot nu puteam găsi o plăcere în a citi. Dimpotrivă, dintr-a 6 până în a 8-a nu îmi amintesc să fi pus mâna pe vreo carte, fără să fiu obligată. Știu că citeam la un moment dat ”La Medeleni”, primul volum, căci trebuia să mă prezint cu rezumatul la școală și mi se părea îngrozitoare acea operă, că autorul nu a avut ce face cu viața lui și l-a trăsnit într-o zi ideea de a scrie despre niște drăcușori de copii. Într-o seară, m-am dus și am trântit cartea între părinții mei, care se uitau liniștiți la televizor și am țipat că eu nu mai citesc tâmpenia aia, iar ei nu mă pot obliga să o fac. Nu a fost chiar așa, că nu prea decideam eu ce și cum atunci când ei știau că e spre binele meu. Cu toate acestea, mergeam pe la olimpiadele de română, citeam comentarii despre texte literare, găseam gramatica foarte interesantă, fascinantă aș putea spune, dar atât. Acolo se rupea firul.

În clasa a VIII-a, pe final, am trecut pe la bibliotecă să îmi iau niște cărți pe vară din lista de lecturi recomandate. Plecam de la ideea că liceul îl voi face la același Colegiu și cel mai probabil urma să mă întorc în toamnă cu toate acele volume necitite, dar merita o încercare măcar. Cum mă plimbam eu printre rafturi, am dat de primele 6 cărți din seria ”Harry Potter”. Ca idee, până la frumoasa vârstă de 14 ani nu știam cu ce se mănâncă, nu văzusem niciunul dintre filme, mi se părea o porcărie în momentul în care a apărut și se mediatiza peste tot. În aceeași perioadă, mă pregăteam pentru examen și am dat întâmplător peste un subiect propus ce avea ca text suport un reportaj despre ultimele filme ”Harry Potter”, criticate la sânge din cauza violenței pe care o promovau. Acum, nu vă gândiți că acesta este motivul care m-a ghidat pe mine să pun cele 6 volume în traistă și să plec acasă cu ele. Nu știu ce a fost, dar am simțit că vreau să le iau și bine am făcut!

Cu o săptămână înainte de evaluarea națională, nu reușeam să mă mai dezlipesc de ele, veneau ai mei prin rotație să îmi aducă aminte că eu am un examen și că am timp de cărți și după ce termin cu cele două probe, dar creierul meu funcționa pe alte lungimi de undă în acele momente. Mă fascinau și intrigau în același timp, simțeam că nu pot citi cu viteza cu care îmi doream, abia așteptam să dau următoarea pagină să văd ce se mai întâmpla, ce mai aducea acea lume nouă. Era incredibil, un fenomen căruia încă nu pot să îi găsesc explicație. 

Acum, după 6 ani și peste 300 de cărți la activ, mă declar o cititoare mulțumită de situația mea actuală. Dacă nu întâlneam oamenii care trebuiau la momentul potrivit, cel mai probabil nu știam nici acum să leg două idei, iar limbajul meu ar fi fost încă unul de toată jena.

Astfel, acesta este și modul meu de a mulțumi celor ce au văzut potențial în mine- datorită vouă, astăzi sunt aici. 😊

Mulțumesc!

  

Printre străini (I)

La o privire atentă în calendar, mai am aproximativ o lună și 2 săptămâni de petrecut printre străini- mai mult sau mai puțin. Mă încântă și nu prea ideea, căci deși îmi lipsesc enorm de mult toate de acasă, îmi place experiența de peste hotare. Ca să nu o dau cotită, nu mă gândeam că o să încep frumoasa vârstă de 20 de ani locuind departe de părinții mei, învățând să-mi drămuiesc banii de la săptămână la săptămână cât să nu dau pe minus, mergând în călătorii singură pentru prima oară în viață, învățând (vorba vine) să gătesc ceva comestibil din când în când... mai mult, Paris, Amsterdam, Antwerpen, Brugge, Ghent, Dinant, Bruxelles, Ostende, Roeselare, toate aceste orașe nu erau în planul făcut pe 2019. Bine, nu exista un plan, mai întâi de toate, dar ați prins ideea. Pentru mine e fantastic tot ceea ce se întâmplă și mă bucur de fiecare clipă ce mi-a mai rămas.

Dar să revenim la subiect. Țin un fel de ”jurnal” (varianta modernă- document word) în care notez din când în când ce mi se pare diferit sau interesant la modul de a fi al oamenilor de aici, la modul cum funcționează comunitatea și instituțiile ( în speță cele din Kortrijk, căci aici locuiesc și mă pot raporta doar la acest orășel). Astăzi, împart cu voi o parte dintre ele- restul vor urma în viitorul apropiat.

Înainte să arunc o listă aici, ca observație generală, oamenii sunt extrem de liniștiți și de relaxați. Ah, și foarte zâmbitori! Îți dau o stare de bine de la prima oră a zilei și, cu mâna pe inimă o spun, asta lipsește în țara noastră! Aici, chiar și când vremea e îngrozitoare ( în mod normal, plouă aproape zilnic), lumea e veselă, ies la plimbări, la un ceai sau își dau întâlniri în biblioteca publică (fapt demonstrat, când plouă, nu ai unde să stai acolo, poți merge doar în vizită).

Acum, cele câteva mici observații, într-o ordine aleatorie:

1.  Nu există nici măcar noțiunea de ”câine maidanez”. N-ai să vezi vreun patruped în afara lesei.

2. Dacă zâmbești cuiva, îți zâmbește de două ori mai larg. E literă de lege.

3. ”Sorry” e cuvântul universal pentru ”nu-s de aici, nu înțeleg ce ai pălăvrăgit în fața mea în ultimele 5 minute”. Dar nu te privește nimeni urât, dimpotrivă, o iau de la capăt pentru tine.

4.  Belgienii sunt fascinați dacă te văd citind într-un spațiu public, la modul cel mai serios, chiar mi s-a spus asta. În cel mai bun caz, vin și te întreabă doar ce citești. În restul de 99% din cazuri, îți faci și un prieten de care nu scapi decât dacă are de ajuns undeva.

5. Trenurile arată exact ca cele de la CFR, dar merg mai pe silent, adică poți să tragi un somn până acasă fără să dai cu capul de geam și să te trezești cu un cucui până la destinație.

6.  Stai mult după un autobuz. ENORM de mult. Nu au controlori, dar în autobuz se intră doar prin față, unde arăți șoferului abonamentul sau îți iei un bilet. Apropo, o singură călătorie costă numai 3 euro, deci îți cam vine să mergi pe aici, în loc să arunci banii pe geam.

7. Oamenii ăștia nu cred că au auzit că s-a inventat claxonul la mașină. Efectiv nu îl folosesc. La noi e mai utilizat decât semnalizarea.

8. Restaurantele au program dubios, împărțit în 2 secțiuni: de dimineață până pe la amiază, după care pauză până pe la 6-7 seara, când redeschid.

9. În marile lor librării nu găsești cărți în engleză, dar în anticariate- tot ce vrei! Și la prețuri de nimic!

10. Oamenii sunt enervanți de drăguți oriunde mergi. Ai cumpărat, nu ai cumpărat, ei tot îți urează un ”la revedere” și ”o zi frumoasă”.

11.  Mergeam o data liniștită, în legea mea, admirând cerul și gândindu-mă la cine știe ce idee savantă și nu am sesizat că eram la capăt de stradă și trebuia să mă asigur înainte să pun piciorul după bordură. O belgiancă era să mă ia pe sus, dar a pus piciorul pe frână la momentul potrivit. Româncă fiind, obișnuită cu vorbe de duh, încercam să-mi pregătesc un repertoriu convingător. Partea proastă e că biata femeie a ieșit în fugă la mine să-și ceară iertare și să verifice dacă sunt în regulă sau dacă am nevoie să fiu dusă la spital. Ca fapt divers, mașina ei nu m-a atins.

12. Dacă mergi de vreo 4-5 ori să comanzi ceva din același restaurant- sunt studentă, deci vă dați seama că acesta e modul meu finuț de a spune ”fast food ieftin de la colțul străzii”- sunt șanse destul de mari să fii recunoscut și comanda ta să fie procesată dinainte să menționezi ce ți-ai dori. Doar e mereu aceeași, nu?

13. Când un belgian te întreabă de unde ești și îi răspunzi toată un zâmbet cu ” Romania”, este posibil să primești automat următoarele întrebări, fără vreun răgaz de a oferi un răspuns: ”Voi, românii, știți de Belgia? Sunteți în UE? Știți că Parlamentul European e la noi?”. Sarcasmul din mine urlă să le spun că nu, suntem inculți, nu știam nici că facem parte din Europa, daaaar mă abțin eroic.

14. Să nu te pună naiba să ceri ajutorul cuiva în vreun magazin! Nu de alta, dar nu mai scapi de persoana aia prea curând!

15. Cred că oamenii de pe aici au alt sistem de a simți temperaturile. Altfel spus, pot fi 5 grade afară, dar dacă e soare, e motiv de scos pantalonii scurți de la naftalină! De prin februarie umblau belgienii prin facultate îmbrăcați așa, în timp ce noi, românașii, încă eram înfofoliți în pulovere, geci de fâș, mănuși, fulare, cizme și tot tacâmul.

16. În timpul săptămânii, bate vântul pe la terase, nu prea vezi mișcare. Vineri seara însă… să te ferească Dumnezeu să vrei să ieși la o bere undeva! N-ai unde! Din punct de vedere logistic, s-ar putea să găsești un loc pe o bordură din centru, dar cam atât! Nu știu unde stau oamenii ăștia în rest, dar cum dă sfârșitul săptămânii, cum ies toți la bulevard!

Ei, ce spuneți, pare tărâmul de vis sau tiparul unei țări civilizate? Din punctul meu de vedere, puțin din ambele, depinde mult de valorile fiecăruia.

Dacă stați prin zona acestei țări și aveți și alte detalii de împărtășit, nu ezitați! Sunt convinsă că totul diferă enorm de la oraș la oraș și mi-ar plăcea să cunosc cât mai multe posibil despre țărișoara aceasta! 😊