Cumpărăm sau împrumutăm?

Scurtă analiză a bibliotecilor și librăriilor

Când am decis să plec în străinătate cu o mobilitate de studiu, singurele gânduri negre ce nu mă lăsau să dorm noaptea sunau cam așa: ”ce o să citești în următoarele 5 luni?”, ”nu poți să îți cumperi cărți de acolo că-s scumpe și nici nu o să ai unde să le pui la întoarcere”, ”nu o să ai despre ce scrie pe blog dacă pleci, că nu o să ai timp de citit și de alte fantezii de-ale tale”etc, etc. 

Ei bine, între timp am reușit să găsesc o soluție destul de convenabilă ( mi-a luat cam o lună, mai exact, dar măcar i-am dat de cap) astfel încât nici să nu-mi crape mintea când îmi voi face bagajele la vară, dar nici cât să-mi moară treptat sufletul pentru că nu fac ceea ce îmi place.

Am dat de-o bibliotecă, v-am vorbit de ea acum vreo două săptămâni, cred. Nu este cine știe ce număr impresionant de cărți pe care eu, cu ale mele cunoștințe, să le pot aborda, însă este destul. Și m-a lovit așa gândul că eu de prin gimnaziu n-am pășit într-un asemenea loc ( cea din liceu nu se pune, mergeam mai mult acolo de dragul bibliotecarei, nu pentru că aș fi luat ceva) deoarece:

1.  În liceu m-am apucat să practic cititul ca sport de performanță.

Și

2.   Dacă aveam nevoie de ceva, îmi cumpăram, asta în cazul în care nu se găsea deja în biblioteca din casa mea.

Deoarece m-am îndrăgostit de această instituție, mi-am propus să fac o mică listă de PRO și CONTRA când vine vorba de împrumutat cărți de la bibliotecă și o să compar mereu fiecare dintre situații cu cele în care se presupune că ați cumpărat exemplarul dintr-o oarecare librărie. 

PROS

1. NU TE COSTĂ NIMIC! În principiu, nu trebuie să dai bani pentru un permis la bibliotecă, dar dacă intră în obligații, atunci sigur e o sumă infimă, pe care poate o dădeai pe un suc și un covrig care nu te ajutau cu nimic intelectual, dacă stai să privești situația. În cazul cărților achiziționate din librării, lucrurile stau puțin diferit- e îngrozitor de costisitor să-ți cumperi toate volumele dorite.

2. DACĂ O CARTE NU-ȚI PLACE, NU TE AFECTEAZĂ CU NIMIC! O iei frumos în brațe și o duci înapoi în sanctuarul ei, eventual încerci să uiți de existența ei în cel mai scurt timp. Dacă, în schimb, ai fi pus bănuț peste bănuț la pușculiță ca să o poți lua și să o vezi frumoasă pe rafturile tale... sincer, doare.

Doare să fi renunțat la multe alte lucruri și după să realizezi că nici măcar nu-ți place acțiunea, naratorul, nici măcar că e ediție broșată și tu puteai să juri că ai comandat ediția cartonată... mare dezastru, ce ar putea fi evitat dacă, în loc, mergeai să o împrumuți din bibliotecă. 

3.  NU ÎȚI OCUPĂ SPAȚIU! Dacă tot faci cărare bătătorită între locuința ta și bibliotecă, o să realizezi la un moment dat că tu citești, citești, citești, dar în același timp nu ai senzația că ceva te dă afară din cameră ( fact: n-am loc în propria-mi cameră din cauza cărților, în jur de 400 la număr). Destul de tare,nu? Mai ales dacă stai la apartament și efectiv logistic nu îți poți permite să aduci volume peste volume și să ai și pretenția să le păstrezi.

4.  NU ȘTII NICIODATĂ CE GĂSEȘTI ÎN ELE! În sensul bun, desigur! Sunt cititori simpatici care lasă tot felul de mesaje prin cărți și nu vă puteți întâlni cu o asemenea situație decât dacă – ați ghicit!- împrumutați cărți! Gesturi mici, dar care îți pot face ziua, credeți-mă! Saaau mai sunt unii care scriu pe margini idei sau ce au simțit când au citit un pasaj și nu, nu e deranjant, e chiar interesant să vezi cum o frază care ție ți se pare banală, pe altul l-a făcut să plângă. Dacă în schimbi alegi să cumperi cărțile... în cel mai fericit caz găsești un bookmark lipit de coperta a doua 😊

5. GĂSEȘTI CĂRȚI CARE NU MAI EXISTĂ PE PIAȚĂ! Fun fact: am petrecut 3 ani căutând Fantoma de la Operă tradusă în română, pentru că văzusem filmul deja de 12 ori și chiar voiam să văd care-i treaba cu acel roman. 3 ani, la naiba, și nicio editură nu o printa, am găsit-o prin 2016 cred la Editura Corint și am luat-o în secunda doi. Dacă mă ducea capul pe atunci, cred că era mai ușor să o caut într-o bibliotecă, pentru că sigur o găseam.

6. PRIMEȘTI ÎNDRUMARE. Ți-a plăcut o anumită carte? Sunt șanse destul de mari ca bibliotecarul să știe ce să-ți recomande pe mai departe, deoarece cu asta se ocupă. În general, acești oameni au cunoștințe vaste și cam știu cum stă treabă cu ce au pe rafturi. Nu pot să spun că este la fel și într-o librărie: în cel mai fericit caz, primești un substituent pentru ceea ce cauți, dar nu garantează nimeni că va fi măcar apropiat de ceea ce cauți tu.

CONS

1. UNEORI, S-AR PUTEA SĂ DAI PESTE EXEMPLARE... NU TOCMAI ÎN CEA MAI BUNĂ CONDIȚIE. Știți petele alea maro, despre care nimeni nu vrea să presupună nimic, nu-i așa? Sau că la ”Codul lui da Vinci” lipsesc paginile ce descriu marea conspirație. Cărțile din programa școalară o să arate mereu de parcă-s luate din mijlocul frontului, că ți-e și frică să le atingi- cum ai pus mâna pe ea, cum cade o copertă, o filă se face pulbere și mai și zboară o molie de pe undeva. Aceasta nu s-ar întâmpla dacă ar fi a ta, nu-i așa?

2. SE CHEAMĂ ”ÎMPRUMUTAT” CU UN SCOP: în principiu, nu contează dacă îți place sau nu, trebuie să o duci înapoi. Uneori mai apare situația în care efectiv nu ai timp să o citești în timpul oferit și atunci ce treabă ai făcut? Desigur, există posibilitatea de a prelungi termenul, dar e posibil să nu reușești nici a doua oară să o termini. Dacă era a ta, nu te-ar fi presat niciun due date, pe care, apropo, trebuie să ți-l amintești, pentru că altfel...

3. NU DUCI CARTEA LA TIMP, COTIZEZI la instituție în fucție de regulamentul intern pe baza căruia funcționează. În acest caz, nu prea e rentabil și parcă te doare să vezi că din neatenție trebuie să dai de la tine, dar se întâmplă. Știți cum e, nu e walk of shame când ieși cu ceva carte de erotică, dar sigur e când te trimite doamna bibliotecară la plimbare pentru că nu ți-ai plătit amenda și astfel nici nu îți va mai da nimic o perioadă!

4. NU SUNT LA ZI CU NOILE APARIȚII. Bibliotecile din marile orașe sunt, nimic de spus, dar dacă stai într-un oraș uitat de lume, atunci nu o să dai de Ana Mănescu, spre exemplu. E autoare contemporană și știm noi ce ”pasiune” foarte bine ascunsă are statul român când vine vorba de susținerea scriitorilor naționali. Nice.

5. POȚI LUA UN NUMĂR LIMITAT DE CĂRȚI LA O SINGURĂ VIZITĂ, iar acest număr diferă de la instituție la instituție. Spre exemplu, în orașul de unde vin (Pașcani), poți lua undeva la 4-5 cărți cu tine, astfel încât să nu strâmbe nimeni din nas. La biblioteca publică din Kortrijk am voie să iau 10 cărți, iar de la facultate pot veni acasă cu un număr de 12. Nu îl pot numi neapărat un inconvenient, dar dacă stau să compar cu faptul că dintr-o librărie poți achiziționa și 100 de exemplare fără să te întrebe nimeni nimic... atunci da, e posibil să fie și asta o mică problemă. 

Acestea fiind spuse, ce ziceți, dați o șansă bibliotecilor sau nu?

Eu le-am dat și merită experiența- pentru mine e wow toată treaba deoarece nu am avut niciodată un permis de bibliotecă și mă bucură mult ideea că pot merge oricând în intervalul menționat de ei să iau orice vreau, să plec cu ele acasă și să mă bucur de toate în decurs de o lună.

Am fost, am văzut, mi-a plăcut, mă mai duc. 😊

BirdBox: Orbește

V-am mai povestit eu prin alte articole cum fug, în general, de toate cărțile care sunt mult prea comercializate, iar prin aceasta mă refer la faptul că ori sunt un curent și toată lumea vorbește despre ele, ori le vezi afișul peste tot, oooori se face un film și prinde la iubitorii de Netflix așa bine, că nu le mai trebuie ălora vreun tip de reclamă o perioadă bună.

Ce-i drept, BirdBox a apărut la noi imediat după ce am plecat eu din țară, deci oricum nici nu intra în vreo listă de cumpărături pe următoarele minim 5 luni. Reclama filmului am văzut-o PESTE TOT. Și nu, nu exagerez. Cu toate acestea, am auzit puțin cam care-i treaba cu ea și cum am o pasiune ascunsă ( not anymore) pentru cele mai ciudate distopii sau thrillere psihologice, normal că BirdBox a ajuns în mâna mea. Best decision so far.

Sincer vă spun că n-am mai dat de muuuult de o carte care să te prindă atât de tare și la naiba, că în primele 60 de pagini nu făceau altceva decât să meargă cu o barcă, dar fiecare trăire a personajelor, fiecare mișcare, fiecare decizie, totul e descris atât, atât de bine, încât stai ca pe ace în timp ce o citește. Ah, încă un lucru: e genul de carte ce se cere citită dintr-o singură deschidere, astfel că dacă nu aveți o zi sau o noapte liberă complet, sfat prietenesc: nu vă apucați de ea. O să stați în următoarele zile cu mintea departe de ce aveți de făcut, iar noaptea nu o să puteți dormi. Nu pentru că e înfricoșătoare, deși e puțin, ca să vă spun sincer, dar mai mult pentru că suspansul este de la prima până la ultima pagină, în absolut orice mișcare și o să vreți să știți ce urmează, cine și ce pățește etc. Vă spun din experiență. 😉

Ca să nu o mai lungesc, long story short: cartea e o relatare din perspectiva lui Malorie a unei apocalipse subite ce s-a abătut asupra omenirii. Creaturi despre care nimeni nu știe nimic ( cum arată, ce fac, de unde vin, cu ce se hrănesc, dacă atacă sau nu etc) provoacă niște stări ciudate celor care doar le văd- altfel spus, respectivii înnebunesc și găsesc cele mai terifiante modalități de a se sinucide.

Prima oară, oamenii au început să pună pături în geam, pentru a se feri de a da ochii cu acele creaturi. După, au încuiat ușile. În final, nu și-au mai părăsit locuințele, decât dacă aveau ceva să le acopere ochii. Malorie reușește să își adune forțele și să lase în urmă casa în care locuia, alegând să meargă la un adăpost pe care l-a găsit la secțiunea de anunțuri din ziar, iar acolo dă peste alți supraviețuitori cu care urmează să-și împartă zilele.

Situația nu e așa roz în schimb. Spațiul e mic. Resursele puține. Pericolul pândește de peste tot. Iar pântecul ei crește în dimensiuni de la zi la zi. În cele din urmă, ceea ce ar fi trebuit să devină cea mai frumoasă zi din viața ei ajunge să devină cea mai îngrozitoare.

Finalul în schimb m-a dezamăgit puțin. Pentru o carte care te obosește fizic, psihic, spiritual, la absolut orice nivel, deznodământul nu a fost chiar ceea ce mi-aș fi dorit sau, mai bine spus, ceea ce mă așteptam să fie. Finalul este deschis și lasă loc de interpretări și îmi place asta la cărți, dar damn it, Josh Maleman, că ai făcut o poveste atât de bună care se termină atât de nesatisfăcător. Dintre toate posibilitățile, mi se pare că a ales-o pe cea mai puțin favorabilă. Dacă ați citit Hunger Games și vă amintiți de Katniss și Districtul 13... eh, cam pe acolo e treaba. Dar, în altă ordine de idei, e doar părerea mea, poate finalul fericit nu m-a impresionat tocmai datorită faptului că povestea nu a fost făcută să fie una fericită. Puteți să nu mă luați în seamă aici.

Titlul BirdBox, aveam să descopăr, este de fapt, la bază, o metaforă foarte bună pentru tot ceea ce se întâmplă în acea lume apocaliptică: oameni care se închid în case, fără posibilitate de ieșire, terifiați de apropiere oricărui corp străin. Inteligent ales titlul, big like for that.

Încă o chestie interesantă e cum ideologia de parenting s-a schimbat dramatic din cauza vremurilor. Cui îi mai pasă că nu trebuie să țipi la copil? Cui îi pasă că el n-are chef să facă ce-i zici tu? Cui îi pasă că nu-i place mâncarea de pe masă? Pe cine interesează că ei vor afară, nu să mai stea închiși în casă? Nimănui, ăsta e răspunsul. Vremuri vitrege, acțiuni în conformitate cu ele. Nu te adaptezi, nu trăiești, simple as that.

Pe final, nu recomand oricui această carte. E obositoare, îți consumă energiile și dacă oricum în general ești o persoană sceptică și care se sperie și dintr-o frunză ce-i cade pe umăr, atunci nu e o afacere să citești toată nebunia asta. Dacă vrei în schimb ceva care să te țină în priză și nu te lași impresionat de lecturi la un nivel profund, atunci ia-o cu prima ocazie. Personal, nu cred că aș fi rezistat mult în lumea lui Malorie- poate așa, vreo 5-10 minute cu aproximație. În schimb, după această lectură, pot să zic că am realizat că nu prea știm, ca oameni, să prețuim niște chestii care nouă ni se par că ni se cuvin, dar care, de fapt, ne pot fi luate oricând: vederea, libertatea, siguranța. Gândiți-vă un pic la toate acestea.

Până una alta, la noi cartea a apărut la Editura LedaEdge și o puteți comanda online de pe următoarele site-uri: Editura Corint, Elefant, Libris. Dacă doriți varianta în engleză, o găsiți pe Book Depository, cu transport gratuit. 

Studenta în Belgia & Biblioteca

Am fost la bibliotecă azi.

Doamne, cât de old school sună, nu? Cine mai împrumută cărți? Cine mai folosește cărți tipărite? Cine mai citește, la naiba?

Mulți. Ăsta e răspunsul. Suntem mulți. Drept dovadă, era aproape ora de închidere și toate mesele erau încă ocupate, de tineri și de bătrâni deopotrivă, o priveliște care te încălzește pe dinăuntru, nu alta!

Am plecat în fugă din cămin. Aveam o discuție lejeră cu o prietenă despre ceea ce am mai scris în ultima vreme- ea îmi povestea cât de mult îi place și ce emoționante sunt; eu- mă prefăceam că o cred. Prieteniile în general sunt un cerc vicios din care nu ieși decât dacă ofensezi sau rupi în două inima celui de lângă. Eu aleg să rămân, în schimb... cel puțin cât pot. Cu toate acestea, ceva din mine îi dădea dreptate- da, e ceva frumos în ele; da, nu-s perfecte, dar pot fi lucrate dacă mi-aș pune puțin capul la contribuție; da- pot să scriu. Acum mai banal, dar mai târziu, cine știe.

Și deodată m-a izbit gândul că eu stau de o lună în acest oraș total necunoscut și dintr-un capăt de lume... iar eu nu am fost la bibliotecă.

Și nu aveam nicio scuză- știam unde e. Ne-au spus unde e. Ne-au dat o hartă a orașului și au încercuit mare, roșu, vizibil, să o vedem unde e. Și eu doar am trecut de zeci de ori pe lângă ea.

Nu m-am pregătit niciodată așa repede să ies afară din culcușul meu. 2:37 mai exact, în minute. Plus-minus niște secunde. Dusă am fost și nu m-am uitat în urmă, deja eram în întârziere și nu îmi permiteam să mai pierd niciun minut. Nu m-am dus prin centru, ci am ales drumul pe lângă Lys, parcă mergea mai frumos o plimbare pe faleză la prag de seară.

Mi se părea că toți din jurul meu împărtășeau aceeași traiectorie cu mine. În fața mea, un tată cu mult păr alb și cearcăne adânci, cu doi kinderi ce-l urmăreau cu mers de pinguin și căra fiecare 2-3 cărți în mână mi-au fost parteneri de drum. Îmi plăceau puștii, păreau să fie genul care adorm repede dacă te prefaci că le citești ceva. Eh, cât citești și cât bagi de la tine, asta numai tu știi, ei oricum nu o să aibă niciodată habar.

Am ajuns o dată cu ei, ușile s-au dat deoparte și am pășit în acel tărâm al cărților în toate limbile posibile, numai a mea nu. Doamna de la recepție era simpatică, mi-a dat un permis de bibliotecă, mi-a arătat cărțile în engleză și franceză ( cred că fața mea spune că nu știu mai mult de atât), niște dicționare și s-a scuzat de zeci de ori că nu are nimic în biliotecă în limba română, dar poate găsesc la subsol niște muzică sau un film care să-mi taie dorul de casă. Nu m-am dus să aflu, dar m-am gândit așa, puțin, în perspectivă: în România dacă intri într-o bibliotecă, sunt șanse destul de mari ca bibliotecarul să știe orice altă limbă, dar nu Engleză. Asta doar așa, ca fapt divers.

Oferta de cărți e generoasă, nu pot nega asta- dacă vorbim de cele în flamandă, desigur. Undeva, într-un colț ascuns, erau vreo 5 rafturi de cărți în engleză- dacă mă întebați, e destul pentru cât de lungă e șederea mea aici. Am luat BirdBox, chiar dacă pe undeva am găsit volumul 5 din Outlander ( care erau șansele ca aceasta să fie singura carte de Diana Gabaldon și să fie chiar partea la care am rămas acasă?), ceva literatură clasică, destul de multe cărți contemporane ( ceea ce e destul de plăcut, dacă stai să te gândești că-s destul de scumpe și mulți nu și le permit, așa că pot apela cu încredere la bibliotecă), am găsit un Codul lui da Vinci îngrozitor de jerpelit, care cel mai probabil a văzut multe la viața lui. Ce mi s-a părut dubios, aș putea spune, e că am găsit vreo 3 cărți diferite cu personajul principal un Mr. Darcy Vampir. Da, acel Mr. Darcy, idolul tuturor femeilor care au citit Mândrie și Prejudecată. Cred că a creat atâta excitare a minții tipul ăsta prin replicile lui pompoase încât multe l-au vrut un tânăr domn nemuritor. Nu știu dacă să râd sau să plâng, poate încerc una până plec. Apropo, în toate am văzut-o și pe Elizabeth, deci nu are nimeni ciudă pe ea, ceea ce e bine. Cred.

Ei bine, dacă tot vin din România, știți cum e la noi în biblioteci- ai un nenorocit de card cu poza ta blurată tuflită într-un colț, cu numele scrijelit și o mâzgâlitură dată tot de tine într-un loc ales strategic. Dacă vrei să împrumuți ceva, vii în clădirea care stă să se dărâme a bibliotecii, faci o rugăciune să nu-ți cadă vreo bucată de tavan în cap, încerci să fugi până la raftul țintă, dar te oprește un ”Sshhhh”, care te avertizează că podeaua de lemn vechi scoate mai mult zgomot decât dacă ai țipa imnul țării cu toate forțele tale, astfel că trebuie să rărești puțin pasul, chit că stai ca pe ace. Ajungi unde voiai, iei ce căutai ( dacă ai acel noroc de a găsi ceea ce vrei- eu una nu-l am) și după te duci la doamna aia simpatică și dolofănică și cu față sclifosită și te trece pe un papirus când ai luat, ce ai luat, cât te lasă cu ea acasă. După aceea, pune pergamentul la loc și-ți trage o privire care spune indirect că poți părăsi acea incintă și că nu, nu e nevoie să faci conversație, oricum viața ei e mizeră, nu trebuie să o faci și tu să realizeze asta.

La belgieni în schimb, treaba e easy peasy lemon squeezy. Biblioteca e clădire nouă, nu ultima casă a ultimului boier de pe o rază de câțiva kilometri. Dacă vrei să prinzi viteză pe coridor, go for it, nu te oprește nimeni; oricum NU te aude nimeni. Cauți ceva, orice crezi tu că poți descifra din sutele sau miile de cărți care sunt la dispoziția ta. Mergi undeva la un ghișeu unde tu, singurel, îți scanezi permisul de biliotecă, așezi cartea într-o anumită poziție pe un loc indicat și deja îți arată tot ce vrei despre ea ( da, are un cip în coperta din spate), îi spui dacă vrei să-ți scrie mail cu data la care trebuie să o aduci și pleci acasă. Nu tu fețe scârbite, nu tu tavan care să-ți pună viața în pericol. Pretty cool, right?

Nici nu ieși bine pe ușă și deja ai primit mail-ul care îți zice că trebuie să revii peste o lună, altfel începi să cotizezi grav. Iar dacă refuzi să faci asta, ghici ce, te oprește la vamă și nu poți să ieși din țară. Deci o să te mai vezi cu biblioteca și a doua oară.

La subsol au jocuri video, DVD-uri și muzică la discreție. Ai o pauză? Perfect, merge de un GTA undercover, unde nimeni nu știe ce-i cu tine și cu viața ta. Ai un examen? Nu-i bai, la etajul 1 e sală de lectură. 

Fact: sala e mereu goală. Aglomerația e la parter, la calculatoare.

Pot să mă mut aici, vă rog?

Povestea Tatuatorului de la Auschwitz

Publicată în ianuarie 2018, cartea a făcut mare vâlvă în literatura contemporană, ajungând în scurt timp bestseller internațional, cu un tiraj de 400.000 de volume vândute numai în Marea Britanie.

Și totuși, ce este cu această carte? E ficțiune? E poveste reală? Document istoric? Probabil că nu vom ști niciodată. Autoarea însăși afirmă că undeva la 95% din evenimentele redactate sunt construite după cum i le-a povestit Lale Sokolov când avea 87 de ani, la puțin timp după moartea soției sale, Gita Furman. Restul, e istorie.

Cartea pune în lumină povestea de dragoste aparent imposibilă dintre un evreu din Slovacia, Lale, și o altă deținută din lagărul de concentrare Auschwitz. Oricât de rău îmi pare să spun asta, toată această mică istorisire nu face altceva decât să îți încălzească sufletul și, de ce nu, să îți recapeți într-o oarecare măsură încrederea în umanitate. Înainte să sară cineva cu pietre, lăsați-mă să explic.

Holocaustul nu mai e un subiect tabu acum, pentru că nu mai are cum să fie. Au ieșit prea multe la suprafață, s-au dezvăluit mai multe evenimente decât și-ar fi dorit naziștii să se afle, iar supraviețuitorii acelor terori sunt în număr din ce în ce mai mic printre noi, dar nu ezită să-și spună fiecare poveștile. M-a impresionat credința lui Lale de la prima până la ultima pagină. Pășind în lagăr alături de alți nefericiți, citind cu atenție semnul ”Munca te va elibera”, și-a făcut o promisiune de care s-a ținut cât de bine a putut: va supraviețui acestui ”iad al iadurilor”. Și asta a și făcut. Soldații râdeau pe seama lui că ar fi fost singurul evreu ce a intrat într-unul din cuptoarele crematoriului și ar fi ieșit viu și nevătămat de acolo. Ca printr-o minune, a ajuns să facă o muncă ”ușoară” și să fie ajutorul tatuatorului de la Aushwitz. Ulterior, a devenit el însuși tatuatorul. A ajuns ”prietenul” soldaților SS, dar nu a uitat de unde a plecat. Avea dreptul la mai multe rații de mâncare și profita de acest lucru zilnic – mai exact, lua cât putea și împărțea prietenilor săi din restul lagărului. Era destul de isteț cât să știe cum mișcă lucrurile, cât își permite și cât nu. 

A avut norocul să aibă ca supraveghetor un ofițer SS ( care, de altfel, la origini era român) cu care chiar a reușit să se împrietenească, dacă putem spune așa; cel puțin atât cât să nu-i pună pistolul la tâmplă. A scăpat ca prin magie de terorile la care îi supunea pe alții Doctorul Morții, Josef Mengele. Și-a văzut prietenii cărați către crematoriu. A înjunghiat mii de oameni în brațe pentru a le tatua sentința la moarte. Și multe alte orori, peste care a reușit să treacă datorită faptului că soarta a vrut să-i joace o festă până la capăt și i-a mai dat o problemă pe cap: s-a îndrăgostit. O rază de lumină în toată acea mlaștină rece.

Oh, nu știu câți dintre voi sunteți la curent cu unele detalii importante despre lagărele de concentrare, cum ar fi faptul că nu erau doar evrei în ele. Spre exemplu, Auschwitz a avut la început doar deținuți politici polonezi, care au fost și ghinioniștii de a dormi sub cerul liber până și-au ridicat niște barăci. După au apărut și prizonieri de război, mai exact soldați ruși. Într-un final, au apărut și evreii, care au avut soarta cea mai întunecată și mai inumană dintre toate. Cu toate acestea, în interiorul lagărului nu a contat o secundă pentru nimeni religia sau nația celui de lângă. În război și suferință există solidaritate între oameni și o apropiere între cei ce împărtășesc același destin, pe care nimeni nu o înțelege. Dar, în definitiv, e ceva normal. Mâncarea era la comun, medicamentele (dacă reușeau să facă rost de ele) erau la comun, împărțeau aceeași credință: că vor părăsi vii lagărul. Iar dacă vi se pare ciudat că găsesc acest lucru heartwhelming, îmi pare rău, dar nu îmi pot schimba părerea.

Bine, tot am vorbit de război, dar nimic de povestea de dragoste din mijlocul său... ei bine, nu am multe de spus, aș strica totul dacă v-aș zice ce, cum și când și de ce. E frumoasă, asta pot să vă zic sigur. Sinceră. Pură. Și bate toată răutatea din lume adunată la un loc. A bătut soarta însăși. Ce vreți mai mult de atât? A bătut nepăsarea unor soldați fără de milă. A bătut bătaia, dacă pot spune așa... și chiar pot. Dacă o veți citi, îmi veți da dreptate.

Merge cititul afară, dacă tot vine primăvara, nu?

Ce este drept, după ce am terminat cartea și m-am gândit puțin și la întrebările puse la sfârșit ( ca un fel de subiecte de discuții), am căutat mai multe informații despre aceasta și m-am mirat să văd destul de multe pagini care doar contestă autenticitatea poveștii. Știți, partea amuzantă e că nimeni nu contestă autenticitatea atunci când tot ce se relatează e tragic, pune în lumină doar caractere mizerabile de care planeta s-ar putea lipsi cu ușurință și evidențiază doar latura inumană a unor nații. Nu zic, poate a fost o poveste de dragoste, poate nu a fost, nimeni nu are de unde ști. Poate multe chestii sunt rodul imaginației și dacă este așa, foarte bine, cineva chiar știe să spună o poveste! Nu cred că e atât de importantă verosimilitatea acestei cărți, cât ideea atât de frumoasă, că iubirea și credința în ceva, orice, te pot scoate întreg din cele mai sângeroase lupte. Cred că pentru aceasta nu ar trebui nimeni să stea acum în arhivele de la Auscwitz să caute fișe, numere, locuri și să le pună cap la cap.

Poate v-am convins să puneți mâna pe această carte sau nu, dacă nu e genul vostru. Eu am citit-o în engleză, pentru că am luat-o din Bruges și nu am avut altă alternativă. Vă spun că se citește ușurel, dacă vreți repede, se poate și așa, dar v-aș sugera să vă luați timp să o analizați cum trebuie. Într-un mod ciudat, e plăcută, dar cutremurătoare și destul de intrigantă- eu una am rămas cu o grămadă de întrebări fără răspuns, astfel că dacă vrea cineva să vorbim despre ea, I m here!!

”Câteva motive să iubești viața” de Matt Haig

La vârsta de 24 de ani, cam orice tânăr e în plină ascensiune a carierei, are deja stabilit în mintea lui un curs al vieții, așa cum și-ar dori să se întâmple și se bucură de fiecare clipă.

Dar nu e cazul și lui Matt Haig, pentru care ultimul an de studenție și următorii 2-3 au fost un calvar. A studiat la o universitate de prestigiu, avea alături o prietenă devotată, ce avea să-i fie mereu alături, să-i devină soție și mama copiilor peste mulți ani, însă toate acestea nu l-au oprit din a dezvolta o depresie severă, la pachet cu anxietate de toate felurile. Pentru că boala asta nu se uită dacă ești bogat, sărac, realizat, fără un drum prestabilit, singur, înconjurat de prieteni... doar te prinde în mrejele ei și te ține acolo, strâns, nu te mai împarte cu nimeni și nimic, ești doar tu și ea.

Cartea povestește parcursul celor 3 ani de coșmar ai lui Matt, de când boala s-a declanșat și până când el a pus piciorul în prag și a hotărât să se pună pe picioare. Nu medicamentele l-au ajutat, nu faptul că a stat când la părinții lui, când la părinții prietenei lui l-au ajutat, ci faptul că a realizat singur că are o problemă. Și că nu e rușinos să vorbești despre ea. Și că dacă ai nevoie de ajutor, trebuie doar să îl ceri.

Din păcate, încă nu suntem atât de dezvoltați ca specie cât să fim capabili să înțelegem că depresia și anxietatea nu sunt niște chestii inventate de mintea celui ce proclamă că le are. Sunt niște probleme serioase, grave, care, netratate, au efecte dezastruase. Spre exemplu, potrivit datelor Organizației Mondiale a sănătății, suicidul determinat de o depresie netratată omoară mai mulți oameni decât cancerul de stomac, ciroza hepatică, cancerul de colon, cancerul la sân și Alzheimer. Altfel spus, e cam cea mai periculoasă boală de pe planetă existentă la momentul actual. Dacă o privim la rece, cancerul e o boală care totuși se vindecă într-o proporție destul de acceptabilă, însă când vine vorba de mintea omului, creierul este un organ mult prea complex, dificil de înțeles cât să poți propune un tratament adecvat. Și nu vorbesc aici de medicamente. Poate au rostul lor, dar dacă omenirea a rezistat mii de ani fără ele, se poate trăi în absența lor și acum (bineînțeles, asumându-ne anumite consecințe).

Undeva după mijlocul cărții, Matt povestește că societatea în sine nu e construită astfel încât noi să ne vedem fericiți. Nu e benefic pentru economie, nu de alta. Dar vă scriu exact cuvintele lui:

”Lumea e concepută într-o manieră care ajunge din ce în ce mai multă să ne deprime. Fericirea nu e benefică pentru economie. Dacă am fi fost fericiți cu ceea ce avem deja, de ce am fi avut nevoie de mai mult? Cum vinzi o cremă antiîmbătrânire? Faci pe cineva să se îngrijoreze cu privire la îmbătrânire. Cum îi determini pe oameni să voteze cu un anumit partid politic? Îi faci să se îngrijoreze cu privire la imigrare. Cum îi determini să-și facă asigurare? Îi faci să se îngrijoreze cu privire la orice. Cum îi determini să-și facă operații estetice? Le evidențiezi defectele fizice. Cum îi determini să se uite la o emisiune TV? Inducându-le ideea că ar rata ceva. Cum îi determini să-și cumpere un smartphone? Dându-le impresia că rămân în urmă.”

Și aici are dreptate. Dacă stăm să o privim obiectiv, oamenii mereu s-au comparat unii cu alții. Invidie a existat mereu. Un prost apreciat de o întreagă societate a fost mereu pe undeva. Astea sunt chestii ce dăinuie dintotdeauna în lumea noastră. Doar că acum le simțim mai tare. Ne afectează mai mult. Suntem mereu stresați, pe fugă, trăim sub așteptările familiei, prietenilor, profesorilor, societății și unii pur și simplu cedează. E normal. Mai normal este însă faptul că au nevoie de ajutor și nu de arătat cu degetul.

Dacă știți pe cineva ce suferă de asemenea boli, încercați să le fiți alături. Mergeți cu acea persoană la un doctor. Poate pastilele vor funcționa, poate nu. Poate va fi doar un efect Placebo, dar e bun și acela. Poate singurătatea și călătoritul îl pot ajuta. Sau, dimpotrivă, doar întâlnirile între voi doi. Cereți ajutorul unui specialist. Încercați chestii împreună. Viața e prea mică și noi prea insignificanți ca să o lăsăm să treacă pe lângă noi.

Și aveți grijă de cei de lângă voi. Nu luați personal tot ce vă spun. Dacă erau răciți și vă strănutau în față, nu aveați cum să o luați personal,nu? Ei bine, în cazul depresiei, gândiți-vă la ce războaie se dau în mintea acelei persoane. Iar dacă simțiți că nu mai puteți... trageți aer în piept și luați-o de la capăt.

P.S. La finalul cărții, Matt propune o listă cu 40 de sfaturi despre care el crede că sunt de mare ajutor, însă pe care -menționează el- nu le urmează întotdeauna. Vi-l scriu pe cel cu numărul 36, pentru că mi-a plăcut enorm :) 

”36. Citește Emily Dickinson. Citește Graham Green. Citește Italo Calvino. Citește Maya Angelou. Citește orice vrei. Doar citește. Cărțile sunt posibilități. Sunt căi de scăpare. Îți oferă opțiuni atunci când nu ai nicio opțiune. Fiecare dintre ele poate fi un cămin pentru o minte dezrădăcinată.”

Recenzie: ”Bad Romance” de Heather Demetrios

Grace vrea să iasă- din casa în care tatăl ei vitreg tună și fulgeră în mod constant, făcându-i sângele să înghețe în vene, iar mama ei distrusă psihic și paranoică o pune să curețe noroi și praf închipuit de pe podele; din orășelul ei din California, mult prea mic pentru a-i putea cuprinde visurile despre o metropolă la fel de agitată ca sufletul ei, mereu în căutare de mai mult; vrea să iasă inclusiv din pielea ei de fiică-slugă supusă și să fie măcar pentru o secundă un artist parizian, un regizor din New York sau- pur și simplu- să nu mai fie înfricoșată și singură.

Iar aici intră în scenă Gavin. Îl știți pe Gavin, nu? Tânăr, elev în ultimul an, fermecător, talentat și adorat, moartea fiecărei puștoaice din liceu. Un obsedat de control. Gelos. Dar, mai presus de toate- periculos. Care știe cum să întoarcă orice în favoarea sa. Care știe ce cuvinte să folosească încât să obțină tot ce vrea de la Grace. Inclusiv prin amenințări.

”Bad Romance” nu este altceva decât imaginea vie a unei fete cuminți, liniștite, inteligente și aparent sigură pe sine, care cade cu capul înainte într-o relație ce-i va deveni închisoare- pentru vise, speranțe, dar și o sursă de amăgiri constante, care par să nu se mai termine.

Dacă stai să o privești de la distanță, cartea este de la prima până la ultima pagină un clișeu- la urma urmelor, băiatul rău ia mereu fata bună, nu? Tipic.

Privit în detaliu însă, volumul trage multe semnale de alarmă. Enorm de multe. În cele ce urmează, vă voi vorbi despre câteva dintre ele, detaliat și nu prea, doar cât să vă faceți o idee.

În primul și în primul rând, este o MARE diferență între ”iubire” și ”obsesie”. Să urmărești un om din umbră, să-i interzici să interacționeze cu alte persoane, să-l controlezi constant prin telefoane și mesaje, posesivitatea exagerată și gelozia nefondată nu sunt nici pe departe dovezi de iubire. Nu au nicio legătură cu ea. În schimb, descriu perfect o relație abuzivă, iar dacă vă găsiți într-o asemenea situație, luați-vă jucăriile și dați-vă la o parte, oricât de dureros ar fi pe moment.

Totodată, la finalul cărții sunt prezentate câteva site-uri unde puteți găsi sprijin:

• ·             Love is Respect (loveisrespect.org): pe acest site găsiți diverse teste pe care le puteți face ca să vedeți dacă vă aflați cu adevărat într-o relație nesănătoasă, dar și sfaturi despre cum să fiți în siguranță;
• ·                 Day one (dayoneny.org);
• ·     Break the Cycle ( breakthecycle.org) : pe acest site găsiți destul de multe informații despre cum puteți combate violența;
• ·        No More (nomore.org): dacă ai printre cunoștințe o persoană implicată într-o relație abuzivă, pe acest site puteți găsi informații despre cum puteți să îi ajutați, să le fiți alături, acum când au atâta nevoie de voi.

În al doilea rând, se vede cu ochiul liber că Gavin are probleme seriose. Chiar așa au și ajuns să se cunoască mai de aproape, la urma urmelor- după ce el nu a reacționat foarte... moral/etic/ortodox la ultima lui despărțire. Chiar una dintre prietenele lui Grace îl descrie scurt și cuprinzător: ”atașament bolnav, cu tendințe narcisiste și depresie majoră”. Iar povestea bolnavă de iubire pe care o creează și pe care o face să pară ideală în ochii acelei copile susțin ideile anterior formulate. Adică să fim serioși, nicio puștoaică nu rezistă rockstarului liceului care prin gesturi extreme vrea să arate că e capabil de orice pentru o așa-zisă ”iubire”. Sooo romantic! * a se observa sarcasmul*. În secunda doi, dacă i se oferă ocazia, respectiva fată nu va ezita să devină o martiră și să-l salveze, să lupte cu demonii lui până la capăt. Vorba vine, gestul acesta este, în definitiv, egoism pur, dar cine să te învețe asta când ești ”tânăr și neliniștit”?

Mai mult, Gavin dovedește și niște calități mai mult sau mai puțin ascunse de manipulator, în sensul că o duce pe Grace pe un drum al pierderii stimei de sine, către o degradare morală, psihică și chiar fizică de neimaginat. E de înțeles oarecum situație ei, de vreme ce în propria familie își privește mama abuzată zilnic; altfel spus, consideră ca fiind normal ceea ce vede în casa ei, chiar dacă are multe momente de neliniște interioară în care își dă seama că nu e totul chiar atât de roz. Pe scurt, aveți încredere în instinctele voastre, s-ar putea să vă salveze.

Personal, am sentimente amestecate pentru această carte. M-a băgat în reading slump și tot ea m-a scos de acolo. Asta înseamnă să ai ambiție, cred. Până la un punct, povestea  m-a dezamăgit destul de tare, dar revenirea în forță a personajului feminim m-a făcut să îmi reconsider părerea. 

Ce pot să spun sigur însă este faptul că am retrăit prin ea o parte din anii mei de liceu- o parte mică, dar destul de bogată în învățături.

Cartea a apărut la Editura Herg Benet și o puteți comanda online chiar de pe site-ul editurii: https://www.hergbenet.ro.

Topul celor mai interesante informații ce se găsesc în ”Codul lui da Vinci”

Un secret străvechi și păzit de peste 2000 de ani este pe cale să fie dezvăluit și să zguduie Vaticanul din temelii!

Țesut în jurul unei intrigi polițiste, romanul debutează cu prezentarea a două asociații secrete: Prioria din Sion (înființată în 1099, iar printre membri se numără Sir Isaac Newton, Sandro Botticelli, Victor Hugo și Leonardo da Vinci) și Opus Dei (sectă catolică, recunoscută de către Vatican). După aceasta, este ilustrată scena crimei: Custodele Luvrului, Jacques Sauniere, este ucis de către un călugăr albinos care are ca misiune să afle unde se găsește cheia de boltă ce îl va conduce către Sfântul Graal.

Câteva ore mai târziu, Robert Langdon, profesor american de simbolistică și
istoria artei, aflat în Paris pentru o conferință, primește un telefon și este informat că bătrânul custode al Luvrului a fost asasinat în circumstanțe misterioase, lăsând în urmă un mesaj enigmatic, la fel ca zâmbetul Giocondei. Ceea ce nu știe Robert este că el este primul suspect în acest caz. Sophie, nepoata celui decedat, este cea care îl avertizează de pericolul care îl pândește și, mai mult, pornesc împreună în căutarea adevărului.

În definitiv, cartea este un roman polițist cu o intrigă fascinantă, un fir narativ palpitant și un final total neașteptat! Mi-a plăcut enorm îmbinarea dintre ficțiunea istorică și cea religioasă (destul de rară această combinație, plus că necesită mult curaj și o muncă de documentare fantastică), subiectul controversat (ca să știți cu ce plecați la drum, veți auzi MULTE păreri despre această carte și chiar destul de diversificate, de la faptul că o să îți pierzi credința pe care o ai până la faptul că e un mod de a profana cele sfinte... e ceva destul de complex la mijloc, iar sfatul meu- în cazul în care vreți să vă apucați să o citiți- este să luați povestea fix ca pe o ficțiune și atât) și faptul că finalul îți lasă așa... o întrebare fără de răspuns. Așa știi că ai citit ceva scris nu că bine, ci FOARTE bine.

Dar, acum revenind la ale noastre, toate de mai sus au fost o mică introducere în context. Chiar dacă în titlu am spus că e un ”TOP”, nu luați termenul ca atare, nu pot alege o ordine pentru toate acele lucruri. M-au fascinat toate în felul lor, ca idee nu sunt spoiler-e, deci fără griji și o să vi le prezint pe toate mai jos, dacă mai aveți răbdare să citiți. ^.^

Lucruri interesante descoperite în ”Codul lui da Vinci”

1.Piramida de la Luvru este construită din exact 666 panouri de sticlă și este estimat că este nevoie de 5 săptămâni pentru a putea admira cele 65300 de opere de artă găzduite de muzeu.

2.Numărul PHI=1,618 reprezintă proporția divină sau numărul de aur. Spre exemplu, în cadrul unei comunități de albine, numărul femelelor este mai mare decât al masculilor, dar dacă împățim numărul femelelor la cel al masculilor (din orice stup sau roi de albine din lume), se obține mereu același număr, anume PHI! Pentru o moluscă, dacă se împarte diametrul fiecărei spirale la cel al spiralei următoare se obține numărul PHI!

3.Numele de ”Mona Lisa” este o anagramă a comuniunii divine dintre masculin și feminin: Amon este zeul masculin, iar divinitatea feminină este denumită în Antichitate L’ISA.4.Despre personalitatea lui da Vinci și despre cum era el ca om se povesteste mult de-a lungul acestei cărți. De la faptul că dezgropa morți pentru a observa cât mai în detaliu anatomia umană, până la plăcerea sa de a crea noi invenții. Spre exemplu, criptexul era un dispozitiv care folosea știința criptografiei pentru a proteja informațiile scrise pe un suport interior. Criptexul are 5 discuri cu litere și dacă aliniezi corect cadrenele, acesta se va deschide. Și vine întrebarea: păi din orice ar fi făcut, nu poare fi spart sau tăiat? Ba da, dar da Vinci a fost mult mai deștept de atât, astfel că fiecare codex era întotdeauna cu o mică fiolă cu oțet- dacă fiola se spărgea, lichidul distrugea pergamentul scris.

5.Trandafirii simbolizează discreția, tăinuirea. Romanii atârnau întotdeauna un trandafir în sala de întrunire, pentru a arăta că discuțiile respective erau confidențiale.Tot ce se află ”sub rosa” trebuie să rămână secret.

6.Baphomet era o străveche divinitate păgână a fertilității, asociată cu forța creatoare a actului reproducerii. Baphomet era reprezentat sub forma unui cap de berbec sau de țap. Cavalerii Templieri îl venerau formând un cerc uman în jurul capului sculptat și înălțând rugăciuni.

7.”Steaua lui David”, cunoscută și sub numele de ”Pecetea lui Solomon” sau hexagrama a fost odinioară simbolul secret al preoților astronomi.

8.Pentagrama este, în esență,un sibol religios păgân. ”Paganus” înseamnă locuitor al unei zone rurale. ”Păgânii” erau, de fapt, țăranii needucați care practicau vechea religie întâlnită la țară: a venerării naturii. 

Sper că v-am adus un plus la cunoștințele voastre generale prin acest mic articol. Până data viitoare, nu uitați: citiți! Citiți mult! Tot ce prindeți! Cât puteți, cât mai sunteți!

Recenzie: "Cum să oprești timpul” de Matt Haig

Știți acea zicală : ”Aparențele înșală”? Ei bine, cartea lui Matt Haig se poate rezuma ușor și cuprinzător în aceste două cuvinte și veți vedea imediat de ce.

Dar, înainte de asta, vă mai întreb ceva. Cum vi se pare ideea de a putea trăi mai multe vieți, dar fără a fi nu știu ce ființă fantasmagorică? Sau ideea de a fi contemporan cu Shakespeare? Sau să vă întâlniți undeva printr-un bar cu Fitzgerald și Zelda lui, cu mințile luate de alcool, vorbind despre temeri și trecerea timpului? Sună tentant,nu?

Ei bine, asta a fost viața lui Tom .

Dar cine este el?

Tom Hazard. Actualmente, profesor de istorie. Arată de 41 de ani, iar în realitate are peste 400, astfel că e ușor de ghicit cât de mult îl avantajează această profesie, de vreme ce nu face altceva decât să povestească ceea ce a văzut în decursul câtorva secole. S-a născut în 1581 într-o familie de nobili din Franța, a văzut cu ochii lui femei nevinovate omorâte pentru că erau considerate vrăjitoare, a avut norocul să fie pe aceeași scenă cu Shakespeare și multe altele. Totuși, viața lui stătea mereu sub semnul incertitudinii. Tom ”suferă” de anageria, o boală care îl oprește efectiv din îmbătrânit, astfel că el înaintează vizibil în vârstă o dată la 15 ani. ”Un dar”, ar putea spune cei care văd în acestă condiție medicală un mod de a manipula timpul. ”Un blestem”, ar grăi cei care sunt conștienți de faptul că e un chin și o pedeapsă faptul că nu poți fi capabil să iubești, să te apropii de oameni, căci ei sunt simpli muritori.

Viața lui Tom se schimbă atunci când este găsit de Agnes și aceasta îl introduce în societatea Albatros. De aici încolo, acesta va avea de trăit la propriu multe vieți sub diferite identități, schimbându-și locația măcar o dată la 8 ani, pentru ca lumea să nu intre la bănuieli legate de veșnica lui tinerețe. Iar de aici încep și problemele lui.

Cartea aceasta îți epuizează toate resursele: fizice, psihice, îți testează nervii și răbdarea mai mult decât m-aș fi așteptat. E foarte catchy, mai ales pe partea de început, când suntem introduși ușor, ușor în universul protagonistului. Ce mi s-a părut interesant, dar, mai mult decât atât, extrem de obositor, este stilul firului narativ, care alternează când spre o perspectivă trecută, când spre cea actuală. Din cauza faptului că trecutul nu este prezentat într-o ordine cronologică, la un moment dat se face un talmeș-balmeș în cap din care nu mai știi cum să ieși, ai senzația că nu mai știi cum să legi acțiunile între ele și, ca să fie totul complet, mai urmează încă un capitol la prezent... ca să fie derutant până la capăt. Nu spun că acest stil de povestire este greșit sau neplăcut, dar niciodată nu m-a fascinat- prefer o acțiune cursivă, cel mult câteva pasaje referitoare la acțiuni trecute.

În altă ordine de idei, dacă trecem peste toate cele menționate mai sus, cartea e superbă, pe GoodReads i-am acordat 4 din 5 stele. E antrenantă într-o oarecare măsură, te prinde, te fascinează situația personajului și motivul pentru care el încă mai este în viață. Încă un mic dezavantaj, după umila mea părere, îl reprezintă finalul. În ultimele 20-30 de pagini mai era atâtea de clarificat și nu știu cum să zic, dar parcă autorul avea vreun deadline și în capul lui a fost :”Ei, dar scriu ce știu că așteaptă ei, dar de ce să creez un context înainte? Scriu direct”, iar asta nu a fost chiar okay. Parcă s-a terminat puțin cam prea ”din topor”. Merită o continuare sau măcar o explicație.

Dar, revenind totuși la părțile bune.Cartea are foarte multe pasaje frumoase, care mai de suflet, care să-ți dea ceva de gândit și vă voi da și câteva exemple, ca să vedeți la ce mă refer.

”Dar o viață obișnuită nu e o garanție a fericirii. Și, desigur, să fiu profesor era doar o prefăcătorie . Poate toată lumea se prefăcea că e ceva. Poate orice profesor și elev de la școala asta se prefăceau că sunt ceva. Poate Shakespreare avea dreptate. Poate că lumea-ntreagă nu era decât o scenă. Poate că, fără a juca un anumit rol, totul s-ar nărui. Cheia fericirii nu e să fii tu însuți, deoarece, în definitiv, ce vrea să însemne asta? [...] Cheia fericirii e să găsești minciuna care ți se potrivește cel mai bine.” Reflectați la acest paragraf și o să vedeți dacă vă mai vine să dormiți la noapte.

 

”Oamenii văd numai ce hotărăsc să vadă.” Întotdeauna.

”Uneori, aș vrea să opresc timpul. Uneori, într-un moment fericit, vreau ca un clopot de biserică să nu mai sune niciodată. Vreau să nu mă mai duc la piață niciodată. Vreau ca graurii să nu mai zboare pe cer...Dar suntem toți la mila timpului. Suntem toți niște coarde, nu?” Suntem.

”Oamenii pe care îi iubești nu mor niciodată.” Pentru că încă bat în inimile noastre.

”Are căștile pe urechi și citește o carte. Nu-i văd titlul, dar e o carte. Ori de câte ori văd pe cineva citind, mai ales pe cineva la care nu mă aștept, simt cum civilizația a devenit puțin mai sigură.” Fell you, bro.

Acum cred că reușiți să-mi înțelegeți punctul de vedere, am niște sentimente foarte amestecate pentru această carte. O ador și o urăsc în același timp. Dar în rest, e totul bine, v-o recomand cu drag. În cazul în care nu ați citit-o încă și vă tentează, să nu porniți cumva la drum cu ideea că acestă carte vă oferă o rețetă pentru nemurire sau pentru manipularea timpului. Nu are nicio treabă. Sunt multe alte idei la mijloc, cum ar fi singurătatea și izolarea de lume, mult mai bine puse în valoare- oricum, din câte am observat, Matt Haig acordă mult timp problemelor mentale pentru că suferă de astfel de probleme. Deci să nu vă descurajeze stilul lui ușor depresiv. Plus, o să aveți așa o satisfacție când veți realiza că în final înțelegeți coperta cărții... :D

Cartea a apărut la editura Nemira și o puteți comanda online de pe următoarele site-uri:  NEMIRA , Elefant, Libris, Cartepedia.

Până data viitoare, nu uitați: un pic de cultură nu strică niciodată!